În al doilea rînd, s-a putut constata cã o sintaxã N. SEM nu este incompatibilã cu o sintaxã E. S. Este clar, prin urmare, cã o sintaxã L. S. are toate ºansele sã fie, în acelaºi timp, ºi o sintaxã E. SEM.
3.3. Sintaxã funcþionalã ºi sintaxã categorialã. În sintaxa tradiþionalã, se lucreazã cu unitãþi denumite “funcþii”: subiect, predicat, atribut ºi complement. Importanþa funcþiilor în acest tip de sintaxã se probeazã prin aceea cã terminologia pentru propoziþie a fost utilizatã ca sursã inspiratoare pentru analiza frazei. În frazã, se vorbeºte despre propoziþii subiective, predicative, atributive ºi circumstanþiale. Ele reprezintã echivalentul, la nivelul frastic, al funcþiilor din propoziþie.
Convenim sã numim funcþionalã o sintaxã care-ºi delimiteazã unitãþile pornind de la premisa cã acestea îndeplinesc un anumit rol (deci o funcþie) în propoziþie sau în frazã. Înþeles astfel, termenul “funcþional” îºi lumineazã numai una dintre accepþiile sale din lingvisticã. În ºtiinþa limbii se vorbeºte, de pildã, despre ªcoala de orientare funcþionalã de la Praga, despre concepþia funcþionalã asupra limbii promovatã de André Martinet sau de Eugenio Coseriu.
Este bine de ºtiut cã, în toate aceste din urmã situaþii, termenii “funcþional” ºi “funcþionalism”
nu au aceeaºi accepþie cu aceea indicatã în primele rînduri ale acestui paragraf.
Cu excepþia atributului ºi, parþial, cu excepþia complementului, funcþiile sintactice din gramatica tradiþionalã sînt definite pe temei semantic. În sintaxa tradiþionalã, funcþionalismul ºi semanticismul fac, prin urmare, corp comun.
Sintaxa
155
Din punctul de vedere al funcþiilor, unitãþile sintactice se pot clasifica în: (i) unitãþi care au ele singure funcþie sintacticã (substantivul, adjectivul, pronumele – în majoritatea lor –, verbul, unele adverbe);
(ii) unitãþi care sînt încorporate în funcþii sintactice numai pentru cã însoþesc unitãþi din prima categorie (articolul posesiv ºi demonstrativ, prepoziþia); (iii) unitãþi fãrã funcþie sintacticã (alte adverbe, majoritatea interjecþiilor, conjuncþiile).
În mod excepþional, este admisã ºi cea de-a patra categorie: aceea a unitãþilor care îndeplinesc într-o propoziþie o anumitã funcþie, dar care au, în acelaºi timp, rol jonctiv. Este vorba despre pronumele ºi adverbele de relaþie, considerate a fi “cuvinte cu rol de conjuncþie”.
O sintaxã funcþionalã conþine, în mod implicit, un postulat ce poate fi explicitat dupã cum urmeazã: fiind datã o frazã, este imposibil ca o unitate avînd funcþie în propoziþia P sã i
aparþinã, în acelaºi timp, unei alte propoziþii P .j
Tocmai pe baza unui asemenea postulat se realizeazã segmentarea adecvatã a frazelor în propoziþii, eliminîndu-se situaþiile de intercalare sau de izolare a unei funcþii.
O sintaxã funcþionalã de felul celei descrise mai sus implicã anumite inconveniente: a) Un numãr (limitat, ce-i drept) de cuvinte sînt considerate a nu prezenta interes din punct de vedere sintactic. Aceste cuvinte sînt adverbe: cam, prea, mai, doar, numai, chiar, ºi, tot. Discriminarea e nejustificatã. Sintaxa tradiþionalã se autodefineºte drept acea teorie ce studiazã regulile dupã care cuvintele se organizeazã în propoziþii. Nu se poate nega faptul cã adverbele menþionate sînt ºi ele cuvinte care participã la structurarea enunþurilor.
Din acest punct de vedere, sintaxa tradiþionalã nu are temeiuri pentru a le ignora. Pentru relevanþa acestei observaþii critice, o comparaþie e bine venitã: aceeaºi sintaxã e îndreptãþitã sã nu acorde vocativelor sau interjecþiilor statut sintactic, deoarece atît vocativele, cît ºi interjecþiile nu contracteazã relaþii cu enunþurile în care sînt încorporate. Fenomenul inci-denþei este, în primul rînd, un fenomen stilistico-pragmatic, ºi nu sintactic.
b) Sintaxa tradiþionalã acordã pronumelor ºi adverbelor relative un statut special: acestea sînt considerate ca avînd funcþie într-o anumitã propoziþie, dar, în acelaºi timp, sînt enumerate printre elementele ce realizeazã joncþiunea subordonatoare. Atribuirea de funcþie decurge din faptul cã pronumele ºi adverbele relative contracteazã relaþii sintactice cu celelalte cuvinte ale propoziþiei în care apar. Iar atribuirea rolului jonctiv este o consecinþã a faptului cã cine, ce, care, unde etc. apar întotdeauna în propoziþii cuprinse în fraze.
