2.1.1. Sem ºi semem. Indiferent de variantele sale, semantica structuralã expune un principiu unic de descriere a sensului. Acest principiu este de naturã analiticã ºi constã în a considera sensul lexical drept o entitate decompozabilã. Sensul lexical este un concept.

În terminologia mai multor semanticieni structuraliºti, sensul lexical este denumit semem (Bernard Pottier, Algirdas Julien Greimas), dar acest nume nu trebuie confundat cu sememul bloomfieldian. Sememul din semantica structuralã poate fi privit prin analogie cu fonemul.

Fonemul este un ansamblu de trãsãturi fonematice distinctive. Sememul este un ansamblu de trãsãturi semantice distinctive. Aceste trãsãturi semantice se numesc seme.

Semantica

175

Conform cu acest punct de vedere, sensul (adicã sememul) substantivului tigru, de pildã, constã din urmãtoarea colecþie (aproximativã) de seme: “mamifer”, “sãlbatic”, “carnivor”,

“felinã”. Colecþia este aproximativã, deoarece aici nu au fost enumerate toate semele care caracterizeazã în mod riguros sememul substantivului tigru. S-a urmãrit numai o ilustrare elementarã a principiului de descriere.

2.1.1.1. Exigenþe impuse semelor. Uneori, referitor la conceptul de sem, în lucrãrile de semanticã structuralã, sînt formulate anumite exigenþe. Se cere astfel semului sã fie o unitate distinctivã ºi minimalã. Se mai cere, de asemenea, ca numãrul de seme întrebuinþate pentru descrierea unui sistem semantic sã fie finit. De obicei, aceste exigenþe rãmîn implicite.

(i) Condiþia de distinctivitate nu are nevoie de comentarii speciale. Ea înseamnã cã orice sem trebuie sã aibã calitatea de a permite discriminãri. Ansamblul tuturor acestor discriminãri defineºte individualitatea semanticã a unui cuvînt. Reluînd cazul substantivului tigru, se observã cã fiecare sem permite anumite distincþii: semul “mamifer” separã clasa tigrilor de clasa vieþuitoarelor care nu sînt mamifere; semul “carnivor” distinge în interiorul clasei mamiferelor pe cele carnivore de cele necarnivore; semul “felinã” restrînge ºi mai mult clasa, introducînd deosebiri între anumite mamifere carnivore (care sînt feline) ºi cele ce nu sînt feline etc. Se obiºnuieºte ca prezenþa sau absenþa unei proprietãþi exprimate printr-un sem sã fie indicatã prin semnele aritmetice “+” ºi “–”; faptul cã un anumit animal nu este, de exemplu, carnivor poate fi simbolizat prin notaþia “–carnivor”.

Dacã un sem nu are valoare distinctivã, aceasta înseamnã cã el are, în descrierea semanticã, un rol pur decorativ. În consecinþã, se poate renunþa la el.

(ii) Semul este gîndit în semantica structuralã ºi ca o unitate minimalã. În aceastã privinþã, e necesarã mai întîi o precizare. Se impune o distincþie între sem ºi expresia acestuia. Dacã aceastã distincþie nu se face, exigenþa de minimalitate poate fi supusã, în mod eronat, criticii. O situaþie care ilustreazã aceastã deosebire este aceea a substantivului foarfecã. În sememul acestuia trebuie sã aparã, la un anumit punct, ºi un sem prin care sã se indice utilizarea instrumentului. Semul în cauzã poate fi urmãtorul: “care serveºte la tãierea unor materiale sau obiecte nonrigide sau slab rigide”. Funcþia instrumentului e, prin urmare, indicatã printr-o perifrazã. Lungimea perifrazei þine însã de expresia semului, ºi nu de semul însuºi. Nu e, prin urmare, nici o contradicþie (deºi aparenþele spun altceva) între faptul cã acest sem se realizeazã printr-o perifrazã ºi faptul cã se spune despre el cã este un constituent minimal al sememului “foarfecã”.

Cerinþa ca semul sã fie o unitate minimalã conduce semantica structuralã spre o anumitã teorie a conceptului, adicã a sensului unui cuvînt. Analogia cu modul în care e gîndit fonemul se dovedeºte încã o datã clarificatoare. Un fonem este o sumã de trãsãturi fonematice distinctive.

Rezultã de aici cã nici o asemenea trãsãturã nu este un fonem, raportul dintre fonem ºi trãsãturi distinctive fiind cel dintre întreg ºi parte sau dintre mulþime ºi elementul ce aparþine acelei mulþimi. În principiu, acest raport trebuie sã reaparã ºi între semem ºi semele din care el e alcãtuit. Sememul e deci un întreg (sau, alternativ, o mulþime), iar semul e o parte a întregului (sau un element al mulþimii). Dar nu se poate nega faptul cã sememul constituie reprezentarea structuralã a unui concept. În aceste condiþii, aºa cum trãsãtura fonematicã nu era un fonem (ci mai puþin), tot astfel semul nu poate fi el însuºi un concept, ci “un fragment” al sãu. Însã aceastã concluzie, dedusã din chiar principiile de analizã structuralã a sensului, e manifest falsã: semul “mamifer” din componenþa sememului “tigru” nu e un fragment din conceptul

“tigru”, ci este el însuºi un concept ºi poate fi ºi analizat, la rîndul lui, ca semem.

Paradoxul semelor este aºadar urmãtorul. Semantica structuralã propune o reprezentare ansamblistã (adicã în termeni de mulþimi) sau poate mereologicã (adicã în termenii relaþiei

176

Manual de lingvisticã generalã

întreg–parte) a sensului lexical. Dar atît ansamblismul, cît ºi mereologia presupun respec-tarea anumitor postulate, care, de fapt, se vãd încãlcate de cãtre semantica structuralã. La aceastã obiecþie s-ar putea rãspunde, din interiorul semanticii structurale, în chipul urmãtor: reprezentarea semicã a sensului nu are nici o legãturã cu sensul însuºi sau cu echivalenþa sens-concept. Reprezentarea semicã este doar o procedurã convenþionalã ºi utilã. Aceastã replicã dizolvã realmente obiecþia de mai sus. Dar replica genereazã o obiecþie nouã. Dacã semantica structuralã se desolidarizeazã de teoria conceptului ºi a structurii acestuia, atunci nu se mai înþelege care este, de fapt, interesul cognitiv cãruia aceastã disciplinã i se subordoneazã.

(iii) Cerinþa ca numãrul de seme întrebuinþate în descrierea unui sistem semantic sã fie finit este de o evidentã normalitate. Nici o cercetare ºtiinþificã nu poate utiliza un numãr infinit de instrumente. Conceptul de sistem semantic înseamnã, aici, ansamblul de sensuri lexicale corespunzãtor numãrului de unitãþi ce alcãtuiesc vocabularul unei limbi. Acest ansamblu este desigur finit, chiar dacã faptul de a fi finit înseamnã o cifrã pro babil de ordinul sutelor de mii. În aceste condiþii, exigenþa numãrului de seme înseamnã un lucru de felul urmãtor: dacã n reprezintã numãrul de sememe dintr-o limbã, numãrul de seme necesar ar trebui sã fie m, cu precizarea cã m este neapãrat mai mic decît n.

Nici o limbã nu deþine, în acest moment, o descriere structuralã a sememelor ei ºi nici nu e de crezut cã într-un viitor prea apropiat lucrul acesta va fi posibil (cel puþin dacã descrierea structuralã e înþeleasã în felul în care este acum înþeleasã). Aceastã constatare nu reprezintã însã o obiecþie adusã semanticii structurale. Din ea decurge doar faptul cã, dacã sîntem în imposibilitatea de a indica numãrul de seme ºi de a enumera aceste seme, împrejurarea nu înseamnã ºi imposibilitatea de a demonstra cã semele sînt în numãr finit.

2.1.2. Structura sememului. Semantem, clasem, virtuem. Nucleu semic ºi seme contextuale. Pînã în acest moment, sememul apare aºadar ca o colecþie de seme. Pentru unii reprezentanþi ai semanticii structurale, colecþia semicã expune însã grupuri semice.

Aceasta înseamnã cã, pentru ei, sememul este mai mult decît o colecþie de seme. Sememul are aºadar o structurã.

În concepþia lui Bernard Pottier, spre exemplu, clasa semelor ce reprezintã sememul unui cuvînt este o reuniune de trei subclase. Prima subclasã e compusã din semele care conferã sememului individualitate. Aceastã subclasã este numitã semantem (semantemul lui Pottier nu trebuie însã confundat cu semantemul lui Gougenheim ºi al lui Vendryes).

De pildã, pentru sememul cuvîntului om, unul dintre semele care alcãtuiesc semantemul acestuia este “fiinþa raþionalã”.

Alãturi de semantem se aflã clasemul. Clasemul este acel subansamblu alcãtuit din seme ce indicã trãsãturi generice. “Mamifer” este, de pildã, un sem aparþinînd clasemului, ºi nu semantemului, deoarece proprietatea exprimatã de el nu caracterizeazã doar sememul substantivului om, ci multe alte sememe.

În sfîrºit, a treia subclasã de seme din structura sememului este, în semantica lui Pottier, virtuemul. Virtuemul este alcãtuit din semele ce justificã mecanismul conotaþiei. Reclama firmei de carburanþi “Esso” îi îndeamnã pe automobiliºti: “Puneþi un tigru în motorul dumneavoastrã!”. Aici, cuvîntul “tigru” apare în enunþ în locul sintagmei “benzina Esso”.

Dar, pentru ca substituþia sã fie posibilã, e necesar ca sememul cuvîntului ºi cel al sintagmei sã posede un grup de seme în comun. Semele în cauzã ar putea fi “supleþe”, “rapiditate”, “vi-goare”. Grupul pe care îl formeazã ele nu reprezintã nici semantemul, nici clasemul vreunuia dintre sememele celor douã unitãþi. Semele respective fac parte din virtuem.

