Rezumat
Se urmãresc realizarea unei schiþe a devenirii istorice a pragmaticii ºi identificarea principalelor probleme teoretice ale acestei noi discipline. Este studiat mai întîi stadiul de “preistorie” a pragmaticii: stilistica lingvisticã. Stilistica lingvisticã a fost ºi este conceputã ca o disciplinã autonomã. Ideile fondatorului ei – Charles Bally – se dovedesc însã a avea asemãnãri mari cu ceea ce unii lingviºti înþeleg prin pragmaticã (paragraful 1). Acesta este ºi motivul pentru care stilistica lingvisticã ºi pragmatica sînt aici înfãþiºate ca manifestãrile distincte ale unor intuiþii comune.
Originile explicite ale pragmaticii sînt prezentate în paragraful 2. Este discutatã concepþia lui Charles Morris ºi sînt reliefate principalele accepþii ale conceptului de pragmaticã (paragraful 2.1.). Dintre cele patru accepþii, o posteritate semnificativã a avut-o aceea care definea pragmatica drept o disciplinã care studiazã expresiile dependente de emiþãtor. Realizãrile acestui mod de a înþelege pragmatica sînt urmãrite în operele lui Benveniste ºi Austin.
1. STILISTICÃ
Termenul “stilisticã” are douã accepþii. Cea mai cunoscutã este aceea de ºtiinþã a expresiei literare. Înþeleasã astfel, stilistica este o disciplinã de graniþã. Pe de-o parte, ea poate fi – ºi a fost – revendicatã de cãtre esteticã în sens restrîns, adicã de cãtre teoria artei.
În acelaºi timp, deoarece studiazã particularitãþile unei anumite arte – arta verbalã –, stilistica a fost consideratã un descendent al retoricii, mai precis versiunea modernã a acesteia.
În sfîrºit, pentru cã materialul literaturii este limba, e normal ca stilistica sã se gãseascã în contact cu toate ramurile lingvisticii.
Definitã în acest mod, stilistica poate fi denumitã cu o expresie mai precisã, “stilis tica literarã”. Alãturi de aceastã disciplinã mai existã însã o alta: stilistica lingvisticã. Stilistica lingvisticã nu are doar zone de intersecþie cu celelalte ºtiinþe ale limbajului. Ea chiar este una dintre aceste ºtiinþe. Originile stilisticii lingvistice, definiþia precum ºi metodele ei vor constitui obiectul expunerii din rîndurile urmãtoare. Anticipînd specificul acestei discipline, vom spune cã stilistica lingvisticã studiazã faptele de limbã din unghiul expresivitãþii lor.
1.1. Condiþiile de apariþie a stilisticii lingvistice. Fondatorul stilisticii lingvistice este Charles Bally, discipol al lui Saussure. Studiile în care Bally a delimitat domeniul acestei discipline dateazã de la începutul secolului al XX-lea (1909, 1913). Nu este întîmplãtor faptul cã tocmai atunci stilistica lingvisticã se contureazã ca nouã ºtiinþã. Contextul ºtiinþific al epocii era de aºa naturã, încît el crea condiþiile favorabile pentru ca reflecþii precum cele ale lui Bally sã nu rãmînã fãrã ecou. Patru sînt factorii ce pot fi consideraþi ca premise ale apariþiei stilisticii lingvistice: perspectiva psihologizatã asupra limbii, croceanismul, retorica ºi distincþia limbã/vorbire.
La începutul secolului al XX-lea era încã dominantã ideea cã limba reprezintã un mijloc de exprimare a vieþii sufleteºti. Cum expresivitatea este tocmai reflexul unor anumite trãiri interioare, psihologismul lingvistic a putut sã încurajeze o abordare sistematicã a limbii din punct de vedere afectiv. În acelaºi sens mergeau ºi sugestiile retoricii. Debranºatã de teza
De la stilisticã la pragmaticã
201
cã figurile sînt doar marca discursului ornant, retorica a sugerat ideea cã o figurã de stil este purtãtoarea unui anumit conþinut sufletesc.
