De la stilisticã la pragmaticã
209
A fost deja semnalatã de mai mulþi cercetãtori împrejurarea cã, de fapt, noþiunile respective sînt concepte ale filosofiei limbajului. Tentaþia lui Morris de a acorda mai mult conþinut pragmaticii riscã, în aceste condiþii, sã nu fie altceva decît o simplã schimbare de etichetã. Independent de acest lucru însã, noua precizare asupra a ceea ce este pragmatica dezvãluie, încã o datã, mobilurile ultime ale proiectului semiotic morrisian. Morris susþine cã existã ºi concepte ireductibil semiotice: semn, limbaj, adevãr, cunoaºtere. Acestea sînt însã tocmai noþiunile unei teorii a cunoaºterii îmbogãþite cu ceea ce reflecþia filosoficã din secolul al XX-lea descoperise a fi o dimensiune esenþialã a proceselor cognitive: dimensiunea lingvisticã.
Pragmatica nu este, aºadar, la Morris o disciplinã unicã sau univocã. Se întîmplã chiar ca între diversele ei ipostaze sã se constate distanþe considerabile. Faptul nu a rãmas fãrã urmãri.
Studiile care îºi revendicã astãzi identitatea pragmaticã sînt de o diversitate tematicã deconcertantã. Dar, în acelaºi timp, este sesizabilã ºi o anumitã continuitate. Ea se oglindeºte în preocuparea mai multor lingviºti ºi filosofi pentru analiza expresiilor cu denotaþie nestandard sau pentru studiul expresiilor lipsite de denotaþie.
2.2. Cercetãrile lui Émile Benveniste. În studiile lui Benveniste, grupate sub titlul Omul în limbaj (în volumul Problèmes de linguistique générale, Gallimard, Paris, 1966), nu se face nici uz, nici abuz de termenul “pragmaticã”. Existã o singurã referire la concepþia lui Morris. Benveniste este însã primul lingvist proeminent cu importante contribuþii la dezvoltarea cercetãrilor de pragmaticã.
Considerate în ansamblu, articolele dau imaginea unor investigaþii dezvoltate concentric. Orizontul de cercetare este continuu extins, pornindu-se de la un punct apreciat ca fiind central. Este de asemenea observabil efortul de ridicare a cercetãrii la acea treaptã de generalitate proprie reflecþiei filosofice.
2.2.1. Analiza cuvintelor “pragmatice”. Tema favoritã a cercetãrilor de pragmaticã ale lui Benveniste este pronumele. Pentru Benveniste, importanþa pronumelui decurge din faptul cã aceastã parte de vorbire este o categorie universalã. Pronumele este un element constitutiv al limbajului, acest fapt fiind probat prin aceea cã nu se cunoaºte nici o limbã care sã fie lipsitã de aceastã clasã gramaticalã.
Benveniste începe prin a se delimita de felul în care este tratat, de obicei, pronumele în gramaticã. El remarcã faptul cã reunirea mai multor tipuri de forme sub eticheta aceleiaºi categorii gramaticale este nejustificatã. Atenþia lui Benveniste este însã în mod special îndreptatã spre specia pronumelor personale. ªi în privinþa tratamentului tradiþional al acestora Benveniste are obiecþii. El considerã cã diferenþele semnalate de gramatici între cele trei pronume personale de singular (eu, tu, el) sînt superficiale ºi cã, în fapt, pronumele de persoana a treia nici nu poate fi denumit personal.
În mod curent, deosebirile consemnate între cele trei pronume sînt morfologice ºi superficial semantice: persoana întîi e definitã drept persoana care vorbeºte, persoana a doua este persoana cu care se vorbeºte, iar a treia este persoana despre care se vorbeºte. Sînt semnalate apoi deosebirile flexionare ale formelor verbale combinate cu pronumele.
Benveniste supune pronumele unei analize semantice mai atente, propunîndu-ºi sã surprindã ce ºi cum desemneazã ele.
