1. INTRODUCERE
Alãturi de morfologie, sintaxa este consideratã, în mod tradiþional, celãlalt compartiment al gramaticii. Ea studiazã organizarea unitãþilor lingvistice în cadrul enunþului.
Termenul “unitãþi” are o inevitabilã ambiguitate. Sintaxa, aºa cum e cunoscutã din ºcoalã, nu se ocupã numai cu aranjamentul cuvintelor în propoziþii. Ea e uneori nevoitã sã abordeze ºi problema unor grupuri de cuvinte. În acelaºi timp, propoziþiile au ºi ele reguli de aranjament în cadrul frazei. În sintaxã, prin urmare, “unitate” poate însemna cuvînt, grup de cuvinte, dar ºi propoziþie.
2. CONCEPTUL DE SINTAXÃ TRADIÞIONALÃ ªI
CARACTERISTICILE SALE
ªcoala ºi lucrãrile normative care se adreseazã publicului larg opereazã cu un anumit concept de sintaxã. În mediul educaþional românesc (dar, desigur, ºi în alte pãrþi), conceptul
“standard” de sintaxã poate fi caracterizat prin urmãtoarele trãsãturi: (i) limitare structuralã
(ii) excesivã orientare semanticã
(iii) “funcþionalism”
(iv) abordare analiticã a domeniului
(v) stratificare.
Cele cinci caracteristici definesc noþiunea care poate fi denumitã prin expresia “sintaxã tradiþionalã”.
Sintaxa tradiþionalã este teoria care rezultã din conjuncþia acestor trãsãturi (i) ºi (ii) ºi ...
(v). Cînd una dintre caracteristici nu se întîlneºte, teoria nu mai poate fi consideratã, în sens strict, o sintaxã tradiþionalã.
În continuare, se va arãta ce înseamnã fiecare dintre aceste particularitãþi ºi ce se întîmplã atunci cînd o trãsãturã e înlocuitã cu opusul ei.
146
Manual de lingvisticã generalã
3. ALTERNATIVE
3.1. Limitare ºi extindere structuralã. O definiþie operaþionalã a structurii poate fi urmãtoarea: este structurã ansamblul de relaþii care se stabilesc între elementele unei mulþimi.
Pornind de la aceastã accepþie, se constatã cã tipul de sintaxã cu care sîntem cel mai familiarizaþi – sintaxa tradiþionalã – expune douã tipuri de relaþii: coordonarea ºi subordonarea. Formele de manifestare ale coordonãrii sînt joncþiunea ºi juxtapunerea.
Subordonarea se realizeazã prin acord, recþiune, joncþiune ºi topicã (varietatea formelor de realizare a subordonãrii depinde de specificul fiecãrei limbi). Atît coordonarea, cît ºi subordonarea se manifestã la nivelul propoziþiei – între pãrþile de propoziþie – ºi la nivelul frazei (între propoziþii).
De aici nu reiese, deocamdatã, pentru care motiv sintaxa tradiþionalã este consideratã ca limitatã din punct de vedere structural. Intereseazã însã mai întîi cum e definitã fiecare relaþie în parte.
Coordonarea interpropoziþionalã este definitã, de obicei, astfel: douã sau mai multe propoziþii sînt coordonate dacã sînt fie principale, fie subordonate faþã de acelaºi cuvînt (sau faþã de aceeaºi construcþie). Sînt folosite, aºadar, în calitate de concepte explicative noþiunile de propoziþie principalã ºi de subordonare faþã de acelaºi element.
Despre propoziþiile principale se ºtie cã ele sînt considerate propoziþiile cu sens de sine stãtãtor. Deci coordonarea la nivelul frazei poate fi redefinitã astfel: sînt propoziþii coordonate acele propoziþii cu sens independent sau acele propoziþii subordonate faþã de acelaºi element.
Fie acum exemplele:
(1) Povestea lui coincide cu ceea ce am mai auzit, dar totuºi n-o cred.
(2) Durerea din umãr rãspunde unde nu m-am aºteptat ºi asta mã îngrijoreazã.
În (1)–(2) primele propoziþii sînt calificabile de cãtre oricine ca fiind principale. Totuºi ele nu sînt propoziþii independente (ca sens) în limba românã: (3) *Povestea lui coincide.
(4) *Durerea din umãr rãspunde.
Definiþia propoziþiei principale nu permite sã se spunã cã (3) ºi (4) sînt principale, iar în felul acesta este exclusã ºi posibilitatea de a susþine cã în (1) ºi în (2) prima propoziþie este coordonatã cu a treia. Pentru a se remedia aceastã dificultate de explicaþie, se adaugã precizarea cã unele propoziþii pot fi “insuficiente”. Dar conceptul de insuficienþã vine în conflict cu acela de propoziþie independentã.
Sã considerãm acum cealaltã laturã a definiþiei coordonãrii pornind de la un exemplu de tipul urmãtor:
(5) Dacã tace, înseamnã cã acceptã.
(5) e alcãtuitã din trei propoziþii. A doua este principalã, iar prima ºi a treia sînt subordonate faþã de a doua. Partea a doua a definiþiei coordonãrii afirmã cã douã propoziþii sînt coordonate dacã ele sînt subordonate faþã de acelaºi element. Situaþia din (5) satisface aceastã stipulare. Urmeazã cã prima ºi a treia propoziþie sînt coordonate, cãci amîndouã sînt subordonate faþã de înseamnã. Concluzia e însã inacceptabilã.
Pentru coordonare la nivelul intrapropoziþional se propune, de obicei, urmãtoarea definiþie: pãrþile de propoziþie care stau pe acelaºi plan, nici una dintre ele nefiind subordonatã celeilalte, sînt coordonate. E neclar ce se poate înþelege prin “a sta pe acelaºi plan”, dar se poate presupune cã aceasta înseamnã cã pãrþile trebuie sã fie sau amîndouã principale, sau amîndouã secundare. În exemplul:
Sintaxa
147
(6) Sechestrul persoanei se pedepseºte penal.
Persoanei ºi penal sînt amîndouã secundare. Nici persoanei nu este subordonat faþã de penal ºi nici invers. În acord cu definiþia, atributul substantival ºi complementul de mod sînt, aºadar, coordonate. Din nou concluzia e inacceptabilã.
În sintaxa tradiþionalã, subordonarea la nivel frastic este definitã drept dependenþa unei propoziþii faþã de un cuvînt sau o construcþie. La nivelul propoziþional, subordonarea apare ca determinare a unui cuvînt de cãtre un alt cuvînt. Atît conceptul de dependenþã, cît ºi cel de determinare sînt considerate suficient de clare ºi, în consecinþã, asupra lor nu se mai insistã.
Examenul succint al felului în care se face uz, în sintaxa tradiþionalã, de noþiunea de relaþie dezvãluie, aºadar, douã categorii de inconveniente:
