Avantajele sînt însã mai multe. Mai întîi, unitatea de metodã permite descoperirea unor aspecte ale limbajului pe care electismul criterial le pune în umbrã. Apoi, o datã ce aspectul relaþional (de pildã) al limbajului a fost pus în evidenþã, e posibilã corelarea acestui aspect cu o altã dimensiune a sa: dimensiunea formalã, de exemplu. Utilizarea consecventã a cîte unei metode creeazã aºadar premisele unor corelaþii ulterioare – de cel mai mare interes cognitiv – între rezultatele obþinute.

Istoria lingvisticii ºi în special a morfologiei înregistreazã ritmuri diferite ale creºterii interesului pentru unul sau altul dintre criteriile comentate mai sus. Lingvistica secolului al XX-lea manifestã însã o preferinþã netã pentru analiza relaþionalã.

138

Manual de lingvisticã generalã

3. OBIECTUL CLASIFICÃRII ÎN MORFOLOGIE: CUVÎNTUL

SAU MORFEMUL ?

Clasificãrile discutate mai sus s-au exercitat pe un material de la sine înþeles ºi bine delimitat sau numai considerat astfel: cuvîntul. Problema cuvîntului în lingvisticã este însã departe de a fi clarã. Încã din timpul lui Saussure, se propuseserã mai multe definiþii ale acestei unitãþi lingvistice. Numãrul lor a crescut o datã cu trecerea vremii ºi singurul lucru asupra cãruia lingviºtii sînt de acord este faptul cã nici o definiþie nu reuºeºte sã îi mulþumeascã pe toþi.

Aºa cum se prezintã – cel puþin în limbile moderne –, cuvîntul este decompozabil.

Substantivul englezesc oxen se descompune în ox ºi în -en, care indicã pluralul. Forma verbalã francezã chantons e alcãtuitã din chant ºi -ons (semn al prezentului indicativ, persoana I, plural). Cuvîntul românesc pomi se descompune ºi el în pom ºi -i. Fiecare dintre segmentãrile acestea înseamnã altceva decît o descompunere în silabe. Rezultatul este obþinerea a cel puþin douã unitãþi care se caracterizeazã prin faptul cã au atît un semnificant, cît ºi un semnificat.

Dificultãþile întîlnite în tentativele de definiþie a cuvîntului, precum ºi posibilitatea de descompunere a acestuia în unitãþi biplane au nãscut speranþa cã morfologia îºi poate gãsi un obiect de studiu mai bine delimitat. Acest obiect de studiu este – pentru mulþi lingviºti, dar nu pentru toþi – tocmai mulþimea unitãþilor minimale dotate cu sens. Ele se numesc morfeme.

Definiþia morfemului drept cea mai micã unitate semnificativã i se poate atribui lui Baudouin de Courtenay. Ea e cea mai veche ºi probabil cea mai uzualã, dar nu este ºi singura. J. Vendryes ºi, dupã el, Georges Gougenheim au propus ca în interiorul clasei de unitãþi minimale dotate cu semnificaþie sã se facã o distincþie între cele care exprimã un sens cu mijloace gramaticale ºi cele care exprimã un sens pe cale pur lexicalã. Pentru primele a fost propusã denumirea de morfeme, iar pentru celelalte, denumirea de semantem. Ox-, chant- sau pom- devin astfel semanteme deoarece semnificaþia lor este lexicalã, iar -en,

-ons, -i rãmîn morfeme, cãci pluralul, persoana sau timpul sînt categorii gramaticale.

Bloomfield a folosit ºi el conceptul de morfem. Modul în care lingvistul american utilizeazã noþiunea a fost prezentat într-unul dintre capitolele precedente (cf. supra, cap. “Leonard Bloomfield”, paragraful 3.1.). Conceptul de morfem al lui Bloomfield se suprapune conceptului lui Baudouin de Courtenay. În teoria lui Bloomfield, mofemul este însã unitate de bazã a lexicului.

Este comun accepþiilor prezentate pînã aici despre morfem faptul cã acesta este socotit o unitate minimalã (cu sens) a planului expresiei. Concepþia lui Louis Hjelmslev este singularã tocmai prin aceea cã, potrivit cu teoria sa despre limbaj, morfemul este o unitate din planul conþinutului.

Renunþînd la terminologia cu totul specialã folositã de Hjelmslev, punctul sãu de vedere poate fi explicat spunînd cã morfemul reprezintã o entitate din domeniul conþinutului gramatical. Categoria cazului, a numãrului, a modului sau a timpului sînt aºadar morfeme.

Cum fiecare dintre aceste categorii cunoaºte diviziuni interne (nominativul, genitivul etc.

pentru caz, singularul ºi pluralul pentru numãr º.a.m.d.), se poate spune cã ºi diviziunile respective sînt morfeme. Valorilor de conþinut le corespund – conform teoriei corelaþiilor formulate de Hjelmslev – unitãþi din planul expresiei. De exemplu, în limba L , morfemul o

de nominativ se realizeazã prin unitãþile de expresie x, y, z, q. În situaþia în care nominativul este un morfem, unitãþile de expresie prin care el se realizeazã pot fi denumite alomorfele (sau variantele) sale. Construcþia raportului morfem – alomorfe nu îi aparþine lui Hjelmslev.

Ea reprezintã o realizare ce utilizeazã ideea savantului danez potrivit cãruia morfemul este o

Morfologia

139

entitate de conþinut ºi, deci, abstractã. Raportul morfem – alomorf este unul dintre analogele posibile – în planul morfologic – ale raportului fonem – alofem din fonologie.

3.1. Clasificarea morfemelor. Dacã se are în vedere accepþia de inspiraþie hjelmslevianã a noþiunii de morfem, clasificarea nu prezintã aspecte deosebite. Se disting morfemele cazului (cu diviziunile lui), ale numãrului º.a.m.d. Ierarhia morfemelor este însã mai complexã dacã se ia în consideraþie accepþia Courtenay – Bloomfield.

Se poate face distincþie, mai întîi, între morfeme independente ºi dependente. Deosebirea îºi are originea în teoria lui Bloomfield. Morfemele independente sînt cele opoza-bile morfemului zero (Ø). Din perechile pom/pomi, pricep/pricepe, frate/fratelui se pot abstrage morfemele -i, -e, -lui. Printr-un artificiu de notaþie se poate spune cã morfemele pom, pricep, frate conþin un morfem zero: pomØ, pricepØ, frateØ. Deci -i, -e, -lui se opun toate lui zero ºi sînt de aceea morfeme dependente. Morfemele pom, pricep, frate nu re alizeazã aceastã opoziþie ºi sînt morfeme independente.

Nu întotdeauna opoziþia cu morfemul zero este complet relevantã. Fie forma casã, care la prima vedere este nesegmentabilã. Perechea casã/case aratã însã cã forma se decompune într-un morfem cas- ºi într-un morfem -ã. Nu e imediat evident care e morfemul independent ºi care nu. Bloomfield considerã cã, în asemenea situaþii, amîndouã segmentele sînt depen den te. O propunere alternativã constã în tratarea lui cas- ca morfem independent.

Propunerea derivã din faptul cã, întocmai precum pom, pricep, frate, segmentul cas- este partea invariantã a sintagmelor morfematice casã, case, casei, case etc.

Un morfem independent este o rãdãcinã. Ei i se pot adãuga însã afixe derivative (în terminologia tradiþionalã, prefixe ºi sufixe). În nebun se desluºeºte, de pildã, rãdãcina – bun

– ºi afixul derivativ ne-. Combinaþia dintre unul sau mai multe afixe derivative ºi o rãdãcinã se numeºte radical. Particularitatea unui radical constã în faptul cã uneori poate coincide cu rãdãcina. Se întîmplã aºa atunci cînd rãdãcinii nu i s-au mai adãugat afixe derivative: cas-, mas-, fat-, chibrit, braþ, ºterg sînt situaþii în care rãdãcina ºi radicalul coincid; nebun ilus treazã distincþia dintre radical ºi rãdãcinã.

Radicalului i se pot ataºa flectivele. Ca ºi afixele derivative, flectivele sînt morfeme de pendente. Spre deosebire de afixele derivative – denumite uneori morfeme lexicale –, flectivele sînt purtãtoare de informaþie gramaticalã. De aceea, ele se mai numesc ºi morfeme gramaticale.

Flectivele pot fi clasificate în flective nominale ºi verbale. Cele nominale caracterizeazã flexiunea substantivului, adjectivului sau a pronumelui, iar cele verbale, flexiunea verbului.

Flectivele verbale care precizeazã persoana ºi numãrul se numesc desinenþe, iar cele care indicã modul sau timpul sînt sufixe. Pe de altã parte, flectivele nominale sînt denumite generic afixe gramaticale; -i din pomi sau -lui din fratelui sînt asemenea afixe, în timp ce -e din pricepe este desinenþã, iar -a din venea este sufix deoarece indicã timpul imperfect.

3.2. De la morfem la cuvînt: douã definiþii ale cuvîntului. În oricare dintre accepþiile sale, morfemul este un concept mai clar decît cuvîntul. Acest fapt are o consecinþã: este creatã astfel posibilitatea de a se reveni asupra noþiunii de cuvînt. Revenirea înseamnã definire din perspectiva morfemului.

