În al doilea rînd, optica pare mai adecvatã realitãþii deoarece experienþa cotidianã a timpului este ea însãºi integralã. Ea cuprinde toate cele trei forme indicate de lingvistul francez.
Cu un asemenea punct de vedere comunicarea ºi înþelegerea pot fi abordate ºi dintr-un alt unghi. Benveniste susþine, de pildã, cã “azi” al meu se converteºte, prin intersubiectivitate, în “azi” al interlocutorului meu care, astfel, mã pricepe. Dar se poate da ºi o explicaþie alternativã la acest fenomen al înþelegerii. Se poate astfel admite cã experienþa inevitabil individualã a timpului lingvistic este obiectivatã (ºi, în acest mod, fãcutã sã fie tranzitivã) datoritã experienþei comune (avute de interlocutori) a timpului cronic. “Acum” poate astfel primi valoarea obiectivã a unui interval mãsurabil prin unitãþile convenþionale ale timpului cronic. “Ieri” este, de asemenea, obiectivabil prin reperul comun pe care îl reprezintã alternanþa naturalã noapte–zi º. a. m. d.
Aceastã explicaþie alternativã a fenomenului înþelegerii nu poate fi absolutizatã, cãci implicã ea însãºi anumite puncte vulnerabile. Nu pare, de pildã, sã fie o obiecþie perifericã constatarea urmãtoare: “azi” se întîmplã sã fie azi pentru amîndoi interlocutorii, indiferent de faptul cã unul crede cã e marþi, iar celãlalt, cã e miercuri. Este însã mai presus de îndoialã faptul cã apelul (implicit ºi nu neapãrat conºtientizat) al vorbitorilor la diviziunile timpului cronic rãmîne un aspect al experienþei obiºnuite a timpului. Aceastã experienþã complexã îºi pãstreazã, în contextul observaþiilor de aici, interesul prin aceea cã dovedeºte urmãtorul fapt: apelul la conceptul de intersubiectivitate nu este un apel necesar atunci cînd se pune probleme de a construi explicaþii pentru chestiunea comunicãrii.
2.3. Concepþia lui Austin
2.3.1. Introducere. Aproape concomitente cu studiile lui Benveniste sînt cercetãrile lui John Langshaw Austin, filosof britanic. Benveniste se ºi referã, de altfel, într-unul dintre articolele sale la scrierile lui Austin. De numele filosofului englez se leagã originea teoriei despre actele de vorbire dezvoltatã de cãtre filosoful american John Searle.
Temele de cercetare ale lui Austin sînt foarte apropiate de cele ale lui Benveniste.
Formaþia intelectualã a filosofului englez este însã cu totul alta faþã de cea a învãþatului francez. De asemenea, deosebite sînt ºi contextele în care cei doi ºi-au expus ideile.
În ceea ce îl priveºte pe Austin, contextul dominant pe fondul cãruia filosoful englez ºi-a exprimat concepþia este acela al semanticii logice. În epocã, analiza limbajului era conceputã aproape în mod exclusiv ca analizã a expresiilor designative. Acestei tendinþe dominante Ludwig Wittgenstein ºi H. P. Grice i-au contrapus douã concepþii diferite. Wittgen stein a ajuns, în ultimii ani de viaþã, la ideea cã sensul expresiilor este, de fapt, valoarea de uz pe care ele o au. Grice a susþinut cã sensul unei expresii este dat de intenþia de comunicare cu care este folositã expresia.
Ecouri ale acestor ipoteze de analizã a limbajului, alternative la ipotezele semanticii logice, se gãsesc în studiile lui Austin. Ele s-au concretizat în teza cã limbajul este un instrument prin care indivizii acþioneazã cu scopul de a obþine anumite rezultate. De aici, ºi titlul volumului postum de studii al lui Austin: “Cum sã faci lucruri din cuvinte”.
2.3.2. Constatativ ºi performativ. Punctul în care aceastã tezã a lui Austin se concretizeazã în demersul sãu este o distincþie devenitã, de la el încoace, faimoasã: distincþia dintre enunþuri constatative ºi performative. Deosebirea e pusã în valoare de urmãtoarele clase de propoziþii:
218
Manual de lingvisticã generalã
C (1)
Soarele strãluceºte.
(2)
Pãsãrile cîntã.
P (1)
Îþi mulþumesc.
(2)
Promit sã nu te mai supãr.