Este greu de apreciat în ce mãsurã croceanismul – în forma sa genuinã sau în manifestarea lui datoratã lui Vossler ºi altor discipoli lingviºti – a contribuit efectiv la cristalizarea stilisticii lingvistice. Intervalul dintre apariþia “Esteticii” ºi publicarea operelor lui Bally nu a fost prea mare: 7–12 ani. De obicei, ideile nonortodoxe (cum au fost cele ale filosofului italian) nu se bucurã de o largã audienþã. Mai mult încã, ele sunt greu de asimilat. Dar dacã totuºi croceanismul este consemnabil ca factor favorizant de apariþie a stilisticii lingvistice, aceasta se datoreazã urmãtoarelor douã motive: (a) asemãnãrii mari dintre teza fundamentalã a lui Croce (orice fapt de limbã este expresia unei intuiþii) ºi teza lui Bally (orice fapt de limbã este ºi expresia unui conþinut afectiv); (b) faptului cã Bally se referã explicit la ideile lui Croce. Aceasta dovedeºte cunoaºterea de cãtre lingvistul elveþian a doctrinei croceene.
Un ultim fenomen favorizant a fost interesul crescînd manifestat de lingvistica de la graniþa dintre secolele al XIX-lea – al XX-lea faþã de vorbire. Acest interes a fãcut ca distincþia limbã/vorbire sã se instituie chiar înainte de Saussure. Marele lingvist elveþian a inclus-o în setul distincþiilor considerate de el esenþiale pentru constituirea unei teorii adecvate a limbii, acordîndu-i astfel consacrarea. Nu e de crezut cã Bally nu a cunoscut preocuparea pentru vorbire manifestatã în epocã. Dupã cum nu e de crezut cã prelegerile lui Saussure nu îi vor fi învederat relevanþa pentru stilistica lingvisticã a distincþiei limbã/
vorbire. Relevanþa acestei discriminãri constã în faptul cã stilistica îºi extrage faptele pe care le studiazã din vorbire. Doar vorbirea poate arãta coloratura afectivã a sunetelor, a cuvintelor ºi construcþiilor, a propoziþiilor.
1.2. Constituirea stilisticii lingvistice. Definiþia ºi metodele stilisticii reprezintã în lucrãrile lui Bally o ultimã etapã a demersului. La aceastã ultimã etapã Bally ajunge par-curgînd un anumit traseu. Traseul înseamnã asumarea succesivã a unui numãr de teze referitoare la natura ºi la funcþiile limbajului. Tezele sînt urmãtoarele: (i) Viaþa sufleteascã a oricãrui individ înseamnã un ansamblu de fenomene care pot fi clasificate în fenomene noþionale, afective (sau emotive) ºi volitive.
Se impune aici o observaþie: clasificarea nu este, în lucrãrile lui Bally, explicit tripartitã.
Lingvistul elveþian aduce, în mod constant, în discuþie numai primele douã planuri: cel noþional ºi cel afectiv. La cel de-al treilea se fac doar referiri accidentale.
(ii) Nu existã fenomene pur noþionale, pur afective sau pur volitive. Un fapt de conºtiinþã are doar în mod dominant una dintre cele trei coloraturi. Un raþionament, de exemplu, prin care cunoºtinþele unui individ sporesc poate fi însoþit de o trãire afectivã (satisfacþia unei descoperiri, de pildã). O stare afectivã poate fi, la rîndul ei, menþinutã sau modificatã prin experimente interioare de naturã raþionalã. O pornire volitivã are, de asemenea, la originea ei un anumit interes sau o anumitã dorinþã.
(iii) Limbajul natural este mijlocul principal de exprimare a vieþii sufleteºti.
(iv) Exprimarea prin limbaj a faptelor de conºtiinþã noþionale, afective sau volitive permite identificarea adecvatã a funcþiilor acestuia: funcþia logicã, funcþia afectivã, funcþia vo litivã.
Teza (iii) este de mare notorietate în contextul ºtiinþific al epocii ºi nu mai necesitã comentarii. Importantã ºi nouã este însã ideea de funcþie conþinutã în teza (iv). Este pentru prima datã în istoria gîndirii lingvistice moderne cã limbajul e gîndit într-o asemenea perspectivã. Din faptul cã limbajul exteriorizeazã viaþa sufleteascã a indivizilor se trãseserã deja mai multe concluzii: vorbitorul este factorul real al schimbãrii lingvistice (ªcoala de
202
Manual de lingvisticã generalã
la Leipzig); nu e sigur cã procesul comunicãrii se realizeazã cu uºurinþa cu care s-a crezut iniþial (Potebnea). Noutatea adusã de Bally decurge din faptul cã el nu mai gîndeºte limbajul în perspectivã diacronicã ºi nici nu îl subordoneazã faptelor de conºtiinþã. Premise cunoscute ºi acceptate îi permit astfel lingvistului elveþian sã deducã o consecinþã originalã: limbajul este un instrument.