Acest statut hibrid nu este resimþit, în sintaxa tradiþionalã, drept o anomalie. El reprezintã totuºi o situaþie aberantã: nici o altã parte de vorbire care poate avea o funcþie sintacticã nu se mai gãseºte în situaþia de a îndeplini vreun alt rol sintactic. De asemenea, nici unul dintre cuvintele care realizeazã joncþiunea (coordonatoare sau subordonatoare) nu este desemnat sã aibã ºi funcþie în vreuna dintre propoziþiile pe care le conecteazã.
Rãdãcina acestei anomalii se aflã în conceptele de joncþiune ºi de recþiune întrebuinþate în sintaxa tradiþionalã.
Recþiunea este o noþiune care a fost deja definitã în paragraful precedent. În sintaxa tradiþionalã, sfera acestui concept este mult mai micã decît sfera discutatã aici. În sintaxa tradiþionalã recþiunea este, în primul rînd, redusã la nivelul propoziþiei. O relaþie de subordonare interpropoziþionalã nu va fi niciodatã un fapt de recþiune, ci de joncþiune. În al doilea rînd, recþiunea este clar delimitatã de flexiune. Aceasta înseamnã cã, dacã un substantiv e obligat sã ia forma de dativ pentru a se combina cu verbul a contraveni (“Aceasta contravine legii.”), obligativitatea aceasta nu este nici ea recþiune. În sfîrºit, recþiunea nu înseamnã nici faptul cã un atribut sau un complement e constrîns uneori sã admitã o prepoziþie (loc de/pentru odihnã, ies pe/în/la stradã, dar nu *loc odihnã ºi nici *ies stradã).
156
Manual de lingvisticã generalã
Conceptul de joncþiune este, în schimb, foarte cuprinzãtor. Ocurenþa obligatorie a unor prepoziþii pe lîngã atribute sau complemente este, de pildã, consideratã un fapt de joncþiune. Iar în domeniul subordonãrii propoziþionale, joncþiunea este unicul fenomen de manifestare a relaþiei de subordonare. Este, prin urmare, firesc ca pronumelor ºi adverbelor relative sã li se acorde statut jonctiv.
Nu este deloc limpede pentru care motiv este exclusã ideea cã recþiunea s-ar manifesta ºi în domeniul frastic. Justificãri ale acestei excluderi nu se întîlnesc. Recþiunea este o constrîngere formalã impusã de regent asupra subordonatului sãu.
Este arbitrar sã se considere cã un regent îºi subordoneazã, prin recþiune, un atribut sau un complement, dar cã nu îºi mai subordoneazã prin recþiune ºi propoziþiile echivalente cu atributul sau cu complementul. Conceptul de recþiune poate fi, prin urmare, întrebuinþat ºi la nivel frastic. Utilizat astfel acest concept, se poate dovedi cã multe cazuri (considerate subordonãri jonctive) devin cazuri de subordonare recþionalã. Iar printre aceste cazuri se numãrã ºi pronumele, ºi adverbele relative.
Consecinþa principalã a faptului cã sfera recþiunii este extinsã ºi la nivel frastic constã în faptul cã “elementele cu rol de conjuncþie” îºi pierd statutul jonctiv, devenind semnale ale recþiunii. În felul acesta, dispare ºi situaþia anormalã potrivit cãreia relativelor li se atribuie, concomitent, un dublu rol sintactic.
c) O sintaxã funcþionalã de tip tradiþional este expusã unor anumite paradoxuri. Fie fraza:
(39) Omul1 /care trebuia2/ sã vinã3 / nu a mai venit1/.