Semantica

177

Semantemul are aºadar funcþia de a justifica un anumit tip de combinaþii semantice.

De pildã, propoziþia:

(1) Oamenii gîndesc.

se explicã, semantic, tocmai prin prezenþa aceluiaºi semantem în sememul substantivului ºi în cel al verbului. Enunþul:

(2) Omul aleargã.

se explicã însã prin clasemul comun avut de cei doi constituenþi propoziþionali. Iar expresia

“trestie gînditoare” se justificã prin identitatea de virtuem.

Un model mai simplu al structurii sememului este propus de Algirdas Julien Greimas.

Greimas distinge între nucleu semic ºi seme contextuale. Nucleul semic corespunde aproximativ semantemului de la Pottier, iar semele contextuale ar fi echivalentele clasemului ºi ale virtuemului.

Atît la Pottier, cît ºi la Greimas, propunerile privind structura sememului sînt destinate sã explice raportul dintre sensul denotativ ºi cel conotativ.

2.1.3. Coerenþa semanticã : izotopia. Semantica structuralã presupune cu îndreptãþire faptul cã se poate vorbi despre coerenþã semanticã nu numai la nivel propoziþional, ci ºi dincolo de acest nivel. Coerenþa semanticã a propoziþiei este explicabilã fie prin identitatea de semantem, fie prin identitatea de clasem, fie prin cea de virtuem. S-a pus însã problema fenomenului care dã seamã de coerenþa unui ansamblu de propoziþii sau de fraze, adicã de coerenþa unui text. Cu acest scop a fost introdus conceptul de izotopie. Cel care l-a introdus a fost Greimas. Una dintre precizãrile fãcute de el asupra acestei noþiuni este urmãtoarea:

“Prin izotopie înþelegem un ansamblu redundant [adicã avînd caracter repetitiv, n. m.– E.

I. ] de categorii semantice care fac posibilã lectura uniformã a povestirii, astfel încît aceasta sã rezulte din lecturile parþiale ale enunþurilor ºi din rezolvarea ambiguitãþilor acestora, rezolvare care este ghidatã de cãutarea unei unice lecturi.” (A. J. Greimas, Du sens, Seuil, Paris, 1970, p. 188)

Precizarea aceasta doreºte sã spunã mai multe lucruri dintr-o datã. În primul rînd, ea îl introduce în discuþie pe cititor, cãruia îi atribuie aspiraþia unei lecturi unice (sau poate, mai sugestiv spus, integratoare). În al doilea rînd, se afirmã cã aceastã lecturã unicã trebuie sã fie o rezultantã a lecturilor parþiale (este vorba, desigur, despre lecturile unor fragmente de text). În sfîrºit, precizarea cã aceastã aspiraþie cãtre lectura unicã ºi uniformã este susþinutã de textul însuºi prin recurenþa anumitor categorii semantice. Aceastã recurenþã, ce vine în întîmpinarea aºteptãrilor cititorului, se numeºte izotopie.

Dupã cum se observã, izotopia este un fenomen complex ºi nu întotdeauna clar. Greimas l-a introdus pentru a explica organizarea semanticã a oricãrui text, dar aplicaþiile cele mai interesante ale acestei ipoteze au vizat textele literare. O ilustrare remarcabilã a conceptului de izotopie o furnizeazã oricare din romanele lui Thomas Mann. În “Muntele vrãjit”, spre exemplu, dragostea “bunului ºi bravului” Hans Castorp pentru Clavdia Chauchat este constant asociatã cu ideea de rãu ºi de pãcat. Totalitatea elementelor prin care scriitorul sugereazã acest lucru formeazã una dintre izotopiile principale ale romanului.

2.1.4. Arhisemem, episemem. În terminologia lui B. Pottier, arhisememul e acea colecþie de seme care este comunã mai multor sememe. Înþeles astfel, arhisememul e, de fapt, corespondentul la un alt nivel al clasemului. Clasemul este un subansamblu semic al sememului. Arhisememul e subansamblul semic care poate fi abstras din mai multe sememe.

Deci arhisememul poate fi gîndit ca un clasem al unei colecþii de sememe.

178

Manual de lingvisticã generalã

Din sememele cuvintelor bou, taur, bivol, vacã, bivoliþã, viþel, viþicã se pot abstrage, spre exemplu, semele comune ‘mamifer’, ‘ierbivor’. În raport cu sememul fiecãruia dintre aceste cuvinte, semele menþionate sînt pãrþi din clasem. În raport cu colecþia sememicã a tuturor acestor cuvinte însã, semele sînt pãrþi din arhisemem.

Dupã cum se pare, clasemele sînt destinate sã explice coerenþa semanticã sintagmaticã, în timp ce arhisemele au rolul de a releva organizarea paradigmaticã a sememelor. Pentru acest motiv nu s-ar cuveni probabil sã se vorbeascã, în cazul enunþului (2), de arhisememul celor doi constituenþi propoziþionali, ci de clasemele lor comune.