Se pot indica douã astfel de definiþii. Prima: este cuvînt mulþimea de forme care constituie o paradigmã flexionarã. Aceastã concepþie se întîlneºte în lucrãri de orientãri diverse.

Fac uz de ea atît cercetãrile tradiþionale, cît ºi studiile de morfologie structuralã.

Cînd se delimiteazã o mulþime de elemente, delimitarea se face pe baza unei/unor proprietãþi comune a/ale elementelor în cauzã. Pentru mulþimea de forme care este un cuvînt,

140

Manual de lingvisticã generalã

proprietatea comunã tuturor formelor incluse în paradigmã nu poate fi decît radicalul, cãci numai el se prezintã (sub raportul conþinutului) ca fiind invariabil.

Invariabilitatea de conþinut a radicalului furnizeazã ºi criteriul dupã care se poate aprecia dacã ºi cînd se realizeazã raportul de comutare: douã segmente morfematice complexe comutã dacã ºi numai dacã radicalii pe care îi conþine fiecare se gãsesc în raport de comutare.

Mulþimea de forme faþã, o faþã, faþa, feþei, unei feþe, feþe, niºte feþe, feþele, feþelor, unor feþe reprezintã, prin urmare, un cuvînt deoarece toate formele enumerate au în comun acelaºi radical. Faptul cã radicalul cunoaºte douã realizãri formale distincte (faþ- ºi feþ-) nu înseamnã sã nu se afirme cã el este acelaºi. Ceea ce îi conferã aceeaºi identitate, dincolo de manifestãrile sale formale distincte, este tocmai conþinutul ( i. e., semnificaþia sa).

Aceasta permite sã se explice ºi din ce cauzã formele fãþos ºi fãþiº nu fac parte din mulþimea enumeratã: radicalele acestor forme sînt deosebite de radicalul faþ-: toate trei comutã.

Dacã un cuvînt este definit drept clasa acelor forme flexionare avînd în comun acelaºi radical, atunci se poate spune cã fiecare formã din paradigmã constituie o realizare a cuvîntului. Pare posibil astfel ca raportul dintre cuvînt ºi realizãrile sale sã fie descris în termenii raportului dintre invariantã ºi variantele ei, utilizat în lingvistica structuralã. Pe aceastã cale, ar trebui ca invarianta sã fie chiar cuvîntul, iar formele lui flexionare, variantele.

Pentru ca acest lucru sã fie demonstrat, trebuie sã se arate cã formele flexionare nu intrã în raporturi de comutare. Ele trebuie, prin urmare, sã se gãseascã fie în distribuþie complementarã, fie în distribuþie contrastivã ºi în raport de variaþie liberã (adicã sã nu comute).

Fie clasa formelor flexionare ale unui substantiv oarecare. Factorii de care depinde flexiunea sînt cazul, numãrul ºi determinarea. Raporturile distribuþionale dintre forme pot fi indicate menþinînd cîte doi factori constataþi ºi fãcîndu-l sã varieze numai pe cel de-al treilea.

(i) Numãrul ºi determinarea fiind constante, formele cazuale se gãsesc în distribuþie complementarã: o formã de nominativ apare într-un context din care sînt excluse toate celelalte forme cazuale. Reciproca este ºi ea adevãratã.

(ii) Cazul ºi determinarea fiind constante, formele de numãr se aflã în: a) distribuþie complementarã la nominativ articulat hotãrît ºi nehotãrît (“Fata vine”/“Fetele vin”; “Vine o fatã”/ “Vin niºte fete”);

b) distribuþie defectivã la nominativ nearticulat (“Veneau fete”/ *“Venea fatã”); c) distribuþie contrastivã fãrã variaþie liberã la genitiv ºi dativ articulat hotãrît ºi nehotãrît (sînt excluse din aceste poziþii formele nearticulate) ºi la acuzativ articulat ºi nearticulat.

(iii) Numãrul ºi cazul fiind constante, formele determinãrii se aflã în urmãtoarele raporturi:

a) formele articulate definit ºi nedefinit sînt în distribuþie contrastivã fãrã variaþie liberã pentru nominativ singular ºi pentru genitiv ºi dativ (singular ºi plural); b) formele articulate ºi nearticulate sînt în distribuþie contrastivã fãrã variaþie liberã pentru nominativ plural ºi pentru acuzativ singular ºi plural; c) formele articulate ºi nearticulate sînt în distribuþie defectivã pentru nominativ singular ºi pentru genitiv ºi dativ (singular ºi plural): formele articulate apar în contexte în care este exclusã ocurenþa formelor nearticulate, dar reciproca nu e adevãratã (cãci formele nearticulate nu sînt utilizate la nominativ singular [subiect] ºi la genitiv ºi dativ).