În expunerea care urmeazã este respectat spiritul analizei, dar nu ºi litera. Analiza este mai explicitã din motive didactice.
Particularitãþile de desemnare ale primelor douã pronume personale (eu ºi tu) pot fi abstrase prin comparaþie cu caracteristicile denotative ale substantivelor comune ºi proprii.
210
Manual de lingvisticã generalã
Pentru simplificare, se va reþine numai situaþia persoanei întîi, observaþiile putînd fi extra-polate – schimbînd ce este de schimbat – ºi asupra pronumelui tu.
Un substantiv comun are ca extensiune o anumitã clasã de entitãþi. Clasa rãmîne, pentru fiecare întrebuinþare a substantivului, aceeaºi. Aceasta înseamnã cã, dacã substantivul arbore este întrebuinþat de cãtre vorbitori ai românei, prin fiecare întrebuinþare a sa este vizatã clasa arborilor, ºi nu cea a peºtilor sau a pãsãrilor.
Un lucru similar se petrece cu numele proprii. Pentru fiecare utilizare a unui nume propriu este vizatã aceeaºi unicã entitate.
Este caracteristic atît numelor proprii, cît ºi celor comune faptul cã desemnarea înseamnã posibilitatea de a ieºi în afara limbii. Denotatul unui nume propriu poate fi precizat în tr-un mod nelingvistic, prin indicare. Presupunînd cã sînt îndeplinite anumite condiþii, o clasã de entitãþi poate fi ºi ea precizatã indicînd elementele ei.
Pronumele eu împarte cu numele propriu particularitatea cã, de fiecare datã cînd e utilizat, el indicã o singurã entitate. În acelaºi timp, pronumele se aseamãnã cu numele comune prin aceea cã el nu “fixeazã” în mod constant o singurã entitate. Cine doreºte sã precizeze ce înseamnã pronumele eu va spune cã el vizeazã orice persoanã care vorbeºte, aºadar o clasã.
Pronumele eu se prezintã, prin urmare, ca un fel de sintezã a particularitãþilor de desemnare avute de numele comune ºi de numele proprii. Expresia intenþionalã a acestei sinteze este definiþia care i se dã. Pronumele este definit, de regulã, ca referindu-se la orice persoanã care vorbeºte la un anumit moment.
Definiþia nu este însã satisfãcãtoare în mãsura în care se concede de obicei. Capacitatea ei de a acoperi toate cazurile de întrebuinþare adecvatã a pronumelui eu este infirmatã de o situaþie posibilã de comunicare, în care cineva vorbeºte fãrã a întrebuinþa totuºi persoana I.
Definiþia se cere de aceea completatã: eu denumeºte orice persoanã care vorbeºte într-un anumit moment ºi care spune “eu”. De astã datã, cazurile de întrebuinþare adecvatã a pronumelui sînt efectiv acoperite. Rãmîne însã nemulþumitor faptul cã termenul supus definiþiei apare încã o datã în chiar structura definiensului. Definiþiile nu trebuie sã ajungã la astfel de situaþii.
Ceea ce s-a obþinut este totuºi maximum de corectitudine ºi de claritate pornindu-se de la definiþia tradiþionalã. Este astfel învederat faptul cã, spre deosebire de caracteristicile denotative ale substantivelor, pronumele eu obligã la identificarea denotatului sãu numai prin raportare la actul vorbirii. Contextul de comunicare în relaþie cu care e posibilã indicarea denotatului pronumelui eu este numit de cãtre Benveniste instanþã de discurs.
Observaþiile lui Benveniste sugereazã o nuanþare a definiþiei anterioare. Dacã eu se defineºte numai în raport cu instanþa de discurs, aceasta înseamnã cã trebuie sã existe tot atîtea pronume de persoana I cîte instanþe existã. Cum numãrul acestora din urmã este infinit, numãrul pronumelor va fi tot aºa. Eu înseamnã, prin urmare, eu , eu , ..., eu .