Enunþurile din clasa C descriu fiecare cîte o stare de lucruri; propoziþiile din clasa P nu sînt însã descriptive. Cine mulþumeºte nu se descrie pe sine ca mulþumind. (Este adevãrat, el poate mulþumi ºi într-un mod neverbal, oferind, spre exemplu, o recompensã, un dar sau un contraserviciu.) Cine promite nu se descrie ca promiþînd. Enunþurile de tip P nu sînt, de altfel, susceptibile de a fi adevãrate sau false, aºa cum e cazul propoziþiilor de tip C. Ele reprezintã, de fapt, acþiuni pe care indivizii le înfãptuiesc într-un mod cu totul special: prin intermediul vorbirii. Enunþurile de tipul P ilustreazã, prin urmare, un caz nebanal în care a vorbi ºi a acþiona reprezintã unul ºi acelaºi lucru. Propoziþiile de acest gen ies din raza de cercetare a semanticii logice ºi sînt denumite de cãtre Austin enunþuri performative.
Propoziþiile constatative se supun judecãþii de adevãr ºi de fals. Aceste propoziþii, examinate în afara corespondenþei lor cu faptele, exprimã condiþiile în care ele sînt adevãrate. Semantica logicã propune punerea semnului de egalitate între condiþiile de adevãr ºi sens.
Propoziþiile performative nu mai pot fi însã judecate cu aceeaºi mãsurã. Pentru ele Austin propune, de aceea, un analog al condiþiilor de adevãr. Acest analog este denumit de cãtre filosoful englez “condiþii de reuºitã”. Condiþiile de reuºitã reprezintã factorul prin care se mãsoarã gradul în care actul îndeplinit corespunde finalitãþii cãreia îi este destinat.
Condiþiile de reuºitã reprezintã de fapt un ansamblu de condiþii sistematizabile dupã cum urmeazã:
(i) O procedurã convenþionalã acceptatã.
Procedura constã în împrejurarea cã anumite cuvinte rostite în anumite circumstanþe au, prin convenþie, o anumitã valoare, în caz cã sînt întrebuinþate de anumite persoane.
(ii) Acordul indivizilor privitor la funcþionarea convenþiei.
(iii) Sinceritatea cu care este înfãptuit actul de cãtre persoana care vorbeºte.
Dacã nu este satisfãcutã condiþia (i), actul reprezentat de enunþul performativ este considerat rãu invocat (de pildã, propoziþia “Vã declar soþ ºi soþie.” este rãu invocat – chiar ºi în glumã – dacã locutorul nu este nici preot, nici ofiþer al stãrii civile). Dacã nu e satisfãcutã condiþia (ii), actul poate fi considerat neefectiv (termenul nu-i aparþine lui Austin). Astfel, refuzul unui soldat de a executa un ordin al superiorului sãu, atunci cînd ordinul este conform cu regulamentele, este un semn cã soldatul nu-ºi asumã rolul ºi obligaþiile care decurg din ierarhia militarã. Într-o asemenea circumstanþã, ordinul este inefectiv, deoarece este respinsã convenþia.
Dacã cea de-a treia condiþie nu este îndeplinitã, actul este nesincer. Un act nesincer e, de pildã, formularea unei mulþumiri atunci cînd locutorul nu are nici o intenþie sã mulþumeascã sau formularea unei promisiuni atunci cînd vorbitorul nu doreºte sã respecte ceea ce promite.
Nu orice enunþ performativ reclamã satisfacerea tuturor condiþiilor. De pildã, condiþia sinceritãþii nu intervine în declararea de cãtre un preot a unui bãrbat ºi a unei femei ca fiind cãsãtoriþi.
2.3.3. Clasificarea enunþurilor performative. Austin a observat cã nu toate enunþurile performative stau pe acelaºi plan din punctul de vedere al mãrcilor de performativitate.
Existã, într-adevãr, o diferenþã între (de pildã):
(3) Ajutã-mã!
De la stilisticã la pragmaticã
219
ºi
(4) Te rog sã mã ajuþi!
(4) e un enunþ performativ explicit, deoarece el conþine un verb care indicã performativitatea.
(3) însã exprimã performativitatea cu ajutorul unui mod verbal – imperativul. Enunþurile performative de genul propoziþiei (4) sînt denumite de Austin performative explicite. Cele care însã indicã într-un mod implicit performativitatea se numesc performative primare.
