(ii) Natura regentului
Natura (morfologicã) a regentului conduce la o clasificare a pãrþilor secundare de propoziþie în funcþii subordonate faþã de substantiv (sau un substitut al acestuia), verb, adjectiv ºi adverb. Aceastã clasificare se aplicã, desigur, funcþiilor sintactice simplu dependente.
(iii) Prezenþa sau absenþa recþiunii
Prin recþiune se înþelege o constrîngere formalã rezultatã din faptul cã un cuvînt sau o construcþie este regentul unui alt cuvînt sau construcþii. Recþiunea este structural conectatã cu problema dependenþei, fiind o formã de realizare a acesteia.
Orice fenomen de recþiune presupune un fenomen de dependenþã, dar reciproca nu e adevãratã. De aici se poate face deosebirea între funcþii sintactice caracterizate prin prezenþa recþiunii ºi funcþii sintactice caracterizate prin absenþa ei. Orice adverb cu funcþie de complement admite, spre exemplu, dependenþa nerecþionalã (“Vino aici!”, “Se miºcã repede.”), cãci verbul nu are ce constrîngere formalã sã-i impunã adverbului. Dependenþa nerecþionalã este numitã ºi aderenþã.
Prezenþa ºi absenþa recþiunii se pot studia diferenþiat, în funcþie de natura regentului.
(iv) Tipuri de recþiune
Subclasa funcþiilor sintactice care admit recþiunea permite, în continuare, o taxonomie a recþiunii. Pentru românã, de exemplu, sînt constatabile recþiunea prepoziþional-cazualã, recþiunea cazualã ºi recþiunea conjuncþionalã:
(31) Îl apreciazã pe Popescu.
(32) Apreciez gestul.
(33) Apreciez cã ai greºit.
Se pune acum problema ce ºi cît din sintaxa tradiþionalã se poate recupera cu sistemul de concepte utilizat pînã în acest moment.
I. Definiþia predicatului în termenii unei sintaxe N. SEM limiteazã clasa cuvintelor cu aceastã funcþie la verbele aflate la moduri personale. Nu este definibil, în acest cadru teoretic, predicatul adverbial provenit din acele adverbe care nu pot ocupa (în termenii sintaxei tradiþionale) funcþia unui nume predicativ: adverbele fireºte sau desigur.
II. Distincþia predicat verbal/predicat nominal nu mai este nici ea recuperabilã deoarece e fondatã pe adoptarea unui criteriu semantic, inexistent într-o sintaxã N. SEM. Într-o sintaxã N. SEM nu mai apare decît un singur fel de predicat, cãruia nu are rost sã i se dea o denumire specialã.
III. Este parþial recuperabilã funcþia de nume predicativ. Conceptul poate fi definit pe baza dublei dependinþe (discutate mai sus). Definitã astfel, noþiunea de nume predicativ suferã o dublã reconsiderare în raportul cu conceptul omonim dintr-o sintaxã E. SEM: a) acum, numele predicativ nu mai este o funcþie înglobatã într-o altã funcþie (i. e., predicatul nominal), ci este de sine stãtãtor;
b) numele predicativ dintr-o sintaxã N. SEM corespunde, ca sferã, numelui predicativ tradiþional, plus acelor elemente predicative suplimentare care se caracterizeazã prin dublã dependenþã. Vor fi, de exemplu, nume predicative (în noua accepþie) cuvintele subliniate din urmãtoarele enunþuri:
(34) Ea era bucuroasã (nume predicativ în accepþia tradiþionalã).
(35) Ei s-au întors dezamãgiþi (element predicativ suplimentar, în accepþia tradiþionalã).
Nu se poate însã demonstra cã plîngînd din:
(36) A venit plîngînd (element predicativ suplimentar, tot în accepþia tradiþionalã) se caracterizeazã prin dublã dependenþã. De aceea, plîngînd nu intrã în noua sferã a conceptului de nume predicativ.
154
Manual de lingvisticã generalã
IV. Problema subiectului comportã ºi ea anumite discuþii. Într-o sintaxã N. SEM nu pot intra în sfera subiectului verbele la moduri nepersonale, deoarece, conform definiþiei, verbul nu poate realiza acordul cu verbul-predicat (cf. supra, definiþia nesemanticã a subiectului). Dar nici chiar în sintaxa tradiþionalã nu se justificã tratamentul verbelor la moduri nepersonale (în anumite poziþii) ca subiecte. Definiþia subiectului, într-o asemenea sintaxã, nu conduce la astfel de interpretãri. În sintaxa tradiþionalã este aºadar folosit, în mod implicit, un alt criteriu care permite considerarea – în anumite condiþii – a modurilor nepersonale drept subiecte. Criteriul este cel al substituþiei într-o anumitã poziþie apreciatã ca fiind definitorie pentru funcþia de subiect. Dacã în contextul :
(37) Asta nu e bine.
– asta e determinat ca fiind subiect, atunci se admite cã enunþul: (38) A fura nu e bine.
– obþinut prin substituþia lui asta cu a fura, înseamnã conservarea funcþiei de subiect pentru orice substituþie posibilã.
Nefiind un criteriu semantic, substituþia este încorporabilã într-o sintaxã N. SEM, fapt care creeazã posibilitatea de a integra în sfera subiectului ºi verbele la moduri nepersonale.
V. Se poate admite (întocmai aºa cum se procedeazã ºi într-o sintaxã tradiþionalã) cã toate subordonatele faþã de un verb, adjectiv sau adverb sînt complemente ºi cã toate subordonatele faþã de un substantiv sau faþã de substitutele lui sînt atribute. Este însã imposibil sã se mai facã deosebirea dintre variatele tipuri de complemente circumstanþiale, cãci conceptele semantice (loc, timp, mod, cauzã, scop) nu sînt integrate într-o sintaxã N. SEM. De asemenea, rãmîne de demonstrat dacã o sintaxã N. SEM dispune de resursele conceptuale pentru redefinirea complementului direct sau indirect.
Construcþia unei sintaxe nesemanticiste implicã discutarea unei întregi game de probleme. Aici aceste probleme au fost doar schiþate. E de semnalat cã tentativa nu conduce la formularea mai complicatã a unor chestiuni tratate simplu ºi clar în sintaxa tradiþionalã.
Dincolo de problema evaluãrii, o sintaxã E. SEM ºi una N. SEM nu sînt echivalente.
În al doilea rînd, s-a putut constata cã o sintaxã N. SEM nu este incompatibilã cu o sintaxã E. S. Este clar, prin urmare, cã o sintaxã L. S. are toate ºansele sã fie, în acelaºi timp, ºi o sintaxã E. SEM.
3.3. Sintaxã funcþionalã ºi sintaxã categorialã. În sintaxa tradiþionalã, se lucreazã cu unitãþi denumite “funcþii”: subiect, predicat, atribut ºi complement. Importanþa funcþiilor în acest tip de sintaxã se probeazã prin aceea cã terminologia pentru propoziþie a fost utilizatã ca sursã inspiratoare pentru analiza frazei. În frazã, se vorbeºte despre propoziþii subiective, predicative, atributive ºi circumstanþiale. Ele reprezintã echivalentul, la nivelul frastic, al funcþiilor din propoziþie.
Convenim sã numim funcþionalã o sintaxã care-ºi delimiteazã unitãþile pornind de la premisa cã acestea îndeplinesc un anumit rol (deci o funcþie) în propoziþie sau în frazã. Înþeles astfel, termenul “funcþional” îºi lumineazã numai una dintre accepþiile sale din lingvisticã. În ºtiinþa limbii se vorbeºte, de pildã, despre ªcoala de orientare funcþionalã de la Praga, despre concepþia funcþionalã asupra limbii promovatã de André Martinet sau de Eugenio Coseriu.
Este bine de ºtiut cã, în toate aceste din urmã situaþii, termenii “funcþional” ºi “funcþionalism”
nu au aceeaºi accepþie cu aceea indicatã în primele rînduri ale acestui paragraf.
Cu excepþia atributului ºi, parþial, cu excepþia complementului, funcþiile sintactice din gramatica tradiþionalã sînt definite pe temei semantic. În sintaxa tradiþionalã, funcþionalismul ºi semanticismul fac, prin urmare, corp comun.
Sintaxa
155
Din punctul de vedere al funcþiilor, unitãþile sintactice se pot clasifica în: (i) unitãþi care au ele singure funcþie sintacticã (substantivul, adjectivul, pronumele – în majoritatea lor –, verbul, unele adverbe);
(ii) unitãþi care sînt încorporate în funcþii sintactice numai pentru cã însoþesc unitãþi din prima categorie (articolul posesiv ºi demonstrativ, prepoziþia); (iii) unitãþi fãrã funcþie sintacticã (alte adverbe, majoritatea interjecþiilor, conjuncþiile).