1
2
n
Concluzia este numai în aparenþã nesatisfãcãtoare. În primul rînd, ea explicã de ce apar dificultãþi atunci cînd se încearcã a se preciza clasa de entitãþi cãrora li se poate aplica pronumele (situaþia definiþiei anterioare). În al doilea rînd, ea nu pledeazã pentru eliminarea acelui eu ambiguu (la care se referã de obicei gramaticile) ºi pentru înlocuirea lui cu un ºir infinit de pronume. Concluzia invitã doar la stabilirea unei distincþii de nivel între pronumele de persoana I, care este o formã goalã (pentru cã în schema limbajului el nu poate avea nici un rol), ºi apariþiile lui în vorbire, cînd aceastã formã “se umple” de conþinutul pe care i-l acordã instanþa de discurs. Punctul de vedere al lui Benveniste acrediteazã astfel, în mod implicit,
De la stilisticã la pragmaticã
211
ideea cã pronumele din limbaj este asemenea unei variabile individuale din morfologia logicã. Întocmai ca o variabilã individualã, el ia valori în mulþimea infinitã a constantelor individuale, care sînt pronumele definite prin instanþele de discurs.
În urma acestor observaþii, se ajunge sã se explice ºi din ce motiv considerã Benveniste cã nu se poate acorda acelaºi statut tripletului eu – tu – el. În vreme ce primele douã pronume îºi dezvãluie rolul numai prin relaþie cu instanþa de discurs, al treilea se defineºte fãrã nici o referire la aceasta.
Persoana a III-a este dependentã de contextul lingvistic. Dependenþa ei îi dezvãluie însã un cu totul alt rol de comunicare. Benveniste afirmã cã persoana a III-a este expresia pronumelui nepersonal, ideea de persoanã fiind codificatã numai prin perechea eu – tu.
Benveniste a ajuns la aceste concluzii importante studiind semantica pronumelui. Semantica a relevat însã necesitatea de a se lua în consideraþie condiþiile enunþãrii, adicã acei parametri de explicaþie la care nu se face apel atunci cînd se studiazã semantica altor pãrþi de vorbire. Dacã este, prin urmare, sã se gãseascã o specificitate pragmaticã a cercetãrii lui Benveniste, atunci ea ar putea fi rezumatã prin ecuaþia “pragmatica = o semanticã a condiþiilor de enunþare”.
Acest criteriu îi serveºte savantului francez la gruparea în aceeaºi nouã categorie a altor cîteva forme lingvistice pe care gramaticile tradiþionale le repartizeazã în clase distincte: pronumele (adjectivul) demonstrativ de apropiere ºi de depãrtare, anumite adverbe ºi timpuri verbale. Raportul dintre primele douã pronume personale ºi aceste forme gramaticale este asemãnãtor celui dintre nucleul atomic ºi orbitele sale: timpurile, unele adverbe ºi demonstrativele de apropiere ºi de depãrtare graviteazã în jurul pronumelui eu. Definiþia ºi înþelegerea rolului lor depind de înþelegerea rolului avut de acest pronume.
Demonstrativele de apropiere ºi de depãrtare constituie un subsistem (în înþelesul saussurian al cuvîntului) inteligibil numai prin raportarea elementelor lui la aceeaºi instanþã de discurs. Aceasta exprimã contiguitatea spaþialã a unui obiect cu emiþãtorul, aºadar cu acel eu, explicit sau implicit, utilizat într-o situaþie de comunicare.
Adverbele de timp ºi de loc aici, acolo, acum, atunci, ieri, azi, mîine dobîndesc un conþinut numai în mãsura în care a fost statuat reperul spaþial sau temporal. Însã acest reper este statuat din nou prin instanþa de discurs.
O analizã incitantã ºi bogatã în sugestii consacrã lingvistul francez timpului verbal.
Benveniste deosebeºte trei forme de “înþelegere” a timpului: timpul fizic, timpul cronic ºi timpul lingvistic.
