“...aparþine la...” sau “...este inclusã în ...” sau, în sfîrºit, “...este identicã cu ...”. Cele trei valori sînt ilustrate de enunþurile (20), (21) ºi de:
(79) / c - e - l - i - b - a - t - a - r - i - i # s - î - n - t # n - e - c - ã - s - ã - t - o - r - i - þ - i /.
Abia acum se poate rezolva o problemã lãsatã în suspensie: reprezentarea sintacticã iv
a propoziþiei (57). Dintre toate variantele posibile, reprezentarea adecvatã este (57 ), iar interpretarea ei semanticã decurge din L. SEM. R. 10’.
(iv) ªi în privinþa conectorilor utilizaþi în combinaþie cu negaþia existã anumite legi de echivalenþã. Pentru negaþia conjuncþiei, ºi anume:
(80) – (p ∧ q), propoziþia echivalentã este:
(81) – p ∨ – q.
Disjuncþia negatã are forma:
(82) – (p ∨ q), echivalenta lui (82) este:
(83) – p ∧ – q.
Pentru implicaþie, enunþul:
Semantica
197
(84) – (p ∨ q) este echivalent cu:
(85) p ∧ – q.
Echivalenþa (84)–(85) înseamnã urmãtoarele: a afirma cã ‘p’ nu îl implicã pe ‘q’ este acelaºi lucru cu a spune cã ‘p’ este adevãratã, iar ‘q’ este falsã.
În sfîrºit, negaþia echivalenþei, i. e.:
(86) – (p = q), înseamnã urmãtoarea disjuncþie:
(87) (– p ∧ q) ∨ (p ∧ – q).
Domeniul ºi operaþiile definite pe acesta, împreunã cu regulile de denotaþie, extensiune ºi adevãr delimiteazã, prin urmare, cadrul de bazã al unei semantici logice.
2.3.3. Concluzii. Comentariile formulate sub forma unor concluzii au în vedere specificul semanticii logice, avantajele ºi dezavantajele ei, precum ºi variantele sau dezvoltãrile ei istorice.
(i) Specificul unei semantici logice constã în accentuarea faptului cã limbajul are o dimensiune fundamentalã. Aceasta este dimensiunea lui cognitivã care se relevã în relaþia limbajului cu lumea (cu universul din afara noastrã).
(ii) Criteriul dupã care se realizeazã clasificarea expresiilor dintr-un limbaj-obiect este chiar denotatul acestor expresii ºi felul în care se face denotaþia. Tocmai în funcþie de acest criteriu expresiile s-au distribuit în predicate, constante ºi variabile individuale, cuantificatori ºi conectori.
(iii) Tot acest criteriu explicã acum de ce s-a fãcut discriminarea dintre forme pro po-zi þio nale ºi propoziþii: numai despre propoziþii se poate spune cã sînt adevãrate sau false.
Formele propoziþionale nu pot primi acest atribut, deoarece ele nu exprimã niºte afirmaþii propriu-zise.
(iv) Instrucþia lingvisticã ºcolarã îi formeazã oricui convingerea implicitã cã semantica studiazã sensurile ºi relaþiile dintre acestea. Convingerea este întãritã de principiile semanticii structurale sau transformaþionale. Cadrul de semanticã logicã descris mai sus este în contrasens cu aceastã convingere larg rãspînditã: indivizii nu reprezintã sensul, ci denotatul unui nume; mulþimile nu reprezintã sensul, ci denotatul unui predicat; adevãrul/
falsul nu reprezintã sensul, ci denotatul unei propoziþii. Semantica logicã aratã astfel cã este posibil ca o teorie semanticã sã fie (parþial cel puþin) construitã fãrã sã se recurgã la ideea de sens. Cel puþin parþial, deoarece regulile de adevãr descriu condiþiile în care diverse tipuri de propoziþii sînt adevãrate. A preciza cã o propoziþie e sau nu adevãratã înseamnã a-i fixa denotatul. Iar a-i descrie condiþiile în care e adevãratã înseamnã a-i capta sensul.
(v) Distincþia dintre sensul unei expresii ºi denotatul ei a fãcut carierã în semanticã datoritã lui Gottlob Frege. În lucrarea “Semnificaþie ºi necesitate”, Rudolf Carnap a construit un metalimbaj semantic, dual prin aceea cã fiecãrei expresii din limbajul-obiect îi erau asociate douã tipuri de entitãþi. De exemplu, unui predicat nu i se asocia numai o mulþime (aºa cum s-a procedat aici), ci ºi o proprietate. Metalimbajul lui Carnap permitea astfel o reconstrucþie a distincþiei sens/denotat întîlnitã la G. Frege.
(vi) A studia o limbã naturalã cu vreuna dintre metodele puse la dispoziþie de semantica logicã înseamnã, prin urmare, “a acomoda” limbajul-obiect cu metalimbajul; aceasta înseamnã a da reprezentare logico-sintacticã expresiilor-obiect ºi a le acorda o interpretare.
Se pune astfel în mod firesc problema cît de mult poate sã absoarbã – ca reprezentare ºi interpretare – o asemenea teorie din realitatea complexã care este o limbã naturalã.
198
Manual de lingvisticã generalã
Rãspunsul la aceastã problemã este clar: cadrul schiþat mai sus absoarbe mult, dar nu destul din ceea ce sînt limbile naturale. Lista care urmeazã reprezintã acele categorii de fenomene lingvistice neasimilabile în cadrul descris înainte:
a) anumite adjective (denumite uneori atributive), cum sînt: bun, frumos, mare, nervos; b) gama completã a cuantificatorilor “naturali”;
c) grade de comparaþie;
d) adverbele modale;
e) verbe de atitudine (a crede, a ºti, a spera etc.) ºi dicendi; f) conectorii naturali cu toate valorile lor semantice;
g) propoziþii care nu sînt nici adevãrate, nici false (interogaþii, propoziþii la timpul viitor, comenzi, optative, prezumtive);
h) verbe care sînt ele însele acþiuni (a promite, a mulþumi); i) pronumele personal de persoana I ºi a II-a cu tot ceea ce este legat de el: adverbe (aici, acum), timpuri verbale, demonstrativele de apropiere ºi de depãrtare, posesivele.
Trebuie însã arãtat cã, pentru toate aceste fenomene, soluþiile (sau propunerile de soluþie) existã deja, dar se gãsesc fie în variante mai sofisticate ale semanticii, fie într-un alt domeniu de cercetare, care este pragmatica.
