Nevoia de a corobora un criteriu nu tocmai puternic – cel semantic – cu un altul, avînd o mai mare putere discriminatorie, se observã încã de la gramaticienii antichitãþii. În definiþia numelui, a verbului, a participiului sau a articolului din Gramatica lui Dionysios Thrax, consideraþiile semantice sînt mereu însoþite de observaþii de formã. Pãrþile de vorbire sînt definite ºi prin disponibilitatea lor faþã de categoriile gramaticale.
Marcus Terentius Varro – gramatician latin din secolul I î. Hr. – a propus o taxonomie pe temeiuri exclusiv formale. În lucrarea sa, pãrþile de vorbire sînt clasificate astfel: cele care au numai caz (numele, cãruia îi e subsumat ºi adjectivul); cele care au numai timp (verbul); cele dotate ºi cu caz, ºi cu timp (participiu) ºi cele fãrã caz ºi fãrã timp (prepoziþia, conjuncþia ºi adverbul). Taxonomia lui Varro funcþioneazã însã numai în raport cu un grup restrîns de limbi (latina ºi greaca în primul rînd).
O mãsurã a gradului de cuprindere taxonomicã avut de criteriul formei a propus Jespersen.
El a imaginat douã situaþii ideale ºi opuse: o limbã în care orice parte de vorbire este formal marcatã ºi o limbã în care nici o parte de vorbire nu are mãrci specifice. În raport cu aceastã situaþie, criteriul formal funcþioneazã în mod optim pentru primul caz.
Între polii ideali se situeazã realitatea idiomurilor istorice. Se poate explica astfel din ce cauzã istoria gîndirii lingvistice înregistreazã, totuºi, puþine tentative de taxonomie pe temeiuri formale. Dar dacã forma este de micã relevanþã pentru o clasificare categorialã (adicã pentru o operaþie al cãrei rezultat este delimitarea unor clase care sînt bazele unei sistem morfologic), ea se dovedeºte utilã în alte situaþii. Este vorba despre clasificãri care pot fi numite intracategoriale. De exemplu, gruparea substantivelor ºi a adjectivelor în clase de declinare sau gruparea verbelor în clase de conjugare.
Declinarea ºi conjugarea sînt concepte moºtenite din gîndirea gramaticalã a anticilor.
Gramaticile tradiþionale ale limbilor moderne preiau principiile de clasificare proprii limbilor moarte ºi le transferã în terenul idiomurilor moderne. Se obþin, de aici, clase de conjugare sau de declinare care nu pot reflecta particularitãþile flexionare ale sistemului mor fologic studiat.
Un demers semnificativ tocmai prin faptul cã intenþioneazã sã depãºeascã aceastã stare de lucruri este, pentru limba românã, cel întreprins de d-na Valeria Guþu Romalo (în Morfologia structuralã a limbii române). Rezultatul acestui demers este o propunere nouã de grupare a verbelor în clasa de conjugare ºi a substantivului ºi adjectivului în clase de declinare. Aici va fi comentatã, în rezumat, numai metoda de clasificare a substantivelor în declinãri. Felul cum se clasificã substantivele e însã reprezentativ pentru întregul demers.
Operaþia taxonomicã se exercitã asupra unui anumit nivel morfologic, constituit dintr-un ansamblu de forme substantivale nearticulate. Cîteva eºantioane din acest nivel: maºinã, maºini; om, oameni; carte, cãrþi (se face abstracþie de vocativ).
132
Manual de lingvisticã generalã
Nu se porneºte de la un studiu al flexiunilor departajate pe genuri, deoarece aceasta ar duce la o fãrîmiþare a flexiunii nominale. Potrivit ipotezei de lucru, genul este dependent de numãr ºi caz. În felul acesta, demersul permite o perspectivã globalã asupra flexiunii substantivelor ºi – foarte probabil – este evitat un inutil demers repetitiv (pentru masculin, apoi pentru feminin ºi pentru neutru).
Sînt ignorate ºi variaþiile flexionare în funcþie de categoria determinãrii. La prima vedere, aceasta reprezintã o simplificare nepermisã a flexiunii substantivale. În realitate însã, se demonstreazã cã articolul are un comportament morfologic oscilant: el ajutã uneori la dezambiguizarea cazului ºi a numãrului, iar alteori repetã informaþia de numãr ºi de caz.
Ca tegoria determinãrii este, de aceea, luatã în consideraþie abia dupã ce flexiunea a fost dis cutatã în raport cu un nivel mai “elementar”: nivelul flexiunii de numãr ºi de caz. Numai în raport cu acest nivel se pot emite observaþii pertinente despre ceea ce se întîmplã în declinarea substantivului atunci cînd intervine ºi categoria determinãrii.
În momentul în care a fost izolat acest inventar de forme substantivale nearticulate, se constatã cã numãrul ºi cazul ajung deseori sã fie exprimate prin aceleaºi forme (cãci ele sînt considerate mereu în afarã de orice context); de pildã, maºinã exprimã ºi nominativul, ºi acuzativul (la singular); maºini exprimã genitivul ºi dativul la singular, dar ºi toate cazurile (cu excepþia vocativului) la plural. Inventarul formelor expune, aºadar, situaþii de omonimie.
Aceste omonimii au o anumitã regularitate. Pentru plural, de exemplu, se constatã cã orice formã substantivalã realizeazã omonimia totalã a celor patru cazuri (cf., de pildã, cãrþi). Pentru singular, cele mai multe forme substantivale realizeazã omonimia nominativ
= acuzativ (de pildã, fatã) ºi genitiv = dativ (fete). Sînt însã ºi forme ce realizeazã la singular omonimia cazualã completã (de exemplu, birou, ou, creion).
Regularitãþile omonimice sînt individualizate în continuare printr-o notaþie ad-hoc: Omonimia nominativ = acuzativ (la singular) e simbolizatã prin k . Omonimia de singular 1
genitiv = dativ e simbolizatã prin k . Pentru plural, omonimia totalã e notatã prin k . Devi-2
pl
ne astfel posibilã abstragerea unei tipologii a regularitãþii omonimice. Tipologia înseamnã identificarea unor grupuri de forme în virtutea unor combinaþii distincte de regularitãþi omonimice. Aceste combinaþii sînt expuse chiar de inventarul formelor substantivale ºi reprezintã un fel de arhiomonimii. Semnele “=” ºi “≠” înseamnã, ca ºi în matematicã, identitatea ºi nonidentitatea. Cu ajutorul lor, se exprimã “arhiomonimiile”. Inventarul formelor substantivale învedereazã patru tipuri de arhiomonimii:
(i) Tipul A: k ≠ (k = k ).
1
2
pl
Acest tip se caracterizeazã prin omonimia genitiv = dativ singular (k ), care este 2
identicã cu omonimia nominativ = genitiv = dativ = acuzativ la plural (k ). Tipul A se mai pl
caracterizeazã ºi prin omonimia nominativ = acuzativ la singular (k ), omonimie distinctã 1
de combinaþia omonimicã k = k .
2
pl
Forme care ilustreazã tipul A sînt casã, fatã.
(ii) Tipul B: (k = k ) ≠ k .
1
2
pl
Þinînd seamã de semnificaþia simbolurilor, specificul tipului B se descifreazã uºor: se realizeazã omonimia completã la singular (k = k ), omonimie distinctã însã de cea de la 1
2
plural, (k ). Exemple: cîine, teatru, meci, tren.
pl
