În sintaxa tradiþionalã, denumirea de subiect, precum ºi definiþia care i se dã acestuia sugereazã cã subiectul are întotdeauna aceeaºi valoare semanticã. Tot astfel stau lucrurile ºi în privinþa complementului. Tocmai acest lucru este contestat de cãtre Fillmore. Introducînd distincþia dintre relaþie ºi formã cazualã (distincþie inexistentã în sintaxa tradiþionalã), lingvistul american ajunge la concluzia cã aceeaºi formã cazualã – de pildã, subiectul –
poate exprima mai multe relaþii cazuale. În acelaºi timp, o relaþie cazualã poate fi realizatã prin mai multe forme – de exemplu, ºi prin subiect, ºi prin obiect. Esenþialã pentru teoria lui Fillmore este, aºadar, ideea cã între funcþiile sintactice tradiþionale ºi valorile semantice ataºate în mod curent acestor funcþii nu se instituie, cum se crede, o relaþie de corespondenþã biunivocã.
Lingvistul american a stabilit, în varianta iniþialã a teoriei sale (publicatã în 1968), un inventar de ºase relaþii cazuale (sau cazuri). Varianta propusã trei ani mai tîrziu reprezintã o rafinare a versiunii iniþiale. În cele ce urmeazã, vor fi prezentate doar rezultatele cercetãrilor din 1968.
Cele ºase cazuri inventariate de Fillmore sînt agentivul, instrumentalul, dativul, fac-titivul, locativul ºi obiectivul; vom defini fiecare dintre aceste cazuri prin termenul “protagonist” (ceea ce reprezintã o abatere nesemnificativã de la terminologia cu care lucreazã Fillmore). Definiþiile sînt urmãtoarele:
Agentivul este cazul protagonistului animat al acþiunii exprimate prin verb.
De exemplu, în propoziþia:
(15) Copilul rîde.
– copilul întruchipeazã cazul agentiv, ceea ce nu se întîmplã cu substantivul uºa din enunþul:
(16) Uºa scîrþîie.
Instrumentalul este cazul protagonistului inanimat al acþiunii exprimate prin verb: (17) Luna lumina dealurile.
Dativul este cazul acelui protagonist animat afectat de acþiunea verbului:
152
Manual de lingvisticã generalã
(18) Întîmplarea o necãjise.
(19) Dana era obositã.
(20) I-a amintit cã avea o datorie.
Dupã cum se observã, conceptul de dativ întrebuinþat de Fillmore nu coincide cu acela cunoscut din gramatica tradiþionalã. La Fillmore, dativul este o relaþie cazualã, în timp ce, în gramatica tradiþionalã, dativul este o formã cazualã.
Factitivul este cazul acelui protagonist rezultat (sau “produs”) prin desfãºurarea acþiunii verbului:
(21) Scrisese un articol nou.
(22) Firma aceasta produce avioane.
Locativul este cazul care descrie cadrul, sursa sau þinta acþiunii: (23) Urcau panta.
(24) Gara era murdarã.
Obiectivul este cazul protagonistului inanimat care suportã acþiunea verbului: (25) Lacul îngheþase.
(26) Picturii îi dispãruserã culorile.
Acum se poate observa mai clar asimetria avutã în vedere de Fillmore în ceea ce priveºte raportul dintre formã ºi relaþie cazualã. Forma cazualã complement direct poate, spre exemplu, întruchipa urmãtoarele relaþii cazuale:
Obiectivul:
(27) A petrecut cu privirea maºina pînã ce aceasta a dispãrut.
Factitivul:
(28) Produseserã o tehnologie nouã.
Dativul:
(29) O amãgiserã promisiunile mincinoase.
Locativul:
(30) Strãbãteau o cîmpie imensã.
Criticii lui Fillmore au arãtat cã teoria cazurilor nu este decît o schiþã. Versiunea urmãtoare nu a adus completãri substanþiale. Meritul sintaxei lui Fillmore este însã acela cã în ea se opereazã cu o infrastructurã semanticã explicitã ºi alcãtuitã dintr-un numãr clar delimitat de elemente. Acestea sînt particularitãþi care nu pot fi întîlnite în sintaxa tradiþionalã.
Posibilitatea de a construi o sintaxã normal orientatã semantic (N. SEM) decurge chiar din existenþa, în interiorul sintaxei tradiþionale, a unor concepte care sînt nesemantice sau care sînt susceptibile de o definire nesemanticã. Un exemplu este chiar atributul. Atributul este caracterizabil prin calitatea de a fi subordonat unui substantiv sau substituenþilor substantivului.
Sugestia de metodã oferitã de tratamentul atributului poate fi cu folos extinsã ºi asupra celorlalte funcþii sintactice. Predicatul, de exemplu, ar putea fi definit drept verbul dotat cu morfeme de persoanã ºi de numãr (altfel spus, verb aflat la un mod personal); subiectul ar deveni funcþia sintacticã ce realizeazã acordul în persoanã ºi numãr (sau, pentru substantivele-subiect, numai acordul în numãr) cu predicatul. Pãrþile secundare de propoziþie ar fi abordabile din mai multe unghiuri de vedere:
(i) Tipul de dependenþã
În funcþie de acest parametru, se pot distinge pãrþi de propoziþie simplu dependente ºi dublu dependente. Pãrþi de propoziþie dublu dependente sînt (folosind terminologia gramaticalã tradiþionalã) numele predicativ ºi elementul predicativ suplimentar, cãci amîndouã sînt subordonate atît faþã de verb, cît ºi faþã de nominalul-subiect.
Sintaxa
153