Prin teza (iv), demersul lui Bally se relevã a fi un complementar al celui saussurian.
Saussure separase mai întîi sincronia de diacronie. Operaþia aceasta era consideratã de el atît necesarã, cît ºi suficientã pentru a înlesni rãspunsul detaliat la o întrebare esenþialã, dar rãmasã mereu implicitã în “Cursul de lingvisticã generalã”: care este natura limbii?. Bally procedeazã, pînã la un punct, într-un mod similar: ºi el separã sincronia de diacronie. Dar, pentru Bally, acest pas nu ajunge ca sã rãspundã la aceeaºi întrebare. Pentru Bally, rãspunsul acesta reprezintã o consecinþã a unui alt rãspuns privitor la funcþiile limbii. Strategia demersului întreprins de Bally ajunge astfel sã completeze (dar nu sã ºi nege) rezultatele de mersului saussurian.
Ideea de funcþie nu va rãmîne izolatã. Ea constituie germenul abordãrii stilistico-funcþionale a limbii, abordare ce va fi caracteristicã structuralismului ceh (ªcoala de la Praga).
Tot despre funcþiile limbii vor vorbi Karl Bühler ºi, pe urmele acestuia, Roman Jakobson.
În ce mãsurã aceste personalitãþi ºi curente au legãturã directã cu gîndirea lui Bally e greu de spus cu precizie. Rãmîne, însã, un fapt: asemãnarea esenþialã a premiselor. Pentru acest motiv, judecata cã lingvistul elveþian este un deschizãtor de drum al funcþionalismului stilistic nu e exageratã.
Teza (iv) are douã consecinþe de importanþe diferite. Prima este o criticã a abordãrii tradiþionale a limbii din unghi sincronic:
(v) Gramatica este o logicã aplicatã limbii naturale. Stilistica are ca obiect exclusiv de studiu expresia artisticã.
Amîndouã tendinþele sînt considerate de cãtre Bally inconveniente. Conform lingvistului elveþian, ele sînt urmarea unor absolutizãri implicite ale funcþiilor limbii. Absolutizarea funcþiei noþionale conduce la logicism gramatical. Absolutizarea funcþiei expresive are ca efect punerea problemei faptelor de limbã expresive în mod exclusiv în relaþie cu arta literarã.
Bally contrapune acestor puncte de vedere o perspectivã asupra limbajului ce se doreºte mai comprehensivã ºi, implicit, mai adecvatã.
(vi) Limbajul este o pînzã a Penelopei, care se face ºi se desface continuu pentru cã inteligenþa ºi sensibilitatea lucreazã aici simultan, ºi nu în acelaºi mod.
Aceasta este o afirmaþie capitalã pentru înþelegerea concepþiei de limbaj a lui Bally. Ea decurge tot din teza (iv). Noua tezã reprezintã o înaintare, de ordin teoretic, semnificativã.
Consideraþiile despre funcþiile limbajului servesc acum drept premisã pentru consideraþii despre natura însãºi a acestuia. Teza (iv) este, de fapt, definiþia acordatã de cãtre Bally lim bajului. Ea este, în acelaºi timp, un indicator al mãsurii în care Bally se diferenþiazã de concepþia lui Saussure. Pe amîndoi îi caracterizeazã reacþia criticã la logicismul lingvistic, deºi cauzele reacþiei sînt deosebite. Pasul pe care îl face însã Bally, prin trecerea de la teza (iv) la teza (vi), este absent din demersul saussurian. Pentru Saussure, circumscrierea fenomenului care este limba nu reprezintã, ca pentru Bally, un rezultat al abordãrii funcþionale.
În economia expunerii fãcute de Bally, teza (vi) nu ocupã decît cîteva rînduri. Afirmaþia prezintã, totodatã, dezavantajul de a fi formulatã cvasimetaforic. Existã, de aceea, posibilitatea de a i se acorda o explicitare neaºteptatã: þesãtura Penelopei poate fi, de fiecare datã, alta.
De la stilisticã la pragmaticã
