Opiniile lui Bloomfield despre utilizarea limbajului dau un nou relief teoriei sale despre semnificaþie. În paragraful dedicat semanti cii, teza de la care a început comentariul a fost aceea a relaþiei de denotaþie: formele lingvistice denumesc obiectele lumii noastre. În concepþia lingvisticã a lui Bloomfield, aceastã tezã este însã sprijinitã de alte douã afirmaþii, nu mai puþin importante:
(xlv) Obiectele denumite de formele lingvistice sînt conþinute în evenimente ºistãri ale lumii.
(xlvi) Evenimentele ºi stãrile lumii sînt cele care îi determinã pe oameni sã vorbeascã.
Ambele teze sînt clare. Prima aratã cã lucrurile sînt încorporate în stãri ºi evenimente (care se oglindesc lingvistic în forme lingvis tice de un anume fel: forme propoziþionale). A doua tezã precizeazã cã stãrile ºi evenimentele sînt stimuli ai vorbirii.
Din aceste douã afirmaþii, Bloomfield deduce o nouã tezã despre semnificaþie. Semnificaþia unei forme lingvistice – susþine el – este circumstanþa în care forma lingvisticã e folositã de cãtre un vorbitor, plus efectul pe care aceastã folosire îl are asupra unui interlocutor.
Ceea ce afirmã acum Bloomfield poate fi înþeles prin comenta riul unui exemplu. Fie situaþia cã douã persoane traverseazã o stradã pe care nu existã nici semafor, nici “zebrã”.
Una dintre cele douã persoane observã apropierea unei maºini care i-ar putea accidenta ºi exclamã: “Maºina!”, avertizîndu-ºi astfel interlocutorul. Semnificaþia acestui enunþ e, aºadar, circumstanþa care l-a obligat pe primul individ sã foloseascã termenul maºinã plus intenþia de avertizare a celuilalt individ.
Noua tezã despre semnificaþie, susþinutã de Bloomfield, nu anuleazã ºi nici nu substituie afirmaþiile comentate în paragraful consacrat semanticii. Ea este, mai curînd, o interesantã adãugire. Cuvintele noastre se referã, într-adevãr, la obiecte. Descrierea acestor obiecte reprezintã sensul cuvintelor. Atît relaþia de denotaþie, cît ºi sensul au o anumitã stabilitate, care înseamnã cã atunci cînd un vorbitor al românei (de pildã) foloseºte substantivul maºinã, el nu se referã la o pasãre, un arbore sau o persoanã. ªi acesta este tocmai nucleul teoriei semnificaþiei. Se întîmplã însã cã aceeaºi formã lingvisticã poate fi diferit utilizatã: ca un semnal de atenþie (“Maºina!”), ca un semn de nedumerire (“Maºina?”), ca un rãspuns (“– ªi ce zici cã i s-a stricat?”, “–Maºina.”).
Toate aceste utilizãri adaugã o semnificaþie nouã semnificaþiei “principale”. Prin tezele sale despre sens, Bloomfield prefigureazã, de fapt, o distincþie care va fi formulatã de Charles Morris ºi care va face o strãlucitã carierã: distincþia dintre semanticã ºi pragmaticã. Semantica (într-una din accepþiile sale) studiazã relaþiile dintre semne ºi obiecte denotate. Pragmatica studiazã relaþia dintre semne ºi vorbitori. Toate tezele lui Bloomfield, studiate în paragraful 3.3., delimiteazã într-un mod implicit domeniul semanticii. Noile teze despre semnifi caþie (emise în capitolul despre utilizarea limbajului) vizeazã aria pragmaticii.
5. CONCLUZII
Multe dintre problemele pe care ºi le-a pus Bloomfield sînt ºi probleme cu care s-a confruntat Saussure: identificarea entitãþilor lingvistice, valabilitatea unor distincþii tradiþionale (cum ar fi deosebirea morfologie–sintaxã–lexic), problema semnificaþiei, întemeierea unor distincþii noi (foneticã–fonologie). Problemele comune semnaleazã o mutaþie în planul cercetãrii sincronice a limbii: postulatele lingvisticii descriptive nu mai sînt acceptate fãrã spirit critic.
Leonard Bloomfield
103
Opera lui Bloomfield impune trasarea unei linii de demarcaþie nete între procedurile de reconstrucþie a limbii ºi interpretarea acestor proceduri. Distincþia este folositoare, deoarece ea ajutã la evaluarea mãsurii în care curentul iniþiat de ideile lui Bloomfield se deosebeºte de curentul nãscut din ideile lui Saussure.
În planul interpretãrii procedurilor, diferenþele sînt, într-adevãr, destul de mari. Saussure nu ar fi admis identificarea dintre limbã ºi utilizarea acesteia, cãci, în concepþia sa, limba este socialã, iar utilizarea limbii este individualã. Savantul elveþian e apoi un mentalist. Pentru el, conceptul (adicã semnificatul) este un punct de referinþã neîndoielnic. Pentru Bloomfield însã, problema conceptului nu se pune. Sememele sînt, de fapt (conform convingerilor sale), soluþii-expedient la problema sensului.
