2.3. Semantica logicã

2.3.1. Scurtã prezentare istoricã. Originile semanticii logice se aflã în analiza logicã a ºtiinþelor exacte ºi a limbajului filosofiei. Acest tip de cercetare este ilustrat de operele lui Gottlob Frege, Ludwig Wittgenstein, Bertrand Russell, Moritz Schlick, Alfred Tarski, Rudolf Carnap. Toþi au avut o solidã pregãtire în domeniul matematicilor ºi fizicii. Fiecare a fost, în acelaºi timp, ºi filosof, deºi nici unul nu a propus un nou sistem filosofic. Au trãit ºi au început sã creeze fie la sfîrºitul secolului al XIX-lea (Gottlob Frege), fie în primele decenii ale secolului al XX-lea. Cei mai tineri (Wittgenstein, Carnap, Tarski, Russell) ºi-au continuat opera pînã cãtre zilele noastre.

Un moment important pentru logicã este anul 1936. În acel an, Alfred Tarski a fãcut public rezultatele reflecþiilor sale privitoare la problema adevãrului. Teoria tarskianã a adevãrului este, de fapt, actul de naºtere al semanticii logice. Stimulat de ideile lui Tarski, Rudolf Carnap va propune unsprezece ani mai tîrziu o metodã de analizã semanticã, pe care specialiºtii o cunosc sub numele de metoda intensiunii ºi a extensiunii. În 1948, Hans

Semantica

185

Reichenbach schiþeazã, pentru prima oarã, cadrul unei analize logice a limbii naturale (ºi nu doar a limbajului ºtiinþelor sau a unor fragmente din limba naturalã).

Interesul pentru analiza logicã a limbilor naturale a crescut în mod semnificativ dupã anii ’50. În decada ’50–59, s-au descoperit soluþii pentru anumite probleme interne ale logicii. Problemele respective pãreau insolubile, iar rezolvarea lor s-a dovedit a avea ºi alte avantaje, în afara celor strict tehnice. Faþã de perioada anterioarã, semantica logicã s-a îm bogãþit astfel cu o metodã nouã de analizã: metoda modelelor semantice. Metoda este cunoscutã ºi sub numele de semantica lumilor posibile.

Nu este deci nici o întîmplare cã, în intervalul consecutiv acestor descoperiri, obiectivele semanticii logice se reformuleazã ºi ambiþiile sporesc. În perioada care începe cu anul 1965, se înregistreazã formularea primelor exigenþe programatice referitoare la o abordare globalã a limbii naturale din punct de vedere formal. Semantica logicã aspirã astfel sã devinã o teorie a limbajului. Aceste semnificative mutaþii sînt observabile în operele unor cercetãtori de vîrste diferite: Donald Davidson, Richard Montague, Max Cresswell. Ei pot fi totuºi aduºi la numitorul aceleiaºi generaþii intelectuale, deoarece le este comunã aspiraþia de întemeiere a unei teorii logico-formale pentru limbile naturale.

2.3.2. Morfologie, sintaxã ºi semanticã logicã. Semantica transformaþionalã este parte componentã a unei teorii transformaþionale. Cu semantica logicã se întîmplã ceva similar. Ea este parte dintr-o teorie mai cuprinzãtoare. În structurarea acestei teorii, semantica logicã se orînduieºte alãturi de o morfologie logicã ºi de o sintaxã logicã. Se înþelege, de aceea, mai bine ce este ºi ce face semantica dacã se face o prezentare a celorlalte ramuri ale teoriei.

E nevoie mai întîi de o precizare. În toate exemplificãrile ce urmeazã, obiectul de stu diu este limba românã. Limba românã este aºadar limbaj-obiect. Morfologia, sintaxa ºi semantica logicã ale limbajului-obiect vor fi descrise, într-o bunã mãsurã, tot în limba românã. În aceste condiþii, pentru a evita sentimentul cã descrierea este tautologicã, se va recurge la un artificiu de simbolizare: toate expresiile limbajului-obiect (cuvinte, construcþii, propoziþii sau fraze) vor fi transcrise între bare oblice cu cratime între litere: de pildã, pentru cuvîntul lup notaþia va fi:

(13) / l - u - p /.