Conform postulatului amintit mai sus, un cuvînt a cãrui funcþie sintacticã este determinatã într-o propoziþie P nu poate sã aparþinã, în acelaºi timp, propoziþiei P .
i
j
Sã considerãm, din acest punct de vedere, situaþia pronumelui relativ care. Conform sintaxei tradiþionale, care realizeazã joncþiunea între propoziþia 1 ºi propoziþia 2. El trebuie sã aibã ºi funcþie sintacticã. Pronumele nu poate fi însã subiectul lui trebuie, cãci trebuie are ca subiect propoziþia 3. Deci care este, de fapt, subiectul propoziþiei 3. Dar dacã este aºa, atunci locul sãu trebuie sã fie chiar acolo. Totuºi, deplasarea pronumelui care în propoziþia 3 este imposibilã. Trebuie admis, prin urmare, cã pronumele relativ stã în propoziþia 2
ºi cã are funcþie de subiect în propoziþia 3. Însã aceasta înseamnã contrazicerea postulatului ce reglementeazã situaþiile de intercalare ºi izolare a unor funcþii sintactice. Fenomenele de tipul (39) sînt denumite “cazuri de împletire a subordonatei cu regenta”. Dar simpla denumire a fenomenului nu înseamnã ºi explicarea lui.
Paradoxul acesta nu este reductibil la o altã situaþie (numai aparent paradoxalã de astã datã) cu care uneori se confruntã analiza sintacticã tradiþionalã. Fie fraza: (40) Oamenii1 / trebuie2 / sã fie toleranþi1/.
Pentru enunþuri de tipul acesta, sintaxa tradiþionalã precizeazã cã segmentarea este chiar cea de mai sus. Argumentul invocat îl constituie existenþa unei variante precum: (40’) Trebuie1 / ca oamenii sã fie toleranþi2 /.
(40’) este deci un îndreptar de segmentare pentru (40).
Se pune problema dacã nu cumva existã un îndreptar similar pentru segmentarea lui (39). Modelul pare a fi fraza urmãtoare:
(39’) Trebuia1 / sã vinã omul2 / care nu a mai venit3 /.
(39’) nu ajutã însã cu nimic la realizarea problemei puse de (39). Sînt de comparat, în acest sens, perechile (40)–(40’) ºi (39)–(39’). (40’) dã sugestia ca substantivul oamenii sã fie aºezat în propoziþia 2 ºi (40) este segmentatã conform cu aceastã sugestie. Lucrurile nu
Sintaxa
157
mai stau la fel în situaþia celeilalte perechi. Sugestia de segmentare oferitã de (39’) este ca pronumele relativ sã fie aºezat în propoziþie cu predicatul nu a venit. Ceea ce pentru (39) nu e însã posibil. În (39), subiectul lui nu a venit nu poate fi decît substantivul omul, ºi nu pronumele care. Deci (39’) nu reprezintã un model real de segmentare a lui (39).
Paradoxul expus de aceastã situaþie nu e eliminabil nici dacã pronumele care e interpretat ca un semn al recþiunii, ºi nu al joncþiunii, aºa cum s-a propus la punctul (b).
Paradoxul se manifestã în latura funcþionalã a sintaxei. Sursa lui nu este însã în mod strict de naturã funcþionalã. Se va putea dovedi aceasta abia în paragraful urmãtor. Aici se poate spune doar cã paradoxul întruchipeazã limitele inerente ale unei sintaxe care este simultan funcþionalã ºi analiticã.
Este cu putinþã construcþia unei teorii sintactice în care unitãþile ei nu mai sînt predicatul, subiectul, atributul ºi complementul. În locul acestor concepte, se poate opera cu noþiunile de sintagmã (sau grup) ºi de categorie. O asemenea teorie sintacticã nu va mai fi funcþionalã. Ea va fi categorialã.
În lingvisticã existã mai multe accepþii ale noþiunii de sintagmã. Una dintre ele a fost semnalatã în capitolele consacrate lui Saussure ºi lui Bloomfield. Cei doi savanþi au o concepþie foarte apropiatã în aceastã problemã.
Definiþia care va fi datã în continuare sintagmei este ºi ea înruditã cu accepþia Saussure–
Bloomfield: o sintagmã va fi, în cele ce urmeazã, orice grup între ai cãrui constituenþi sînt constatabile relaþii de interdependenþã, dependenþã sau independenþã.
Aceasta este o definiþie largã. În lucrãrile de lingvisticã, vor fi întîlnite definiþii care reduc sfera sintagmelor la acele grupuri ai cãror constituenþi se caracterizeazã numai prin relaþia de dependenþã.
Definiþia propusã mai sus diferã, de asemenea, de alte definiþii prin faptul cã face uz în mod explicit de teoria relaþiilor. În lucrãrile distribuþionaliºtilor americani, de pildã (unde analiza în grupuri este sistematic utilizatã), conceptul de relaþie de dependenþã este întrebuinþat, de cele mai multe ori, într-un mod implicit.
