Propunerea lui Bloomfield nu poate fi înþeleasã ºi explicatã fãrã o referire la contextul mai larg al epocii. Perioada în care lingvistul american ºi-a elaborat concepþia despre limbaj se caracterizeazã prin douã trãsãturi: o renaºtere a încrederii în valorile ºtiinþifice ºi o reformulare a problemelor legate de cunoaºterea ºtiinþificã. Cei care au promovat aceste atitudini noi sînt reprezentanþii empirismului logic. Noile atitudini au condus, printre altele, la un rãzboi declarat al neoempiriºtilor cu metafizica clasicã, pe de-o parte, ºi cu simþul comun al cunoaºterii, pe de altã parte. Pentru ceea ce intereseazã aici, important este ultimul front al ostilitãþilor. Reprezentanþii empirismului logic au susþinut cã orice ºtiinþã trebuie sã ajungã
Leonard Bloomfield
99
a fi exprimatã într-un limbaj complet formalizat. Urma ca, într-un asemenea limbaj, sã nu se mai întîlneascã nici o propoziþie formulatã în limba naturalã, tocmai pentru ca, astfel, sã disparã orice posibilitate de intruziune a cunoaºterii comune în cunoaºterea ºtiinþificã (acest deziderat este afirmat, de pildã, de cãtre logicianul ºi filosoful Alfred Tarski).
Bloomfield a fost puternic impresionat de aceastã nãzuinþã. Astfel se explicã de ce el acordã o atît de mare importanþã rolului descrierii ºtiinþifice. Pentru el, semantica devine suma tuturor datelor pe care cunoaºterea sistematicã ( i. e. ºtiinþificã) ni le furnizeazã despre lume. Lingvistul american considera, de pildã, cã deosebirea de sens dintre cuvintele lup, urs, vulpe nu se cuvine a fi explicatã în lingvisticã, ci în zoologie. În lumina convingerilor epistemologice ale lui Bloomfield, un asemenea punct de vedere – ciudat la o primã evaluare – devine explicabil.
Lingvistul american ºi-a dat seama însã cã niciodatã cunoaºterea nu va putea ajunge la acel stadiu de cuprindere a realitãþii care sã permitã o descriere exhaustivã a obiectelor. El s-a mulþumit, aºadar, sã semnaleze cazurile în care ºtiinþele vin în ajutorul lingvisticii. Exemplele sînt neconvingãtoare ºi determinã o rezervã de principiu. Bloomfield se referã, de pildã, la cazul mineralelor care beneficiazã de o descriere adecvatã (conform punctului sãu de vedere). Sarea are o formulã chimicã precisã ºi acest lucru este suficient pentru problema sensului cuvîntului.
Spectrul culorilor este un exemplu similar. În ambele situaþii, problema e însã aceeaºi: o parte (probabil, foarte însemnatã) a vorbitorilor de limbã românã nu cunosc formula chimicã a sãrii sau definiþia, în termeni fizici, a culorilor ºi totuºi acest lucru nu îi împiedicã sã foloseascã în mod adecvat cuvîntul sare sau numele culorilor. Obiecþia de principiu la teza lui Bloomfield e, aºadar, urmãtoarea: e foarte posibil ca sensul – sememul – unei forme lingvistice sã nu constea doar în descrierea ºtiinþificã a obiectului denumit. Aceasta înseamnã cã între cunoaºterea ºtiinþificã ºi cunoaºterea comunã raporturile sînt mai complexe decît le credea Bloomfield. ªi, de asemenea, e probabil cã interpenetraþiile celor douã sfere de cunoaºtere nu ating acelaºi grad pentru toþi membrii aceleiaºi comunitãþi lingvistice. În ultimã instanþã, toate aceste lucruri pledeazã pentru neîncorporarea semanticii în domeniul cunoaºterii ºtiinþifice ºi, în mod indirect, pentru individualitatea disciplinei sensului.
(xliii) În absenþa unei descrieri ºtiinþifice a obiectelor, semantica are la dispoziþietrei expediente: definiþia ostensivã, definiþia lexicograficã ºi traducerea.
“Expediente” este chiar termenul utilizat de Bloomfield. Aceasta dovedeºte încã o datã cã, pentru el, semantica e condamnatã la un continuu provizorat. “Expedientele” la care se referã lingvistul american reprezintã însã chiar esenþa de metodã a cercetãrii semantice. Obiectul denotat de o formã lingvisticã poate fi precizat prin indicare: “acesta este un creion” (ºi se aratã creionul).
E un caz de definiþie ostensivã (Bloomfield nu întrebuinþeazã conceptul de ostensiune, dar aºa e cunoscut în literatura de specialitate tipul de definiþie la care se referã el). De asemenea, obiectul poate fi descris prin cuvintele aceleiaºi limbi: “un instrument pentru scris, alcãtuit dintr-o minã subþire de cãrbune, protejatã de un înveliº, fie lemnos, fie din material plastic”.
Astfel se procedeazã în dicþionarele unilingve. Sau, în sfîrºit, sememul unei forme lingvistice poate fi indicat prin traducere: “ ‘creion’ means in Romanian ‘pencil’ ”.
