O sintaxã care se foloseºte de conceptul de sintagmã în maniera în care acesta a fost definit mai sus este, în acelaºi timp, o sintaxã E. S.
Într-o sintaxã categorialã se poate face o clasificare a sintagmelor. Clasificarea þine seama de cuvîntul care este elementul principal al sintagmei. În situaþia sintagmelor caracterizate prin relaþia de dependenþã, cuvîntul principal este cuvîntul nesuprimabil. În cazul sintagmelor în care constituenþii sînt interdependenþi sau independenþi, clasificarea devine puþin convenþionalã. În cele ce urmeazã, se va admite, spre exemplu, cã interdependenþa dintre verbe ºi adjective (devenind bogat) reprezintã o sintagmã verbalã, ºi nu adjectivalã.
Taxonomia sintagmelor este, în primul rînd, funcþie de posibilitãþile de combinare în grupuri a cuvintelor din limba pentru care se construieºte sintaxa. Urmãtoarea clasificare este comunã probabil unui numãr mare de limbi, însã nu este o taxonomie universalã: (i) sintagme nominale (abreviat ‘G. N.’) centrul – un substantiv, un numeral sau un pronume: pod de lemn, om bun, doi demonstranþi, cineva ca tine, omul care a venit; (ii) sintagme adjectivale (G. A ) centrul este un adjectiv: bun de aruncat, conºtient j
de greºealã, bucuros cã a scãpat;
(iii) sintagme adverbiale (G. Av) centrul este un adverb: prea tîrziu, aproape bine, cam greu, desigur cã va veni;
(iv) sintagme verbale (G. V.) centrul este un verb: ascultîndu-i, a aºtepta ceva, pãºeºte încet, au plecat ieri.
158
Manual de lingvisticã generalã
În afarã de simbolurile ‘G. N.’,‘G. V.’, ‘G. A ’,‘G. Av’, într-o asemenea sintaxã se mai j
întîlnesc ºi simboluri precum ‘N’ (nume), ‘Pro’ (pronume), ‘Num’ (numeral), ‘A ’ (adjec-j
tiv) º. a. m. d. Ele sînt simboluri ale categoriilor. O sintaxã categorialã e, prin urmare, bazatã pe o prealabilã clasificare a cuvintelor. De obicei, clasificarea se face pe temeiuri relaþionale (distribuþionale).
Simbolurile utilizate pentru desemnarea categoriilor nu sînt standardizate. Fiecare cercetãtor e liber sã-ºi construiascã propria simbolisticã. Numãrul categoriilor nu este nici el fixat o datã pentru totdeauna.
O sintaxã categorialã segmenteazã ºi ea enunþurile (întocmai dupã cum se întîmplã în sintaxa funcþionalã). Principiile de segmentare diferã însã. Un enunþ este segmentabil într-o sintaxã categorialã în acord cu urmãtoarele postulate:
(i) orice enunþ este segmentabil în cel puþin o sintagmã;
(ii) segmentarea se continuã conform relaþiilor observate între constituenþii sintagmei; (iii) segmentarea înceteazã atunci cînd s-au obþinut unitãþi minimale dotate cu sens.
În acord cu aceste postulate, enunþul:
(41) Pisica blîndã zgîrie rãu.
– se segmenteazã în grupul nominal pisica blîndã ºi în grupul verbal zgîrie rãu. Grupul nominal se descompune, mai departe, în numele pisica ºi în adjectivul blîndã, iar grupul verbal se segmenteazã în verb ºi adverb. Segmentarea poate fi continuatã pînã la nivel morfematic. De observat cã segmentarea lui (41) în constituenþii pisica ºi blîndã zgîrie rãu e greºitã, deoarece ultimul constituent nu e o sintagmã. S-a încãlcat, aºadar, postulatul (i). De asemenea, segmentarea în constituenþii pisica ºi zgîrie (segmentare conformã cu principiile sintaxei funcþionale tradiþionale) e ºi ea greºitã, deoarece pisica ºi zgîrie contracteazã relaþii (cu blîndã ºi, respectiv, cu rãu) pe care segmentarea nu le-a pus în relief. Descompunerea sintagmaticã ºi descompunerea funcþionalã nu sînt, prin urmare, echivalente ºi ar fi o greºealã sã se considere cã prima spune într-un mod mai complicat ceea ce a doua spune într-un chip simplu ºi clar.
În încheiere, cîteva particularitãþi ale unei sintaxe categoriale privite în comparaþie cu modelul de sintaxã funcþionalã descris mai sus:
I. O sintaxã categorialã evitã discriminarea între cuvinte cu ºi fãrã interes sintactic.
II. Deoarece încorporeazã ºi morfologia, o asemenea sintaxã poate fi numitã mai degrabã o gramaticã.
III. Principiile segmentãrii nu conduc la paradoxuri.
IV. Este o sintaxã N. SEM.
Rãmîne o deficienþã a modelului categorial schiþat aici faptul cã noþiunea de enunþ nu este definitã, ci consideratã de la sine înþeleasã.
În istoria lingvisticii, sintaxa de tip categorial a apãrut la mijlocul secolului al XX-lea.
Continuatorii lui Bloomfield (Harris, Wells, Pike, Nida) sînt ºi autorii acestei teorii, cunoscute sub numele de “sintaxã (sau gramaticã) a constituenþilor imediaþi”. Denumirea provine de la tehnica segmentãrii enunþului din aproape în aproape.
