Manual de lingvisticã generalã

Nu se porneºte de la un studiu al flexiunilor departajate pe genuri, deoarece aceasta ar duce la o fãrîmiþare a flexiunii nominale. Potrivit ipotezei de lucru, genul este dependent de numãr ºi caz. În felul acesta, demersul permite o perspectivã globalã asupra flexiunii substantivelor ºi – foarte probabil – este evitat un inutil demers repetitiv (pentru masculin, apoi pentru feminin ºi pentru neutru).

Sînt ignorate ºi variaþiile flexionare în funcþie de categoria determinãrii. La prima vedere, aceasta reprezintã o simplificare nepermisã a flexiunii substantivale. În realitate însã, se demonstreazã cã articolul are un comportament morfologic oscilant: el ajutã uneori la dezambiguizarea cazului ºi a numãrului, iar alteori repetã informaþia de numãr ºi de caz.

Ca tegoria determinãrii este, de aceea, luatã în consideraþie abia dupã ce flexiunea a fost dis cutatã în raport cu un nivel mai “elementar”: nivelul flexiunii de numãr ºi de caz. Numai în raport cu acest nivel se pot emite observaþii pertinente despre ceea ce se întîmplã în declinarea substantivului atunci cînd intervine ºi categoria determinãrii.

În momentul în care a fost izolat acest inventar de forme substantivale nearticulate, se constatã cã numãrul ºi cazul ajung deseori sã fie exprimate prin aceleaºi forme (cãci ele sînt considerate mereu în afarã de orice context); de pildã, maºinã exprimã ºi nominativul, ºi acuzativul (la singular); maºini exprimã genitivul ºi dativul la singular, dar ºi toate cazurile (cu excepþia vocativului) la plural. Inventarul formelor expune, aºadar, situaþii de omonimie.

Aceste omonimii au o anumitã regularitate. Pentru plural, de exemplu, se constatã cã orice formã substantivalã realizeazã omonimia totalã a celor patru cazuri (cf., de pildã, cãrþi). Pentru singular, cele mai multe forme substantivale realizeazã omonimia nominativ

= acuzativ (de pildã, fatã) ºi genitiv = dativ (fete). Sînt însã ºi forme ce realizeazã la singular omonimia cazualã completã (de exemplu, birou, ou, creion).

Regularitãþile omonimice sînt individualizate în continuare printr-o notaþie ad-hoc: Omonimia nominativ = acuzativ (la singular) e simbolizatã prin k . Omonimia de singular 1

genitiv = dativ e simbolizatã prin k . Pentru plural, omonimia totalã e notatã prin k . Devi-2

pl

ne astfel posibilã abstragerea unei tipologii a regularitãþii omonimice. Tipologia înseamnã identificarea unor grupuri de forme în virtutea unor combinaþii distincte de regularitãþi omonimice. Aceste combinaþii sînt expuse chiar de inventarul formelor substantivale ºi reprezintã un fel de arhiomonimii. Semnele “=” ºi “≠” înseamnã, ca ºi în matematicã, identitatea ºi nonidentitatea. Cu ajutorul lor, se exprimã “arhiomonimiile”. Inventarul formelor substantivale învedereazã patru tipuri de arhiomonimii:

(i) Tipul A: k ≠ (k = k ).

1

2

pl

Acest tip se caracterizeazã prin omonimia genitiv = dativ singular (k ), care este 2

identicã cu omonimia nominativ = genitiv = dativ = acuzativ la plural (k ). Tipul A se mai pl

caracterizeazã ºi prin omonimia nominativ = acuzativ la singular (k ), omonimie distinctã 1

de combinaþia omonimicã k = k .

2

pl

Forme care ilustreazã tipul A sînt casã, fatã.

(ii) Tipul B: (k = k ) ≠ k .

1

2

pl

Þinînd seamã de semnificaþia simbolurilor, specificul tipului B se descifreazã uºor: se realizeazã omonimia completã la singular (k = k ), omonimie distinctã însã de cea de la 1

2

plural, (k ). Exemple: cîine, teatru, meci, tren.

pl

(iii) Tipul C: k ≠ k ≠ k

1

2

pl.

Acest tip nu poate fi denumit cu adevãrat o arhiomonimie. Exemple: lipsã, treabã, vreme.

(iv) Tipul D: k = k = k .

1

2

pl

Exemple: luni, ochi, nume.

Morfologia

133

Tipurile A–D sînt tipuri flexionare. Fiecare dintre ele realizeazã “arhiomonimiile” în mai multe feluri, adicã prin mai multe forme. De aceea, fiecare tip este divizat în tot atîtea subtipuri cîte forme de realizare a arhiomonimiilor se descoperã. Tipul A îºi realizeazã combinaþia de omonimii prin trei categorii de forme, tipul B prin patru, tipul C prin trei ca tegorii, iar tipul D printr-o singurã categorie. Totalul de unsprezece defineºte numãrul de clase de declinare identificate în flexiunea substantivalã din româna contemporanã.

Clasificãrile discutate în acest paragraf – tradiþionale sau moderne – nu pot fi calificate ca pur formale decît cu o anumitã îngãduinþã. Ele pornesc, desigur, de la mãrcile pe care formele le au independent de context. Însã aceste mãrci ale formei sînt relevante numai în mãsura în care ele reprezintã semne ale unor categorii de conþinut (numãr, caz, timp sau mod).

O asemenea observaþie nu e lipsitã de sens cîtã vreme e posibil un demers formal care sã nu þinã seama de manifestãrile formale ale categoriilor gramaticale. Schiþa unui astfel de demers existã deja ºi a fost discutatã într-unul din paragrafele capitolului precedent. Este vorba despre schiþa lui Bloomfield.

Modul lui Bloomfield de a înþelege morfologia se abate de la accepþia curentã a termenului. Dar înþelesul pe care savantul american îl acordã acestei ramuri a gramaticii este, probabil, singurul înþeles etimologic din istoria morfologiei. Pentru Bloomfield, morfologia este doar teoria formal-structuralã a cuvîntului. Clasificãrile propuse de el sînt clasificãri formale în adevãratul sens al termenului.

2.3. Criteriul relaþional. Prin criteriul relaþional se înþelege posibilitatea de a delimita o clasã de cuvinte pe baza relaþiilor pe care acestea le pot avea cu alte cuvinte.

De obicei, proprietãþile relaþionale sînt invocate în definiþia prepoziþiei, a conjuncþiei sau a articolului. S-a putut însã observa cã acest criteriu poate fi utilizat ºi în legãturã cu alte pãrþi de vorbire.

Este destul de probabil ca interesul pentru proprietãþile relaþionale ale cuvintelor sã fi fost stimulat, în lingvistica europeanã mai ales, de ideile lui Saussure. Este cunoscut cã la acesta unitãþile lingvistice sînt privite ca pãrþi integrante ale unui sistem, definindu-se unele faþã de altele prin relaþii. Nu e însã mai puþin adevãrat cã, atunci cînd Saussure vorbea despre relaþii, el avea în vedere în primul rînd relaþiile asociative, adicã paradigmatice.

Relaþiile de care se face uz cînd se întrebuinþeazã criteriul relaþional în morfologie (sau sintaxã) sînt sintagmatice.