(xliv) O descriere a unui obiect nu reþine toate trãsãturile acestuia, ci numai peacelea semnificative.
Ideea exprimatã de aceastã tezã e atît de fireascã, încît poate pãrea banalã. Într-adevãr, nici o descriere a unui obiect nu reþine toate trãsãturile acestuia. Orice definiþie împarte, prin urmare, clasa proprietãþilor unui lucru în subclasa proprietãþilor lui esenþiale ºi în aceea a proprietãþilor lui accidentale. O definiþie de acest tip se vede astfel angajatã în a susþine cã, în principiu, unele proprietãþi sînt esenþiale, altele nu.
100
Manual de lingvisticã generalã
Oricît de intuitivã este aceastã idee, ea se vede expusã unor neaºteptate paradoxuri.
Fie, de exemplu, clasa oamenilor, pe de o parte, ºi clasa bipezilor pe de alta. Se afirmã cã însuºirea de a fi raþional este o proprietate esenþialã a oamenilor. În acelaºi timp, se susþine cã însuºirea de a avea poziþie verticalã reprezintã o proprietate esenþialã a bipezilor. Fie, acum, clasa fiinþelor care sînt simultan oameni ºi bipezi. Se pune întrebarea dacã, în raport cu aceastã nouã clasã de indivizi, însuºirea de a avea poziþie verticalã este o proprietate esenþialã sau accidentalã. La prima vedere, se poate spune cã este o proprietate esenþialã. ªi totuºi nu e aºa: se poate concepe o altã evoluþie a speciei umane care nu conduce cu necesitate la dobîndirea poziþiei verticale. O asemenea evoluþie nu ar fi fost imposibilã. Deci trebuie sã se admitã cã proprietatea de a avea poziþie verticalã e, de fapt, accidentalã în raport cu clasa de indivizi care sînt în acelaºi timp ºi bipezi. Dar nici aceastã concluzie nu e satisfãcãtoare ºi e uºor de vãzut de ce: am definit mai sus bipezii prin însuºirea (esenþialã) de a avea poziþie verticalã. Nu existã nici un motiv pentru a susþine acum cã, în raport cu clasa indivizilor care sînt atît oameni, cît ºi bipezi, aceeaºi proprietate devine accidentalã.
Întreaga problemã a însuºirilor esenþiale ºi neesenþiale are, aºadar, urmãtorul aspect: valoarea practicã indiscutabilã este contrabalansatã de un major dezavantaj de naturã teoreticã. Cãci nu e admisibil ca, pornind de la premise evident adevãrate, sã se ajungã la concluzii reciproc contradictorii.
Tezele despre semnificaþie comentate mai sus nu dau imaginea integralã a concepþiei semantice a lui Bloomfield. O perspectivã de ansamblu se poate dobîndi numai dupã ce se va discuta modul în care lingvistul american înþelege utilizarea limbajului.
3.4. Fonetica practicã: fonologia. Conceptul de semnificaþie are un rol important în definirea problemelor foneticii. Chestiunea care îl preocupã aici pe Bloomfield este identificarea unitãþilor minimale ale acestei discipline. Lingvistul american constatã cã, atîta vreme cît vorbirea este studiatã în ea însãºi, unitãþile fonetice minimale nu pot fi identificate.
Ceea ce studiul intrinsec al sunetelor vorbirii ne aratã este o varietate cvasiinfinitã de unitãþi sonore irepetabile: aceeaºi persoanã nu pronunþã de douã ori un sunet în exact acelaºi fel.
Persoane diferite au particularitãþi diferite de rostire a aceluiaºi sunet.
În aceastã imensã varietate nu se pot descoperi regularitãþi, decît dacã se þine seama ºi de semnificaþie. Se constatã atunci cã anumite particularitãþi de rostire devin nerelevante, chiar dacã fonetica experimentalã le consemneazã existenþa. De pildã, doi vorbitori de limbã francezã vor pronunþa într-un mod relativ diferit cuvîntul eau (“apã”) ºi totuºi fiecare dintre ei va ºti cã amîndoi rostesc acelaºi sunet, ºi nu douã sunete diferite. ªi aceasta, deoarece, indiferent de modul special de rostire al fiecãruia, sunetul o este asociat, pentru amîndoi, cu aceeaºi semnificaþie. Nu se mai întîmplã însã la fel dacã unul pronunþã /o/, iar celãlalt pronunþã /on/ (adicã o vocalã nazalã). De aceastã datã, distincþia nazal/nonnazal are un corespondent la nivelul semnificaþiei: /o/ (transcrierea foneticã a substantivului eau) este asociat cu semnificaþia apã, în timp ce /on/ (transcrierea foneticã a nedefinitului on) se asociazã cu o semnificaþie mai abstractã (impersonalã). /o/ ºi /on/ sînt, de aceea, în francezã douã unitãþi sonore deosebite (ºi nu doar douã rostiri diferite ale aceluiaºi sunet).
Principiul pe care îl abstrage Bloomfield pentru operaþia de identificare a sunetelor e, aºadar, urmãtorul: o secvenþã sonorã este aceeaºi dacã ea e asociatã de vorbitori cu aceeaºi semnificaþie.
Acest principiu i-a permis lui Bloomfield sã facã distincþia între foneticã ºi fonologie (foneticã practicã). Ultima se ocupã cu studiul acelor trãsãturi fonetice relevante din punct de vedere semantic.
Leonard Bloomfield
101
Acelaºi principiu l-a condus pe lingvistul american la propunerea unor tehnici de abstragere a unitãþilor fonologice minimale. Fie cuvîntul carte. Perechea carte–parte permite segmentarea substantivului carte în c- ºi -arte. Se identificã astfel consoana k. În continuare, perechile carte–curte, carte–caute, carte–carne, carte–cartã permit abstragerea ºi identificarea tuturor celorlalte componente ultime ale substantivului. Ele sînt fonemele.
4. UTILIZAREA LIMBAJULUI
Caracteristic pentru Bloomfield este faptul cã reconstrucþia limbii, aºa cum a fost ea descrisã în paragraful 3, nu înseamnã reconstrucþia unui obiect (conceptul de reconstrucþie îi e, de altfel, strãin lui Bloomfield). Lingvistul american nu face vreo diferenþã între limbaj ºi utilizarea limbajului. Tot ceea ce Bloomfield a descris ºi a clasificat reprezintã, de aceea
– conform convingerilor sale – un ansamblu de obiºnuinþe pe care vorbitorii unui idiom le dobîndesc în timp, ca urmare a faptului cã aparþin unei anume colectivitãþi. Consecinþa acestui punct de vedere este cã la Bloomfield se întîlneºte ºi o anumitã concepþie despre felul cum indivizii utilizeazã limbajul. Aflat printre primele în lucrarea Limbajul, capitolul care dezvãluie aceastã concepþie întregeºte, în acelaºi timp, ºi datele despre teoria semnificaþiei (comentate în unul dintre subparagrafele precedente).
În mod implicit, capitolul propune o perspectivã asupra comunicãrii lingvistice. Perspectiva propusã este în acord cu postulatele centrale ale behaviorismului. Pentru ca actul de comunicare sã se realizeze, e nevoie de cel puþin douã persoane. Ceea ce determinã pe unul dintre indivizi sã vorbeascã este împrejurarea în care se aflã. Vorbirea sa este recepþionatã de interlocutor. Acesta din urmã are trei posibilitãþi de rãspuns: sã ignore vorbirea recepþionatã, sã emitã, la rîndul sãu, un mesaj verbal sau sã acþioneze într-un anume fel. Cum prima posibilitate are un caracter mai deosebit, comentariul va fi centrat asupra celorlalte douã.
Acordul dintre acest model al comunicãrii lingvistice ºi tezele behaviorismului e vizibil în urmãtoarele privinþe: fie S ºi R simbolurile unui stimul ºi, respectiv, ale unei reacþii la un stimul (de pildã, vederea luminii verzi a unui semafor ºi traversarea strãzii). Relaþia dintre S
ºi R este o relaþie de cauzalitate: stimulul determinã o reacþie: S→R. La un stimul oarecare se poate însã reacþiona nu numai printr-o acþiune, ci ºi printr-un cuvînt (de pildã, îndemnul adresat unei persoane [care nu a vãzut lumina verde a semaforului] de a traversa strada). În aceastã împrejurare, reacþia la stimul va fi o reacþie lingvisticã (simbolizatã prin r): s→r.
Aceastã reacþie poate deveni, la rîndul ei, un stimul, dar un stimul de naturã lingvisticã pentru o altã persoanã; reacþia la noul stimul poate fi sau lingvisticã (o replicã), sau nelingvisticã (un gest sau o acþiune). Lanþul cauzal al stimulilor ºi al reacþiilor se reprezintã astfel: S →r/s → R
Schema aceasta poate formaliza, de exemplu, succesiunea de evenimente care sînt traversarea strãzii de cãtre douã persoane atunci cînd numai una este atentã la lumina semaforului: semnalul luminii verzi determinã, la acea persoanã, o reacþie lingvisticã (de exemplu, îndemnul “Hai!” sau “Sã mergem!”), care e, în acelaºi timp, un stimul pentru celãlalt. Stimulul lingvistic determinã reacþia nonlingvisticã: traversarea strãzii.
Psihologul behaviorist este interesat, dupã cum am vãzut, de acei stimuli ºi acele reacþii care sînt standardizate. Aceastã tezã se regãseºte ºi ea în gîndirea lingvisticã a lui Bloomfield, în interpre tarea pe care savantul american o acordã regulilor lingvistice (distincþii fonologice, tipuri de taxeme, tipuri de forme propoziþionale ºi de sintagme etc.). Pentru Bloomfield, toate acestea sînt stimuli ºi rãspunsuri tipizate pe care membrii unei comunitãþi lingvistice
102
Manual de lingvisticã generalã
ºi le însuºesc: “recompensa” acestei învãþãri este tocmai posibilitatea de a se face înþeles, în timp ce “pedeapsa” neînsuºirii lor este incapaci tatea de a comunica sau compromiterea publicã.
