În sfîrºit, este posibil ca douã unitãþi sã nu intre pentru nici un context în corelaþie. Astfel

. . .

se întîmplã, de pildã, în planul expresiei cu unitãþile a, o, u, privite în comparaþie cu a ,o,u (punctul de deasupra indicã articularea palatalizatã a acestor unitãþi); seria palatalizatã îºi datoreazã existenþa consoanelor palatale č, ğ, k’, g’ care preced aceste vocale (cum e cazul cuvintelor ceapã, geantã, chiar, ghearã). În contextul “dupã consoanã palatalã” este, prin

. . .

urmare, posibilã numai ocurenþa vocalelor palatalizate a ,o,u ºi nu e posibilã apariþia vocalelor

. . .

nepalatalizate. Seria a ,o,u se aflã deci în distribuþie complementarã cu seria a, o, u.

(viii) Dacã unei corelaþii dintre (cel puþin) douã unitãþi de expresie îi corespunde o corelaþie între douã unitãþi de conþinut, atunci unitãþile de expresie se aflã în raport de comutare (sau, mai simplu, comutã).

Definiþia (viii) obligã la o considerare simultanã a unitãþilor de conþinut ºi de expresie.

Un exemplu: unitãþile r ºi v, din planul expresiei, intrã în corelaþie (ºi sînt în distribuþie defectivã), deoarece fiecare contracteazã o relaþie cu tranºa fonicã -amã: ramã – vamã.

În planul conþinutului, semnificatul ramã este ansamblul de concepte ramã + feminin +

singular + nominativ (sau acuzativ) + nedeterminat. Semnificatul vamã are o structurã conceptualã similarã. Diferenþa constã în faptul cã, în locul conceptului ramã, în structura sa conceptualã, apare conceptul vamã. Deci vamã ºi ramã se gãsesc ºi ele în corelaþie, cãci fiecare intrã în relaþie cu conceptele rãmase. Corelaþiei de conþinut ramã – vamã îi corespunde corelaþia din planul expresiei r – v. În aceste condiþii, se spune cã unitãþile r ºi v se aflã în raport de comutare.

În exemplul respectiv au fost alese doar douã unitãþi care sã ilustreze acest raport.

Aceasta este însã doar o simplificare didacticã. Se poate demonstra cã r comutã cu v, dar ºi cu l sau cu m (cf. perechile ramã – vamã – lamã – mamã).

În afarã de situaþia descrisã prin (viii), mai este posibil ca unei corelaþii din planul expresiei sã nu-i corespundã o corelaþie de conþinut. E cazul perechii joc – ğoc (primul termen e literar, celãlalt e regional). Aici corelaþiei j – ğ, nu-i corespunde nici o corelaþie de conþinut.

Pentru un asemenea context, unitãþile j ºi ğ nu comutã. De asemenea, se mai poate întîmpla sã existe o corelaþie de conþinut cãreia sã nu-i corespundã o corelaþie de expresie. E cazul conceptelor broascã ºi broascã .

1

2

(ix) Douã unitãþi de expresie aflate în distribuþie complementarã nu se pot afla ºi în raport de comutare.

Precizarea conþinutã în (ix) era necesarã. Definiþia (viii) acoperã cazurile de distribuþie contrastivã ºi defectivã. Întrucît conceptul de comutare se defineºte pe baza noþiunii de corelaþie ºi întrucît distribuþia complementarã înseamnã tocmai absenþa corelaþiei, e limpede cã distribuþia complementarã ºi corelaþia sînt incompatibile.

(x) Dacã douã sau mai multe unitãþi de expresie comutã, atunci ele sînt unitãþi nonechivalente.

(xi) Dacã douã sau mai multe unitãþi de expresie nu comutã, atunci ele sînt unitãþi echivalente.

Conceptele de echivalenþã ºi nonechivalenþã sunt folosite pentru a arãta cînd se poate spune cã douã entitãþi acustice sînt doar apariþii diferite ale aceleiaºi unitãþi ºi cînd se poate spune cã ele sînt unitãþi diferite. Este clar, de exemplu, cã unitãþile r, v, l, m sînt unitãþi

Foneticã ºi fonologie

119

nonechivalente, deoarece s-a demonstrat cã ele comutã. Este limpede, în acelaºi timp, cã a

.

.

ºi a , o ºi o,u ºi u• sînt unitãþi echivalente deoarece, aflîndu-se în distribuþie complementarã, nu comutã. Despre j ºi ğ (discutate mai sus) nu se poate spune însã cã sînt echivalente, deºi, în situaþia analizatã mai înainte, ele nu comutã. Perechile minimale geantã–jantã, jir–gir demonstreazã cã j ºi ğ sînt nonechivalente. Cînd douã sau mai multe unitãþi comutã în anumite contexte ºi nu comutã în altele se spune cã ele sînt non e chi valente, dar cã nonechivalenþa lor se neutralizeazã (pentru anumite contexte).

