Despre primul sînt date cele mai puþine precizãri. Timpul fizic pare a fi “timpul în stare purã”, adicã o duratã uniformã, ale cãrei expresii naturale ar putea fi alternanþa anotimpuri lor sau ritmul bãtãilor inimii. Reflexul subiectiv al timpului fizic îl reprezintã percepþia variabilã a duratei, simþitã uneori ca fiind dilatatã, iar alteori ca scurgîndu-se cu repeziciune. Benveniste n-o spune, dar se pare cã aceastã formã a timpului este cea pe care Bergson a recuperat-o din perspectivã filosoficã ºi cãreia Proust i-a dat expresie artisticã în ciclul sãu romanesc.
Timpul cronic reprezintã mai degrabã o modalitate de mãsurã ºi, implicit, de segmentare a timpului fizic. Timpul cronic are o origine fixatã prin acordul membrilor unei comunitãþi: naºterea lui Iisus (pentru creºtini), facerea lumii (pentru evrei) º. a. m. d. Este vorba despre originea unei axe segmentate în unitãþi convenþionale: milenii, secole, ani etc. Unitãþile de mãsurã permit plasarea în timp a evenimentelor ºi a persoanelor.
Timpul cronic are o expresie lingvisticã (substantivele care denumesc zilele sãptãmînii, lunile anului), dar nu trebuie confundat cu timpul lingvistic propriu-zis. Diferenþa este urmãtoarea: originea axei timpului cronic este fixã ºi acceptatã de o întreagã comunitate (sau de un grup de comunitãþi). ªi timpul lingvistic are o axã, dar originea ei nu este ºi nu
212
Manual de lingvisticã generalã
poate fi aceeaºi. Originea timpului lingvistic este instanþa de discurs – de fiecare datã alta, de la vorbitor la vorbitor, ºi de fiecare datã alta pentru fiecare vorbitor. Trecut, prezent ºi viitor devin astfel noþiuni inteligibile numai pornin du-se de la punctul de reper al celui care vorbeºte. Rezultã de aici cã uniformitatea acestor noþiuni este numai aparentã. Inspirat, Benveniste denumeºte aceastã experienþã, procuratã de utilizarea limbajului, o perpetuã reinventare a timpului. Reinventare, pentru cã orice act de vorbire prin intermediul cãruia evenimentelor ºi persoanelor li se conferã o determinaþie temporalã înseamnã un act de fixare a originii timpului.
Prin extinderea analizei dincolo de grupa pronumelui personal, Benveniste demonstreazã convingãtor eterogenitatea esenþialã a unor forme gramaticale aduse, prin clasificãrile tradiþionale, la un fragil ºi îndoielnic numitor comun.
2.2.2. Elemente de filosofie a limbajului. Analiza cuvintelor “pragmatice” (denumite uneori ºi “particule deictice”) l-a condus pe Benveniste cãtre reflecþii de o anvergurã mai mare decît lingvistica. Din cercetãrile lui Benveniste se pot astfel abstrage elementele unei filosofii a limbajului.
Existã mai multe întrebãri la care o astfel de filosofie e chematã sã rãspundã. Douã dintre acestea sînt urmãtoarele: dacã oamenii comunicã în mod real prin intermediul limbii ºi – în caz cã acest lucru se întîmplã – cum are loc fenomenul comunicãrii?
Benveniste se numãrã printre acei lingviºti ºi filosofi care nu se îndoiesc de faptul cã limba corespunde finalitãþii ce i se acordã de obicei: comunicarea. Savantul francez neagã însã faptul cã limba ar fi instrumentul procesului de comunicare.
Negaþia este la prima vedere paradoxalã. Ea decurge însã din distincþia saussurianã limbã/vorbire adoptatã de Benveniste ºi denumitã, în terminologia sa, limbaj/discurs.
Benveniste neagã, aºadar, limbajului calitatea de instrument al comunicãrii deoarece, pentru el, aceastã calitate aparþine, în realitate, discursului.
Limbajului Benveniste îi acordã un rol mai important. În raport cu discursul, limbajul are un statut “primordial”, în sensul cã o anumitã proprietate a acestuia conferã discursului calitatea pe care el o are: de instrument al comunicãrii. Raportul dintre limbaj ºi discurs este, aºadar, un raport de condiþionare.
Nu astfel se prezentau lucrurile pentru Saussure privitor la raportul dintre limbã ºi vorbire.
Existã însã o noutate adusã de demersul lui Benveniste. Ea constã tocmai în indicarea acelei proprietãþi avute de limbaj, proprietatea în virtutea cãreia discursului i se conferã calitatea de instrument al comunicãrii. Aici se realizeazã ºi joncþiunea dintre studiile de pragmaticã ºi reflecþiile despre limbaj în genere.
Conform lui Benveniste, proprietatea în cauzã este o constrîngere pe care limbajul o exercitã asupra oricãrui individ ce vrea sã comunice. Constrîngerea constã în faptul cã individul se constituie ca subiect, în obligaþia ca acesta sã utilizeze pronumele de persoana I singular. Este cunoscut acum sensul acestei utilizãri, conform analizei lui Benveniste.
Utilizarea persoanei I este echivalentã cu aproprierea pronumelui. Pronumele se transformã astfel dintr-o “formã vidã” (cum îl numeºte lingvistul francez), într-o formã al cãrei conþinut este însãºi persoana vorbitoare, împreunã cu momentul (irepetabil) în care vorbeºte. Aceastã transformare defineºte, pentru Benveniste, momentul extrem de important al convertirii limbajului în discurs. Momentul înseamnã, de asemenea, pentru el constituirea ca subiect a individului.
Fenomenul de constituire ca subiect al unei persoane este denumit de cãtre Benveniste subiectivitate. Subiectivitatea, aºa cum o înþelege lingvistul francez, este gînditã numai
De la stilisticã la pragmaticã
213
în relaþie cu actul vorbirii. În acest sens existã din partea lui Benveniste ºi o precizare de o exemplarã lapidaritate: “este eu doar cel care spune «eu»” (Problèmes de linguis tique générale, Gallimard, Paris, 1966, p. 260).
Accepþia în care Benveniste întrebuinþeazã conceptul de subiectivitate nu exclude celelalte accepþii (mai frecvente) cu care sîntem obiºnuiþi. Pentru Benveniste, ea este însã accepþia privilegiatã, deoarece este corelatã cu un fenomen care constituie o laturã esenþialã a fiinþei umane: putinþa de a comunica. Credinþa în aceastã corelaþie este exprimatã prin afirmaþia (repetatã) cã subiectivitatea este o trãsãturã inerentã a discursului. Pentru Benveniste discursul nu poate exista în afara cuplului asumat (ºi reversibil) eu – tu.
Caracterul privilegiat al acestei accepþii a subiectivitãþii la Benveniste se vãdeºte ºi din alte afirmaþii. Lingvistul francez ia în consideraþie experienþele pe care indivizii le trãiesc în decursul existenþei lor. El afirmã cã subiectivitatea, aºa cum o defineºte, transcende aceste experienþe, funcþionînd pentru ele ca un factor integrator ºi asigurînd, în acest fel, unitate psihicã. Subiectivitatea devine, pe aceastã cale, un garant al permanenþei conºtiinþei.
Sensul tezei lui Benveniste poate fi ilustrat prin urmãtoarea propoziþie: (1) Mi-am întîlnit un prieten.
Se gãseºte, în acest enunþ, un subiect al enunþãrii rãmas implicit pentru cã regulile limbii române permit aceasta: pronumele eu. Pronumele este dependent de o anumitã instanþã de discurs, simbolizatã în mod convenþional id . Se desluºeºte, de asemenea, o instanþã acþionalã, 1
în care cineva îºi întîlneºte un prieten. Instanþa acþionalã este anterioarã celei discursive ºi are ºi ea un subiect, dar un subiect acþional: a .
1
Se observã acum cã nu era posibil ca subiectul discursiv al enunþului (1) sã formuleze aceastã propoziþie dacã el nu stabilea identitatea dintre el însuºi – ca subiect al enunþãrii
– ºi subiectul acþional al instanþei acþionale. În caz cã cei doi subiecþi nu ar fi fost identici ºi subiectul discursiv ar fi dorit sã comunice un lucru asemãnãtor cu acela comunicat de propoziþia (1), el ar fi construit propoziþia:
(2) ªi-a întîlnit un prieten.
Identificãrile de genul celor care fac posibilã enunþarea unor propoziþii precum (1) reprezintã tipul de fenomen care îi permite lui Benveniste sã afirme cã subiectivitatea este un garant al permanenþei conºtiinþei. Prin (1) este ilustratã împrejurarea cã o experienþã trãitã este atribuitã unei “entitãþi” a cãrei existenþã este condiþionatã de subiectivitate.
Problema abordatã de Benveniste are implicaþii mai complexe decît se poate imagina la prima vedere. Despre importanta tezã asumatã de savantul francez se poate spune însã aici doar cã, în mod probabil, ea condiþioneazã într-un chip prea restrictiv complicatul fenomen al unitãþii de conºtiinþã. Subiectivitatea, aºa cum o defineºte Benveniste, este un parametru important al asimilãrii experienþelor. Dar cine se decide sã relateze la persoana I o serie de experienþe, asimilîndu-le astfel persoanei sale percepute ca aceeaºi, opereazã în prealabil anumite identificãri în care mai apar ºi alþi parametri. Formularea enunþului (1) presupune, de exemplu, seria identificatoare a = eu = X (unde X este numele propriu al 1
persoanei). Apelul la numele propriu sugereazã ideea cã subiectivitatea singurã, în sensul dat de Benveniste, nu poate întemeia permanenþa conºtiinþei. În articolele lui Benveniste nu se gãseºte o demonstraþie a faptului cã asumãri succesive ale pronumelui de persoana I de cãtre o persoanã care obiºnuieºte sã se considere ca fiind aceeaºi (ºi despre care obiºnuim sã credem cã este aceeaºi) sînt cu adevãrat asumãri efectuate de cãtre aceeaºi persoanã.
Ceea ce demonstreazã savantul francez este doar ideea cã, asumînd pronumele personal într-o circumstanþã oarecare, un individ poate asuma ºi una sau mai multe experienþe trãite.
Reflecþii similare îi sînt prilejuite lui Benveniste de cercetãrile asupra timpului verbal.
214
Manual de lingvisticã generalã
Savantul francez a observat cã organizarea lingvisticã a timpului diferã într-un mod esenþial de “segmentarea cronicã” a acestuia. Axa lingvisticã a timpului nu e niciodatã aceeaºi într-o comunitate în care se foloseºte aceeaºi limbã. Originea axei variazã de la vorbitor la vorbitor, dar variazã ºi în funcþie de acelaºi vorbitor, deoarece originea este, de fiecare datã, momentul enunþãrii – mereu altul.
Timpul lingvistic ajunge astfel sã se coloreze cu o puternicã amprentã personalã.
Evenimentele relatate primesc o dimensiune temporalã care izvorãºte numai din persoana locutorului. Timpul proiectat prin limbã asupra evenimentelor relatate este exclusiv timpul trãit de cãtre vorbitor.
