O primã teorie a relaþiilor se datoreazã, în lingvistica modernã, lui Otto Jespersen;
este aºa-numita teorie a rangurilor avute de cuvinte. Jespersen observã cã într-un grup de cuvinte (denumit în terminologia sa “joncþiune”, dar într-o terminologie de uz mai larg,
“sintagmã”), unul dintre cuvinte ocupã o poziþie principalã: în soare strãlucitor, de pildã, poziþia principalã este ocupatã de substantivul soare, iar în sintagma lamã de oþel, cuvîntul principal este lamã. Cuvîntul care într-un grup ocupã poziþia principalã este un cuvînt de rangul întîi.
În sintagmele menþionate, strãlucitor ºi de oþel ocupã o poziþie secundarã ºi vor fi de aceea cuvinte de rangul al doilea. Iar în sintagma rãspuns aproximativ satisfãcãtor, aproximativ are poziþie secundarã faþã de satisfãcãtor ºi este un cuvânt de rangul al treilea.
S-ar pãrea cã ierarhia rangurilor poate fi studiatã în continuare pînã la punctul la care o sintagmã nu mai poate încorpora nimic. În sintagma o observaþie în mod sigur puþin inteligent exprimatã, puþin este de rangul al patrulea, iar în mod sigur de rangul cinci.
Jespersen considerã însã cã dincolo de rangul al treilea nu e necesar sã se avanseze, deºi admite existenþa unor ranguri inferioare.
134
Manual de lingvisticã generalã
Apãrutã dupã publicarea “Cursului...” lui Saussure ºi gînditã probabil independent de observaþiile fãcute de lingvistul genevez despre conceptul de sintagmã, teoria rangurilor are meritul de a furniza o idee explicitã despre ceea ce este sintagma: o ierarhie de ranguri.
Se pune însã întrebarea dacã observaþiile lui Jespersen sînt de folos pentru o clasificare relaþionalã a cuvintelor. Condiþia unei asemenea clasificãri ar fi sã se descopere cã anumite cuvinte sînt numai de rangul întîi, altele, numai de rangul al doilea, iar altele, numai de rangul al treilea. În prima versiune a teoriei (publicatã în 1924), se considerã cã anumite cuvinte sînt, în mod dominant, de rangul întîi (ºi aceasta ar delimita clasa substantivelor), cã altele sînt, în mod dominant, de rangul al doilea (ele coincizînd cu adjectivele ºi cu verbele), iar cã altele ar fi, în mod dominant, de rangul al treilea (adverbele). Un asemenea punct de vedere nu e însã mulþumitor. Dacã e dovedit cã un cuvînt de rangul întîi poate fi (într-o altã sintagmã) de rangul al doilea (sau invers), atunci se reduc premisele unei clasificãri relaþionale. Acest neajuns nu e remediat de Jespersen nici în revenirile sale asupra teoriei (în 1937).
Un punct de vedere fondat tot pe criteriul relaþional are Louis Hjelmslev. El defineºte substantivul drept acea parte de vorbire ce are capacitatea de a-ºi subordona un adjectiv, iar verbul drept partea de vorbire cu posibilitatea de a-ºi subordona un adverb. În aceste definiþii, conceptele de sprijin sînt adjectivul ºi adverbul. Ele au nevoie, la rîndul lor, de o definiþie. Într-una dintre lucrãrile sale din tinereþe (Principes de grammaire générale, Copenhaga, 1928), Hjelmslev defineºte adjectivul un semantem cu funcþie de obicei secundarã, iar adverbul, un semantem cu funcþie de obicei terþiarã. Secundar ºi terþiar înseamnã “de rangul al doilea ºi, respectiv, al treilea”, ca la Jespersen. Problema e însã cã un adjectiv poate apãrea ºi în poziþie terþiarã (“Ziua era frumoasã. ”), iar un adverb poate apãrea ºi în poziþie secundarã (filmul de ieri). Devine neclar, în aceste condiþii, ce înseamnã a fi “de obicei”
într-o poziþie sau alta. Rezolvarea propusã de Hjelmslev constã în semnalarea faptului cã adjectivul este dotat cu caz. În felul acesta însã este pãrãsitã aria clasificãrii relaþionale ºi se foloseºte un argument care þine de forma cuvîntului.
Proprietãþile relaþionale ale unitãþilor lingvistice devin obiect de studiu sistematic în lingvistica americanã postbloomfieldianã. Curentul este denumit în istoria lingvisticã “structuralism american” sau “descriptivism”, iar metoda lui specificã poartã numele de “analizã distribuþionalã”. Reprezentanþii distribuþionalismului sînt Zellig Harris, Charles Hockett, H. A. Gleason, Eugene Nida, Rulon Wells, Kenneth Pike.
Analiza distribuþionalã constã în parcurgerea mai multor etape: (i) stabilirea corpusului de date lingvistice (adunarea textelor); (ii) fixarea nivelului de limbã la care urmeazã a se face analiza (fonologic, morfologic etc.);
(iii) segmentarea textului în unitãþi corespunzãtoare nivelului ales (foneme, morfeme, sintagme);
(iv) inventarierea contextelor în care apare o unitate lingvisticã.