(xii) Douã sau mai multe unitãþi de expresie nonechivalente ºi utilizate ca unitãþi minimale în vorbire se numesc foneme.

(xiii) Douã sau mai multe unitãþi de expresie echivalente ºi utilizate ca unitãþi minimale în vorbire se numesc alofonele unui fonem.

Propoziþiile (xii)–(xiii) reprezintã definiþiile de care era nevoie. În baza lor se poate spune acum cã l, m, r, v sînt foneme (adicã unitãþi distincte). Pe acelaºi temei se poate spune, de asemenea, cã p din poale ºi p din noapte sînt alofonele aceluiaºi fonem p, ºi nu douã foneme distincte. Într-adevãr, p din poale se gãseºte în distribuþie comple mentarã cu p din noapte.

În definiþiile (xii)–(xiii) a fost folositã expresia “utilizate ca unitãþi minimale în vorbire”.

Aceastã adãugire a fost necesarã deoarece în fiecare unitate de expresie este un fonem sau un alofon al unui fonem. În aceste condiþii, am considerat drept un parametru pertinent al definiþiei faptul cã pentru orice vorbitor un eveniment de vorbire are, ca elemente componente ultime, sunetele. Nu a fost posibilã definirea fonemului sau a alofonelor drept unitãþi minimale. Aºa cum se va vedea, nici fonemele, nici alofonele lor nu sînt, în fonologie, entitãþi indecompozabile.

Conceptul de alofon poate fi nuanþat pe baza urmãtoarelor definiþii suplimentare: (xiv) Alofonele descoperite în temeiul distribuþiei complementare se numesc variante (ale unui fonem).

(xv)Alofonele descoperite în temeiul distribuþiei contrastive se numesc varietãþi (ale unui fonem).

Variantele sînt, prin urmare, produsul unui anumit context. E cazul palatalizãrii vocalelor

. . .

.

a , o,u , palatalizare determinatã de consoanele palatale: a e o variantã a lui a.

Varietãþile sînt rezultantele trãsãturilor speciale (articulatorii ºi acustice) deþinute de aparatul articulator al fiecãrui individ. Orice vorbitor al românei e obligat, spre exemplu, la o articulare palatalã a vocalelor (în contextul “înainte de consoanã palatalã”), indiferent care sînt trãsãturile aparatului sãu fonator. În acelaºi timp însã, în acest context, se poate semnala, cu ajutorul aparatelor, o mare diversitate de articulãri ale acestor vocale cu timbru palatal. Diversitatea este funcþie de timp ºi vorbitor. O varietate a fonemului o este, de pildã, acel o rostit de persoana X în momentul Y. Convenþional, acest o poate fi indicat ca fiind o ; o este o varietate a fonemului o.

17

17

Prin conceptele de variantã ºi de varietate, întreaga bogãþie de date furnizate de foneticã se include în fonologie, fãrã ca acest lucru sã mai antreneze situaþii paradoxale.

Ca o observaþie terminologicã, noþiunile întrebuinþate pentru definirea fonemului sînt îm prumutate din mai multe surse. “Semnificant” ºi “semnificat” sînt termenii lui Saussure.

“Expresie” ºi “conþinut” au fost riguros întrebuinþaþi de cãtre Louis Hjelmslev în teoria sa asupra semnului lingvistic. Concepþia lui Hjelmslev despre semn este în spiritul lui Saussure, dar este o teorie mai elaboratã. “Expresie” ºi “conþinut” corespund aproximativ semni fican tului ºi, respectiv, semnificatului.

120

Manual de lingvisticã generalã

Tot de la Hjelmslev provin conceptele despre relaþie, corelaþie ºi comutare. Distribuþia contrastivã, complementarã ºi defectivã reprezintã noþiuni puse în circulaþie în lingvistica americanã postbloomfieldianã (Swadesh, Hockett, Harris).

2.1.1. Trãsãturi distinctive. Pentru a explica diferenþele funcþionale dintre entitãþile acustice (adicã acele diferenþe cu impact asupra semnificaþiilor tranºelor sonore), o definiþie a fonemului ca aceea datã în paragraful precedent este suficientã. În baza ei, se poate distinge între fonemele f ºi m (existînd perechea minimalã fac – mac), între o ºi e (datoritã perechii minimale soc – sec) etc.