Chestiunea semnificaþiei este, de altfel, punctul în care deosebi rile de vederi dintre Bloomfield ºi Saussure sînt cele mai mari. La Saussure, semnificaþia este o problemã internã a semnului: semnificantul semnificã semnificatul. Pentru Bloomfield însã, o formã lingvisticã denumeºte un obiect, iar criteriile pe care vorbitorii le folosesc implicit pentru a denumi obiectele se reflectã în semne. Precizãrile suplimentare, fãcute asupra semnificaþiei (în capitolul consacrat utilizãrii limbajului) conferã concepþiilor lui Bloomfield o forþã explicativã superioarã referitoare la ceea ce un vorbitor poate sã facã atunci cînd întrebuinþeazã limba. Dar toate acestea se claseazã în acea secþiune a ºtiinþei limbii pe care Saussure a numit-o lingvistica vorbirii. ªi este cunoscut faptul cã, pentru savantul elveþian, ramura cea mai importantã este lingvistica limbii.
La nivelul procedurilor de descriere ºi de identificare a entitãþilor lingvistice, asemãnãrile sînt însã mult mai mari. ªi pentru ca acest lucru sã fie mai evident, o remarcã preliminarã se impune. Existã, desigur, ºi aici anumite deosebiri: Saussure adunã sub acoperiºul aceleiaºi teorii – sintagmatica – morfologia, sintaxa ºi lexicul. Bloomfield nu procedeazã aºa. Saussure vorbeºte apoi despre o teorie a asociaþiei, fãrã corespondent – dupã cum se pare – la lingvistul american. Invers, Bloomfield propune o definiþie ºi o clasificare a cuvintelor pe care nu le întîlnim la Saussure etc. Toate aceste deosebiri nu dovedesc însã divergenþe de principiu. Ele sînt distincþii graduale. Problema este alta: ambii lingviºti se miºcã într-un cîmp de metodã ºi de procedurã care le este comun. Acest lucru e dovedit prin urmãtoarele: (i) conceptele de sintagmã ºi semn ale lui Saussure coincid cu conceptele de constituent imediat ºi de cuvînt-morfem ale lui Bloomfield;
(ii) existã un antilogicism al lui Saussure, antilogicism ce se regãseºte ºi la Bloomfield.
Amîndoi sînt împotriva clasificãrilor lingvistice fãcute pe temeiuri extralingvistice (ºi în special logice). La Saussure, aceastã poziþie se exprimã în scepticismul abia reþinut referitor la clasificarea tradiþionalã a pãrþilor de vorbire. La Bloomfield, antilogicismul înseamnã reclasificarea cuvintelor dupã criterii care sînt formale, adicã intrinsec lingvistice (“formal”
însemnînd la Bloomfield ceea ce e în acord cu regulile de combinare ale formelor). Pãrþile de vorbire sînt înlocuite, în mod semnificativ, cu clasele formale.
Saussure a avut dreptate sã spunã cã problema fundamentalã a lingvisticii sincronice este identificarea entitãþilor limbii. De aici rezultã cã o comparaþie devine relevantã dacã deosebirile ºi asemãnãrile dintre douã metode nu sînt consemnate doar statistic. Procedurile de analizã ale lui Saussure ºi Bloomfield pot fi consider ate, aºadar, ca fiind fundamental asemãnãtoare, deoarece ele reprezintã rãspunsuri similare la o problemã esenþialã: problema identificãrii entitãþilor lingvistice.
104
Manual de lingvisticã generalã
BIBLIOGRAFIE
Despre trãsãturile definitorii ale behaviorismului:
John Lyons, “Semantics”, vol. II, Cambridge, 1977, p. 120–125.
Despre formã lingvisticã, formã lexicalã, formã gramaticalã: Leonard Bloomfield, “Language”, London, 1965, p. 158–170 (cap. “Grammatical Forms”).
idem, “Le Langage”, Paris, 1970, p. 150–161 (cap. “Les formes grammaticales”).
idem, “Limbajul” (fragmente traduse în limba românã de Elena Slave), în Lucia Wald (red. resp.),
“Antologie de texte de lingvisticã struc turalã”, Universitatea din Bucureºti, 1977, p. 223–240.
Despre sintaxã:
Leonard Bloomfield, “Language”, London, 1965, p. 170–206 ºi 247–263 (cap. “Sentence–Types”,
“Syntax” ºi “La substitution”).
idem, “Le Langage”, Paris, 1970, p. 161–194, 231–246 (cap. “Les types de phrases”, “La syn-taxe” ºi “La substitution”).
Despre morfologie:
Leonard Bloomfield, “Language” (ed. cit.), p. 207–225 (cap. “Morphology”).
idem, “Le Langage” (ed. cit.), p. 195–212 (cap. “La morphologie”).
Despre semanticã:
Leonard Bloomfield, “Language” ( ed. cit.), p. 139–157 (cap. “Mean ing”).
idem, “Le Langage” (ed. cit.), p. 132–149 (cap. “La signification”).
