(11) I s-a acrit de drumuri.
Relaþia subiect–predicat este, prin urmare, atît o relaþie de dependenþã, cît ºi de incompatibilitate (incompatibilitatea nu e însã reciprocã).
3.2. Orientarea semanticã excesivã (E. SEM) ºi orientarea semanticã normalã (N. SEM). O sintaxã excesiv orientatã semantic (E. SEM) sau o sintaxã semanticistã este o teorie care face uz într-un mod sistematic de criteriul semantic pentru a-ºi formula taxonomiile ºi definiþiile sau pentru a interpreta ºi explica faptele cu care se confruntã.
Sintaxa tradiþionalã este o sintaxã E. SEM. Ponderea criteriului semantic este, în interiorul acestei teorii, mare. Exemple:
(i) Subiectul este definit drept partea de propoziþie care aratã cine sãvîrºeºte acþiunea exprimatã prin verb sau cui i se atribuie o stare, o însuºire desemnatã de numele predicativ.
(ii) Predicatul este considerat funcþia sintacticã prin care i se atribuie subiectului o acþiune sau o stare (Se constatã cu acest prilej cã definiþia predicatului porneºte de la premisa cã subiectul e o noþiune deja înþeleasã, iar definiþia subiectului presupune cunoaºterea prealabilã a conceptului de predicat. Definiþiile sînt circulare una în raport cu cealaltã.).
(iii) Deosebirea predicat verbal/predicat nominal este fondatã pe împrejurarea cã unele verbe au nevoie de o complinire, ele neputînd comunica ceva cu sens ºi, deci, neputînd avea funcþia de predicat.
(iv) Taxonomia complementului este fondatã pe concepte semantice (loc, timp etc.).
(v) Uneori apartenenþa unei unitãþi la o anumitã funcþie sintacticã este hotãrîtã pe baza sensului. Unele gramatici interpreteazã, spre exemplu, sintagma de tipul în minã din enunþuri precum:
(12) Fusese repartizat ca artificier în minã.
drept complement circumstanþial de loc.
(vi) În frazã, distincþia dintre propoziþii principale ºi secundare se stabileºte de asemenea pornind de la factorul semantic (cf. supra, paragraful “Limitare ºi extindere structuralã”).
Apelul la criteriul semantic poate fi pus în evidenþã, într-un mod sistematic, izolînd conceptele chemate sã fondeze distincþiile ºi clasificãrile; acþiune, stare, însuºire, persoanã, obiect, atribuire, cauzã, scop, condiþie, concesie, consecuþie, loc, timp, mod sînt toate concepte care þin de domeniul unei teorii semantice implicite, anexate de o sintaxã tradiþionalã.
Semanticismul rãspunde unei înclinaþii fireºti de simplitate ºi intuitivitate. Taxonomia complementelor circumstanþiale, de exemplu, este în majoritatea situaþiilor clarã ºi evidentã. Aceastã calitate incontestabilã a criteriului semantic este însã contrabalansatã de anumite inconveniente, nu puþine ºi nici neînsemnate.
a) Teoria examinatã aici este totuºi o teorie sintacticã. Este recomandabil ca noþiunile cu care ea opereazã sã aibã specific sintactic (aºa cum se întîmplã, de exemplu, în situaþia unor concepte precum acord, joncþiune, juxtapunere, dependenþã, recþiune etc.). Aceasta este o exigenþã ºtiinþificã generalã care, o datã satisfãcutã, are însemnãtatea cã atribuie
150
Manual de lingvisticã generalã
unei teorii o realã identitate cognitivã. Întrepãtrunderi ale ºtiinþelor sînt numeroase: fizica nu poate fi conceputã fãrã o infrastructurã de calcul matematic. Biochimia este ºi ea o intersecþie a biologiei cu chimia. Fonetica nu se poate lipsi de contribuþiile acusticii sau ale fiziologiei. Însã, în toate aceste exemple, noile discipline s-au constituit prin stabilirea unor corelaþii între domenii deja articulate ºi cu identitate proprie, ºi nu prin reuniri arbitrare de concepte disparate ºi utilizate conjunctural. Nu e nici un motiv pentru ca situaþia sã se prezinte altfel în lingvisticã sau în compartimentele ei.
b) Cînd criteriul semantic este întrebuinþat pentru statuarea unor distincþii, se constatã cã el intrã în conflict cu rezultatele practice ale investigaþiilor. Criteriul nu are, aºadar, suficientã forþã discriminatoare, ceea ce înseamnã cã el nu e pertinent. Cînd lîngã o definiþie se înºirã un numãr de excepþii, aceasta demonstreazã cã definiþia nu e bunã. E tocmai ceea ce se întîmplã în multe situaþii ale definiþiilor pe temeiuri semantice din sintaxa tradiþionalã: I. S-a observat deja cã distincþia propoziþie principalã/propoziþie secundarã nu permite delimitarea completã a clasei propoziþiilor principale. Într-o sintaxã E. SEM se ajunge aºadar la situaþia de a se face anumite aserþiuni (privind propoziþiile principale) care nu sînt justificate prin nimic.
II. Definiþia subiectului exclude posibilitatea de a socoti verbele la moduri nepersonale drept subiecte, cãci modurile personale nu desemneazã persoane sau lucruri.
III. Definiþia predicatului nu lasã loc pentru o parte a adverbelor predicative (fireºte, desigur etc.) de a fi socotite predicate, cãci aceste adverbe nu exprimã stãri atribuite cuiva ºi cu atît mai puþin acþiuni.
IV. Investigaþia sintacticã demonstreazã cã, în limba românã (de exemplu), existã multe alte verbe identice prin statutul lor semantic cu verbele copulative: a-i veni, a coincide (cu), a contraveni etc. Nu se justificã (judecînd conform cu definiþia verbului copulativ) de ce aceste verbe nu sînt încadrate în grupa copulativelor.
V. O situaþie paradoxalã evidenþiazã ºi taxonomia complementelor necircumstanþi-ale (în special distincþia complement direct/complement indirect). În unele gramatici tradiþionale, se recunoaºte cã, din punct de vedere semantic, formularea unei distincþii este dificilã, dar cã, în practicã (atunci cînd sîntem puºi în faþa unor exemple), distincþia se poate observa relativ uºor. Dar orice activitate de cunoaºtere a unei entitãþi se realizeazã în baza unor criterii. Este deci contradictoriu sã se afirme cã, teoretic, distincþia este dificil de formulat, dar cã practic ea funcþioneazã.
În alte lucrãri, de asemenea tradiþionaliste, deosebirea complement direct/indirect este precizatã arãtîndu-se cã obiectul direct este cel asupra cãruia se exercitã acþiunea verbului, în timp ce obiectul indirect este cel cãruia i se atribuie o stare. Urmãtoarele enunþuri sînt contraexemple la aceste definiþii:
(13) I-am reproºat neaºteptata laºitate doveditã atunci.
(14) Îl agasau insistenþele.
În (13), acþiunea verbului se exercitã, în mod evident, asupra persoanei desemnate prin pronumele i ºi totuºi pronumele nu e complement direct, ci indirect. Tot în (13), substantivul laºitate nu desemneazã obiectul (abstract) asupra cãruia se exercitã acþiunea verbului, iar laºitatea este complement direct.
În (14), persoanei desemnate prin pronumele îl îi e atribuitã o stare: starea de enervare.
Conform definiþiei, s-ar cuveni ca îl sã fie interpretat drept complement indirect, însã toate gramaticile îl calificã obiect direct.
VI. În interpretarea datã unor sintagme, precum cea din exemplul (12), criteriul semantic intrã în conflict cu un alt criteriu (sintactic): cel al dependenþei; artificier în minã este o
Sintaxa
151
sintagmã în care în minã depinde de artificier; în minã ar trebui deci interpretat ca atribut.
Topica este, în asemenea împrejurãri, relevantã:
(12’) Fusese repartizat în minã artificier.
Sintagma devine complement numai prin plasarea ei în alt punct al enunþului.
Semanticismul este în primul rînd o caracteristicã a sintaxei tradiþionale, însã nu reprezintã o notã specificã numai acesteia. O sintaxã E. SEM gînditã ca alternativã la sintaxa transformaþionalã a propus, cãtre sfîrºitul anilor ’60, lingvistul american Charles Fillmore (pentru conceptul de sintaxã transformaþionalã, a se vedea infra, paragraful “Analitic ºi sintetic”).
Fillmore a fãcut observaþia cã funcþia de subiect, pe de-o parte, ºi cea de obiect, pe de altã parte (aceasta din urmã corespunzînd complementului din gramatica tradiþionalã), reu-nesc valori semantice diverse, care nu sînt reliefate în gramatici. Fillmore denumeºte aceste valori “cazuri” sau “relaþii cazuale” (tocmai din acest motiv, teoria sa este cunoscutã sub numele de gramatica – sau teoria – cazurilor. Conceptul de caz utilizat de Fillmore nu coincide însã cu acela cunoscut din gramatica tradiþionalã, fapt care va deveni evident imediat.). Valorile semantice ale subiectului ºi ale obiectului derivã din semantica verbului.
Verbul este, prin urmare, rãspunzãtor (prin conþinutul sãu) de varietatea relaþiilor cazuale ce se descoperã la subiectul ºi, respectiv, la obiectele sale.
Relaþiile cazuale se realizeazã în teoria lui Fillmore prin forme cazuale cu ajutorul flexiunii, topicii ºi al prepoziþiei. O astfel de formã cazualã este chiar subiectul sau obiectul pe care îl identificãm atunci cînd facem analiza tradiþionalã a pãrþilor de propoziþie.