Acceptîndu-se aceastã “grafie”, deosebirea limbaj-obiect/metalimbaj va rãmîne vie pe tot parcursul expunerii.

2.3.2.1. Morfologia logicã înseamnã o clasificare a expresiilor din limbajul-obiect.

Este vorba însã despre o clasificare de un alt tip faþã de cea curentã. O sugestie despre aceastã nouã clasificare se poate gãsi într-unul dintre paragrafele capitolului al doilea din partea a treia a acestei lucrãri. Categoriile de expresii cu care lucreazã morfologia logicã sînt urmãtoarele:

(i) Predicate

Predicatul nu este aici o noþiune sintacticã, ci una morfologicã. Prin predicat se înþelege o mare parte a substantivelor, a adjectivelor ºi a verbelor la moduri personale. Este, prin urmare, predicat expresia:

(14) / s - t - u - d - e - n - t /

din propoziþia:

(15) / V - l - a - d # e - s - t - e # s - t - u - d - e - n - t /.

(Semnul # marcheazã delimitãri ale formelor cuprinse în propoziþii.) Tot predicate vor fi ºi expresiile:

(16) / b - l - o - n - d - ã /

186

Manual de lingvisticã generalã

ºi (17) / c - i - t - e - º - t - e /

din propoziþiile:

(18) / M - a - r - i - a # e # b - l - o - n - d - ã /

(19) / A - d - r - i - a - n # c - i - t - e - º - t - e /.

Cu privire la substantive se impune o precizare. În morfologia logicã, nu orice formã flexionarã a substantivului conteazã ca predicat. Sînt considerate predicate substantivele nearticulate la singular care apar în poziþie postverbalã (aºa cum se întîmplã cu expresia (14) din propoziþia (15), de pildã). De asemenea, mai sînt predicate substantivele articulate definit (la singular sau la plural), dacã ele nu se referã în context la o persoanã sau la un grup anume. De exemplu, în propoziþiile:

(20) / o - m - u - l # e # m - u - r - i - t - o - r /

(21) / l - u - p - i- i # s - î - n - t # m - a - m - i - f - e - r - e /, primele expresii satisfac condiþia mai sus enunþatã ºi pentru acest motiv vor fi ºi ele considerate predicate.

În metalimbajul morfologic, vor exista simboluri corespunzãtoare predicatelor din limbajul-obiect. Aºadar, fiecare predicat din limbajul-obiect va avea un corespondent în metalimbaj. Convenim aici sã considerãm simbolurile P , P ,... , P drept corespondentele 1

2

n

metalingvistice ale predicatelor. Se înþelege cã nu se pune problema unei enumerãri exhaustive a predicatelor ºi a simbolurilor lor în metalimbaj, deoarece aici nu se face morfologia logicã a limbii române, ci se prezintã doar un cadru al acesteia.

(ii) Nume

a) Constante individuale

Toate expresiile folosite pentru a desemna o anumitã entitate ºi numai una singurã alcãtuiesc subclasa constantelor individuale. Aceastã subclasã este parte a categoriei numelor ºi este exemplificatã prin expresii precum:

(22) / I - o - a - n - a /

(23) / B - u - c - u - r - e - º - t - i /

(24) / c - i - n - c - i /

(25) / G - e - r - m - a - n - i - a /

(26) / T - a - m - i - s - a /.

Se observã cã subclasa constantelor individuale e mai cuprinzãtoare decît aceea a substantivelor proprii, din moment ce ea înglobeazã ºi numerale.

Nu este o chestiune tranºatã dacã substantivele comune articulate definit la singular ar trebui considerate tot constante individuale atunci cînd se referã la anumite entitãþi precum în propoziþia: (27) / a # v - e - n - i - t # i - n - s - t - a - l - a - t - o - r - u - l /.

Unii filosofi (Bertrand Russell, de pildã) pledeazã pentru acordarea unui statut distinct acestor expresii. În literatura de specialitate, substantivele articulate definit ºi care se referã la o singurã entitate sînt uneori supuse unei descompuneri, al cãrei rezultat este o expresie complexã denumitã descripþie definitã.

În metalimbajul morfologic, constantele individuale sînt reflectate prin simbolurile c ,c ...,c .

1

2

n

b) Variabile individuale