În analiza distribuþionalã, rolul contextului este decisiv. Presupoziþia distribuþionalismului este urmãtoarea: o unitate poate fi definitã în virtutea totalitãþii de vecinãtãþi pe care le poate contracta cu alte unitãþi. O intuiþie metodologicã nãscutã în domeniul lingvisticii vine astfel sã întîlneascã un principiu de analizã filosoficã pe care Ludwig Wittgenstin îl expri-mase cu nu multã vreme în urmã: un cuvînt îºi lumineazã rolul ºi sensul numai în contextul propoziþiei. Dupã toate probabilitãþile, “descoperirea” principiului în filosofie ºi în lingvisticã s-a fãcut în mod independent. Dar tocmai de aceea coincidenþa rãmîne frapantã.
Morfologia
135
Invitaþia de a inventaria totalitatea de contexte în care poate apãrea o unitate este însã inhibatoare. Un cuvînt are un numãr extrem de mare de contexte de apariþie. Dificultãþile practice de inventariere nu scad nici dacã ansamblul de date este limitat. În practicã, de altfel, acest principiu nu funcþioneazã decît atunci cînd existã interese de cercetare statisticã, dublate de tehnici de stocare a datelor. S-a întîmplat însã altceva: au fost abstrase, prin comparaþie, tipuri de distribuþie care au permis sistematizãri minimale ale datelor ºi care furnizau astfel informaþie despre individualitatea unitãþilor studiate. Este relevant sã se constate cã, de pildã, clasele de distribuþie ale unei unitãþi lingvistice U nu coincid cu clasele de distribuþie 1
ale unitãþii U . Este relevant, de asemenea, sã se observe cã U are un numãr n de clase de 2
3
distribuþie în comun cu U , dar cã, pe de altã parte, fiecare posedã un numãr m de alte clase 4
reciproc incompatibile (clase de distribuþie = mulþimi de contexte). Asemenea constatãri au condus la o taxonomie a distribuþiilor: complementarã, defectivã, contrastivã (cf. supra, cap. “Foneticã ºi fonologie”, paragraful 2.2.).
De altfel, o inventariere a totalitãþii de contexte ale unei unitãþi nici nu este absolut necesarã. Cauzele sînt evidente: dacã o unitate nu ar avea contexte proprii ( i. e., contexte în care numai ea sau numai o mulþime de alte unitãþi ca ea apar), atunci, în limbã, totul ar fi echivalent cu totul, iar construcþia unui mesaj ar deveni inutilã, cãci mesajul nu ar mai comunica nimic. Se impune, astfel, ideea contextelor diagnostice: acele clase de distribuþie care fixeazã individualitatea unei unitãþi sau a unei mulþimi de unitãþi.
Contextele diagnostice reprezintã descoperirea cea mai importantã a distribuþionalismului. Prin intermediul lor devin posibile, în cercetarea morfologicã, douã operaþii: identificarea claselor de cuvinte care constituie pãrþile de vorbire ºi identificarea unor categorii gramaticale proprii acestor clase.
Fie, de exemplu, problema definirii distribuþionale a substantivului. În definiþia lui, intervin urmãtoarele simboluri: “-” indicã locul de apariþie a pãrþii de vorbire care trebuie definitã (substantivul); “∨” este semnul disjuncþiei logice (se citeºte “sau”), “∧” este semnul conjuncþiei logice (se citeºte “ºi”). Acoladele aratã cã simbolurile încadrate de ele sînt contexte semicomplete, care urmeazã a fi completate alternativ. Prin completare cu o anume formã se obþine sau nu o secvenþã gramaticalã. Cînd se obþine o asemenea secvenþã, se spune cã forma satisface contextul.
Definiþia 1:
O formã oarecare aparþine clasei substantivului dacã ºi numai dacã ea satisface: a) contextul clasei S = -- {oarecare} sau
1
b) contextul clasei S ºi cel puþin un context al clasei S = {acest, aceastã, acestei, 1
2
aceºti, aceste} -- sau
c) cel puþin un context al clasei S = -- {acesta, aceasta, acestuia, acesteia, aceºtia, 3
acestea, acestora}.
Simbolic, cele afirmate la punctele a)–c) se exprimã astfel: S ∨ (S ∧ S ) ∨ S . Definiþia 1
1
2
3
funcþioneazã, pentru orice formã datã, ca o grilã. De pildã, forma carte satisface unicul context al clasei S ºi este un substantiv (deoarece definiþia are formã disjunctivã, nu e nevoie ca 1
testul sã fie continuat). Forma lumina nu satisface contextul clasei S ºi deci nu va satisface 1
nici conjuncþia S ∧ S , dar satisface, în schimb, unul dintre contextele clasei S .
1
2
3
Potrivit definiþiei 1, clasele de distribuþie ale substantivelor comune nu coincid cu acelea ale numelor proprii.
O definiþie distribuþionalã a adjectivului poate fi construitã dupã cum urmeazã: fie Vb simbolul verbului ca parte de vorbire ºi S simbolul substantivului.
136
Manual de lingvisticã generalã
Definiþia 2:
