Studiul articulator ºi acustic al fonemelor (sau, mai precis, al sunetelor) demonstreazã însã cã acestea sînt posesoarele unor proprietãþi care le conferã individualitate; aceste proprietãþi decurg din gradul de aperturã a cavitãþii rezonatoare, din modul de articulaþie, din locul de articulaþie, din structura (tonalã sau atonalã) a semnalului etc. Pe aceastã cale, vocala e se poate caracteriza, de pildã, prin urmãtoarele proprietãþi: grad de aperturã mediu, articulare anterioarã, oralã (aerul este eliminat numai prin cavitatea bucalã), articulare nelabializatã (fãrã participarea buzelor).

Dacã toate proprietãþile care se observã în studiul acustico-articulator al semnalelor vorbirii ar fi consemnate, rezultatul ar tinde cãtre dizolvarea fonologiei în foneticã. S-ar reveni, aºadar, la imensa diversitate – practic necontrolabilã – pe care o relevã cercetãrile experimentale. Dar tocmai fonologia este cea care impune un criteriu de selecþie a proprietãþilor unui sunet dat. Fie, din nou, cazul vocalei e. Aceastã vocalã trebuie mai întîi privitã sub unghiul apartenenþei ei la un anumit sistem lingvistic. Pentru fonetician, acesta nu este un lucru absolut necesar, însã pentru fonolog este. Sã presupunem, aºadar, cã e aparþine limbii române. În acest caz, este adevãrat cã ea e o vocalã oralã. Însã aceastã trãsãturã este doar foneticã, nu ºi fonologicã, deoarece limba românã nu face distincþia – spre deosebire de alte idiomuri – între vocalele orale ºi nazale. Altfel spus, în românã o vocalã rostitã oral nu comutã cu una rostitã nazal ºi, deci, e nazal (care existã în românã) este doar un alofon al fonemului e. Dacã, drept urmare, un fonolog doreºte sã facã o caracterizare fonologicã a lui e românesc, atunci el nu va fi obligat sã þinã seama de articularea ei oralã. Fonologul va fi însã obligat sã reþinã, printre trãsãturile acestei vocale, faptul cã ea are articulare anterioarã.

ªi aceasta, deoarece existã vocale cu acelaºi grad de aperturã ca ºi e (ºi anume o ºi ã), cu care totuºi e nu se confundã. Ceea ce desparte în aceste condiþii pe e de o ºi de ã este tocmai locul de ar ticulare: zona anterioarã a cavitãþii rezonatoare. De asemenea, este obligatorie, din punct de vedere fonologic, re þinerea gradului de aperturã, deoarece vocala e este articulatã în aceeaºi zonã ca ºi vocala i, dar nu se confundã cu ea. Distincþia dintre e ºi i stã tocmai în apertura medie cu care e pronunþatã vocala e ºi în apertura minimã cu care e rostitã vocala i.

Gradul de aperturã al vocalei e, precum ºi locul ei de articulare reprezintã, aºadar, trãsãturi fonologice în raport cu sistemul vocalic al limbii române.

Ideea cã semnalele acustice ale vorbirii pot fi descrise în termenii proprietãþilor fonologice a condus la teoria trãsãturilor distinctive. “Distinctive”, deoarece astfel de trãsãturi sînt relevante pentru ceea ce am definit mai înainte ca fiind raportul de comutare. Teoria a fost formulatã de Roman Jakobson ºi de Morris Halle.

Investigînd un numãr mare de limbi, Jakobson ºi Halle au ajuns la concluzia cã fiecare sistem fonologic se bazeazã pe un anumit numãr de trãsãturi distinctive, cu ajutorul cãrora se exprimã semnificaþii distincte. Din aceastã constatare rezultã cã fonemele nu reprezintã unitãþi minimale ale fonologiei. Orice fonem poate fi caracterizat printr-un set de asemenea trãsãturi, fiecare trãsãturã avînd rol distinctiv în raport cu un alt fonem. Unitatea minimalã a fonologiei este, aºadar, trãsãtura distinctivã, fonemul fiind “un pachet” de trãsãturi de acest fel.

Foneticã ºi fonologie

121

Saussure avusese intuiþia corectã cã fiecare entitate lingvisticã (implicit fonemul) nu se poate defini decît prin ansamblul de diferenþe pe care le are faþã de toate celelalte entitãþi de acelaºi nivel. La Jakobson ºi Halle, acest ansamblu de diferenþe corespunde unui ansamblu de opoziþii. Opoziþia este, în teoria trãsãturilor distinctive, forma de organizare a proprietãþilor fonologice. Existã, deci, un numãr limitat de proprietãþi fonologice dispuse în cupluri opoziþionale. Ansamblul acestor cupluri configureazã ºi delimiteazã spaþiul mesajului vorbit. Pentru a articula un mesaj construit mental, orice vorbitor executã o alegere între termenii cuplurilor opoziþionale. Alegerea este urmatã de comanda corespunzãtoare datã organelor articulatorii. Fiecare articulaþie (sunet cu sunet) reprezintã aºadar (din perspectiva trãsãturilor distinctive) efectul a cel puþin o alegere. Aceasta pare sã dea mãsura com plexitãþii nebãnuite a emisiunii unui mesaj.

În teoria lui Jakobson ºi Halle se gãsesc douãsprezece asemenea cupluri opoziþionale. A utorii susþin cã ele reprezintã totalitatea de proprietãþi fonologice cu ajutorul cãrora sînt ex primate semnificaþiile din orice limbã. Pentru acest motiv, aceste cupluri sînt considerate u ni versalii ale limbajului. Nu toþi lingviºtii împãrtãºesc însã aceastã convingere a autorilor teoriei.

Cele douãsprezece cupluri sînt denumite de Jakobson ºi Halle “trãsãturi intrinseci”.

Denumirile date cuplurilor sînt împrumutate din domeniul acusticii ºi (mai rar) din domeniul fiziologiei articulaþiei. Fiecare proprietate fonologicã este descrisã din douã unghiuri: acustic ºi articulator. Primele nouã trãsãturi pot fi caracterizate ca fiind trãsãturi de sonoritate. Ultimele trei sînt trãsãturi de timbru.

(i) Vocalic/nonvocalic

a) Acustic, un sunet vocalic se caracterizeazã prin reprezentarea periodicã a vibraþiei în spectru, ceea ce înseamnã o structurã de formanþi. Semnalul nonvocalic nu are în spectru o structurã formanþialã.

b) Articulatoriu, un semnal vocalic este o emisiune liberã a aerului, iar un semnal nonvocalic este un semnal produs prin crearea unui obstacol.

(ii) Consonantic/nonconsonantic

a) Acustic, un semnal consonantic înseamnã energie totalã redusã, iar un semnal nonconsonantic înseamnã energie totalã ridicatã. Energia întrebuinþatã este semnalatã, în spectru, prin existenþa unor zone înnegrite. Zonele mai dense înseamnã energie mare, iar cele mai puþin dense indicã energie micã.

b) Articulatoriu, se gãsesc aceleaºi caracteristici ca ºi la punctul (i) b, dar în ordine inversã.

Observaþie:

Din enumerarea primelor douã perechi, s-ar putea trage concluzia cã unul dintre cupluri este de prisos, cãci se admite, în mod curent, cã vocalele se opun consoanelor. În realitate, tocmai proprietãþile fonologice ale semnalelor vorbirii au dus la concluzia cã opoziþia vocalic/consonantic nu este suficientã pentru caracterizarea sunetelor. Pe baza acestei opoziþii, se constatã, de pildã, cã a, ã, î sînt vocale, în timp ce p, t, v, s sînt consoane. Dar foneme precum e, i, o, u (adicã semivocale) sau precum l, m, n, r, h nu mai pot fi caracterizate cu acelaºi instrument.

Tocmai de aceea devine necesarã scindarea opoziþiei de bazã vocalic/consonantic. De pildã, semivocalele ºi sunetele l, m, n, r sînt caracterizate ca fiind ºi vocalice, ºi consonantice (ele se mai numesc ºi sonante), iar h este ºi nonvocalic, ºi nonconsonantic.

(iii)Compact/difuz

a) Acustic, un semnal compact este un semnal în al cãrui spectru se observã o concentrare de energie într-o zonã relativ restrînsã (zone accentuat înnegrite). Dacã în zone de aproximativ aceleaºi dimensiuni se constatã o concentrare mai redusã, semnalul este difuz.

122

Manual de lingvisticã generalã

b) Articulatoriu, un semnal compact este un semnal produs cu deschidere relativ mare. Deci parametrul acestei opoziþii este dimensiunea rezonatorului bucal sau (în cazul consoanelor) raportul dintre dimensiunile cavitãþilor obþinute prin îngustarea sau blocarea traiectului. Dacã volumul cavitãþii din faþa obstacolului e mai mic faþã de volumul cavitãþii posterioare, semnalul e difuz.

Sunete vocalice compacte sînt a sau u, iar consoane compacte sînt k, g (cor, garã), s, z. Vocale difuze sînt i, î, iar consoane difuze sînt p, b, t, d.

(iv) Încordat/relaxat

a) Acustic, încordarea înseamnã întrebuinþarea unei cantitãþi mai mari de energie urmate de o difuziune corespunzãtoare a acesteia în spectru. Relaxarea înseamnã utilizarea unei cantitãþi reduse de energie.

b) Articulatoriu, încordarea este o deformare a aparatului fonator în raport cu poziþia sa normalã (“de pauzã”). Cînd deformarea nu e atît de accentuatã, sunetele sînt rostite “relaxat”.

Toate consoanele sonore (articulate cu participarea coardelor vocale) sînt relaxate.

Relaxate sînt ºi vocalele pronunþate scurt. Consoanele surde (p, k, f, s) sînt însã încordate.

La fel ºi vocalele lungi (cf. perechea minimalã din englezã liv/li:v). În românã, opoziþia încordat/relaxat este doar foneticã, nu ºi fonologicã.

(v) Sonor/surd

a) Acustic, sonoritatea unui semnal se reprezintã în spectru prin apariþia unei vibraþii periodice joase. Dacã spectrul nu consemneazã o asemenea apariþie, aceasta demonstreazã caracterul nonsonor (surd) al semnalului.

b) Articulatoriu, sonoritatea se datoreazã vibraþiei coardelor vocale.

Exemple de consoane surde ºi sonore au fost date în paragraful 1.2.

(vi) Nazal/oral

a) Acustic, spectrul unui semnal nazal indicã apariþia unor formanþi suplimentari.

Apariþia lor înseamnã o reducere a intensitãþii altor formanþi. Formanþii suplimentari sînt tocmai semnele nazalitãþii. Absenþa lor indicã nonnazalitatea.

b) Articulatoriu, o nazalizare se obþine prin schimbarea poziþiei palatului moale. Curentul de aer urmeazã astfel ºi un traseu, al cãrui capãt sînt fosele nazale.

Opoziþia nazal/oral este, în românã, dupã cum am vãzut, foneticã.

(vii) Întrerupt/continuu

a) Acustic, un sunet întrerupt înseamnã o zonã “albã” în spectru (tãcere) urmatã de o dispersie a energiei. Absenþa acestei configuraþii caracterizeazã semnalele continue.

b) Articulatoriu, întreruperea înseamnã ocluziune, iar continuitatea este fricatizare.

(viii) Strident/mat

a) Acustic, un semnal strident este un zgomot (nu un sunet) de relativ mare amplitudine ºi, deci, de intensitate.

b) Articulatoriu, un semnal strident se obþine prin crearea unui obstacol suplimentar.

De exemplu, africatele se articuleazã prin ocluziune ºi fricþiune ºi de aceea sînt semnale stridente.

(ix) Blocat/nonblocat (opoziþia nu trebuie confundatã cu “întrerupt/continuu”).