3.4. Analitic ºi sintetic. Sintaxa generativã ºi transformaþionalã. Obiectivul unei sintaxe tradiþionale este descompunerea frazelor în propoziþii componente ºi descompunerea propoziþiilor în pãrþi de propoziþie. Pentru acest motiv, sintaxa tradiþionalã poate fi consideratã o sintaxã analiticã.
Nu numai sintaxa tradiþionalã posedã însã aceastã caracteristicã. Toate alternativele comentate mai sus – ºi anume: o sintaxã E. S., o sintaxã N. SEM, o sintaxã categorialã – sînt analitice, cãci, oricum ar fi organizate, obiectivul lor este acelaºi: analiza enunþului.
Sintaxa
159
Analiza este o operaþie esenþialã în demersul ºtiinþific. Lingvistica nu se putea (ºi nu se poate) sustrage acestui gen de activitate. În sintaxã, orientarea analiticã a cercetãrii a fost însã favorizatã, în mod special, prin însuºi traseul investigaþiei.
Suprasimplificat, acest traseu constã în colectarea faptelor, în clasificarea lor dupã anumite criterii ºi în analiza – adicã în descompunerea lor.
Faptele de la care porneºte sintacticianul sînt propoziþiile ºi frazele rostite ºi/sau scrise într-o limbã. Aceste fapte sînt considerate ca de la sine date. Tocmai aceastã atitudine încurajeazã orientarea analiticã a investigaþiei sintactice.
Propoziþiile ºi frazele nu sînt însã deloc niºte fapte primare. Ele reprezintã produsele unei anumite activitãþi, care este vorbirea. Acesta este un adevãr banal, cunoscut de mult în ºtiinþa limbii. Dar dacã este luat în serios ºi studiat cu atenþie, se constatã cã el e capabil de a schimba, într-un mod decisiv, o întreagã direcþie de cercetare în sintaxã: din el rezultã cã studiul activitãþii de producere a frazelor dintr-o limbã ar trebui sã figureze printre sarcinile importante ale unei teorii sintactice.
Apar astfel douã probleme complet noi. Prima este cea a vorbitorului (sau a locutorului), cãruia trebuie sã i se rezerve un loc în ansamblul teoriei sintactice. Importanþa locutorului ar trebui sã se manifeste prin faptul cã s-ar cuveni ca teoria sã dea o descriere a activitãþilor ce constituie procesul de producere a propoziþiilor ºi frazelor.
A doua problemã este cea a sintaxei înseºi. Sã considerãm oricare dintre tipurile de teorie sintacticã descrise în paragrafele precedente. Nici unul dintre aceste tipuri nu este capabil sã rãspundã noului obiectiv pe care ºi-l propune acum sintaxa: o teorie care integreazã ca un parametru esenþial locutorul doreºte sã ajungã la nivelul propoziþiilor ºi al frazelor. O asemenea teorie abordeazã într-un mod constructiv aceste unitãþi, în sensul cã ea urmãreºte descrierea acelor mecanisme prin care se produc propoziþiile ºi frazele. Dimpotrivã, orice tip dintre teoriile descrise pînã aici porneºte de la propoziþie sau frazã. Propoziþiile ºi frazele sînt tratate analitic. Deci, în acelaºi timp cu reconsiderarea sarcinilor pe care trebuie sã le îndeplineascã o teorie sintacticã, se impune o reconsiderare a formei pe care sintaxa trebuie sã o aibã. Noua formã este aceea a unei sintaxe generative.
3.4.1. Metoda: model ºi modelare. Cînd problema locutorului este integratã într-o teorie sintacticã, se impune imediat o observaþie: orice locutor este capabil sã interpreteze ºi sã înþeleagã propoziþii pe care nu le-a mai auzit (în mod posibil) niciodatã în cursul existenþei sale. De asemenea, orice locutor dispune de capacitatea de a formula propoziþii sau fraze pe care nu le-a mai produs înainte. Performanþele lui (înþelegînd prin performanþe interpretarea ºi producerea propoziþiilor) sînt, prin urmare, teoretic infinite.
Din aceastã constatare apare o nouã problemã: este problema metodei. Se impune ca sintaxa generativã sã adopte o metodã prin care sã descrie într-un mod adecvat abilitatea unui locutor de a produce ºi interpreta un numãr teoretic infinit de propoziþii.
Aceasta poate sugera ideea cã o sintaxã generativã trebuie sã fie o teorie de orientare psihologicã. Într-adevãr, abilitãþile lingvistice ale unui vorbitor sînt, în primul rînd, abilitãþi mentale. În mod probabil, psihologia sau neuropsihologia ar fi ºtiinþa care ar furniza datele de care e nevoie. Realitatea este însã cu totul alta. Nici la data de apariþie a primelor sintaxe generative (anii ’50 ai secolului al XX-lea) ºi nici mai tîrziu, ºtiinþele neuropsihologice nu au fost în mãsurã sã ofere informaþii adecvate scopurilor urmãrite de sintaxa generativã.
Dacã este adevãrat cã aceste ºtiinþe puteau sã informeze (într-un mod fragmentar) despre ceea ce se întîmplã în mintea unui om atunci cînd formuleazã o propoziþie, este la fel de
