115

2. FONOLOGIA. SCHIÞÃ ISTORICÃ

Unul dintre adevãrurile importante pe care fonetica le-a furnizat cercetãrii lingvistice este, prin urmare, acela cã fiecare sunet al vorbirii are individualitate proprie ºi cã nici un sunet nu este identic cu altul. A rezultat de aici o dublã situaþie specialã: pentru foneticã, dar ºi pentru ºtiinþa limbii în general.

Pentru foneticã s-a pus din nou problema obiectului ei de studiu. Într-adevãr, afirmaþia cã fonetica cerceteazã sunetele vorbirii nu mai era satisfãcãtoare. Cînd foneticianul prezintã o spectrogramã, despre care spune cã este a vocalei româneºti e (de exemplu), el poate fi contrazis, arãtîndu-i-se cã spectrograma înregistreazã, în realitate, vocala e rostitã într-un anumit moment, de un anumit vorbitor al limbii române. Pornind de aici, se poate chiar con testa existenþa unei vocale în genere, fiind clar cã, pentru a vorbi despre o asemenea en titate, foneticianul opereazã o generalizare inductivã.

Situaþia aceasta nu a fost totuºi acut resimþitã. Ea s-a tradus într-o proliferare remarcabilã a simbolisticii fonetice, datoratã tocmai înclinaþiei de a capta individualitatea fiecãrui sunet. Însã au existat momente în istoria foneticii cînd aceastã proliferare a atras atenþia cercetãtorilor, îngrijorîndu-i.

Pentru lingviºtii preocupaþi ºi de teoria limbii, adevãrurile furnizate de foneticã au avut însã consecinþe mai adînci. Un teoretician care admite cã fiecare sunet al vorbirii are individualitate proprie se vede silit sã accepte cã, de fapt, nu avem nici un temei pentru a sus þine cã p din piatrã ºi p din noapte reprezintã acelaºi sunet. Deci el trebuie sã admitã, mai departe, cã fiecare act de vorbire este un eveniment unic. Pe de altã parte, cine respinge adevãrurile furnizate de datele foneticii experimentale se face vinovat cã ocoleºte o realitate evidentã.

Soluþia acestei dileme a însemnat întemeierea unei alte discipline. Înruditã cu fonetica (de ale cãrei date se foloseºte), noua disciplinã este fonologia.

Despre fonologie, ca ramurã distinctã a ºtiinþei limbii, nu se poate vorbi decît de prin anii ’30 ai secolului al XX-lea. Lingviºtii reuniþi în Cercul de la Praga (Roman Jakobson, S. Kar cevsky, N. S. Trubeþkoy) au prezentat la Congresul lingviºtilor de la Haga (în 1928) prin cipiile noii discipline. Semne ale apariþiei fonologiei pot fi înregistrate însã chiar mai de vreme.

Un precursor al fonologiei este lingvistul rus Baudouin de Courtenay. El atrage atenþia asupra faptului cã sunetele vorbirii trebuie sã-l preocupe pe lingvist nu prin realitatea fizicã, ci prin amprenta lor psihicã. Este o concepþie psihologizantã asupra foneticii. Meritul aces tei concepþii constã în faptul cã ea permite o rezolvare a situaþiei dilematice descrise mai sus.

Ca realitãþi fizice, p din piatrã ºi p din noapte sînt nonidentice. Însã amprenta psihicã a acestor douã sunete, în mintea oricãrui vorbitor al românei, este una singurã. ªi tot datoritã ei, vorbitorul nu face nici o deosebire între cei doi p.

Interpretarea psihologizantã a datelor foneticii s-a bucurat, la graniþa dintre secolele al XIX-lea ºi al XX-lea, de o audienþã destul de mare. Kruszewski (elev al lui Baudouin de Courtenay) a preluat tezele maestrului sãu ºi a introdus conceptul de fonem. Fonemul este amprenta mentalã, iar sunetul este o entitate acusticã (ºi, deci, fizicã). Un punct de vedere asemãnãtor se întîlneºte la lingvistul american Edward Sapir, care semnaleazã existenþa în limbã a unor tipare fonetice. Tiparele fonetice ale lui Sapir reprezintã analogul amprentelor mentale ale sunetelor.

ªi Saussure ºi-a adus o contribuþie însemnatã la prefigurarea deosebirii dintre foneticã ºi fonologie, dintre sunet ºi fonem. În capitolul precedent, s-a putut observa cum problema pãrþilor componente ale semnificantului ( i. e., sunetele) este judecatã în contextul unei probleme de interes teoretic: problema identitãþii lingvistice. Saussure ºi-a dat seama cã

116

Manual de lingvisticã generalã

datele furnizate de cercetarea foneticã nu pot fi folosite ca atare, pentru a rezolva chestiunea identitãþii. A reieºit astfel cã nu e relevant ca aceastã chestiune sã fie discutatã la nivelul realitãþii acustice. Iar doctrina valorii i-a furnizat lui Saussure soluþia. Individualitatea unei entitãþi fonetice este o rezultantã: o rezultantã a ansamblului de diferenþe dintre acea entitate ºi toate celelalte entitãþi utilizate de un individ în vorbire. În termenii lui Saussure, aºadar, consoana p este recunoscutã de cãtre un vorbitor al românei ca fiind aceeaºi, tocmai pentru cã vorbitorul face distincþia dintre p ºi totalitatea entitãþilor care alcãtuiesc sistemul consonantic al românei. El nu face însã deosebirea dintre douã ocurenþe (adicã apariþii) ale lui p, din cauzã cã deosebirile acustico-articulatorii învederate de aceste ocurenþe nu fac parte din sistemul consonantic al limbii române.

Ca ºi Baudouin de Courtenay sau ca ºi Sapir, Saussure este un mentalist. ªi totuºi punctul sãu de vedere asupra identificãrii fonemelor (nu sunetelor) reprezintã un progres.

Ceea ce aduce nou Saussure este o perspectivã funcþionalã asupra entitãþilor fonetice.

Identitatea ºi nonidentitatea acestora e judecatã din punctul de vedere al funcþiilor distinctive în vorbire.

2.1. Unitãþi segmentale: fonemul. Definiþia sa Interpretarea psihologicã a datelor furnizate de foneticã a permis prefigurarea distincþiei foneticã/fonologie, însã totul s-a oprit aici. În afarã de ideea cã fonemul este amprenta mentalã a unui sunet, o definiþie propriu-zisã a fonemului nu a fost propusã. Psihologia era o ºtiinþã prea puþin dezvoltatã ºi nu putea sã ofere decît intuiþii.

O definiþie a fonemului ºi a unor noþiuni conexe implicã un ansamblu de concepte deosebite de cele întrebuinþate în foneticã ºi, în acelaºi timp, un alt mod de a gîndi fenomenele lingvistice. O astfel de definiþie urmeazã a fi prezentatã aici. Ea reprezintã una dintre consecinþele incitantelor idei saussuriene. Terminologia nu-i aparþine savantului genevez.

Spiritul întregului demers este însã al lui.

Definiþia fonemului este un obiectiv ultim. Ceea ce urmeazã reprezintã un lanþ de definiþii ordonate dupã metoda deductivã. Conceptul de fonem ºi conceptele conexe sînt ultimele verigi.

(i) Totalitatea semnificanþilor dintr-o limbã ºi totalitatea pãrþilor lor componente formeazã planul expresiei acelei limbi.

Din (i) rezultã, aºadar, cã orice frazã dintr-o limbã reprezintã un semnificant (grafic sau sonor – dar sigur cã intereseazã semnificantul sonor). Prin “pãrþi componente” ale semnificanþilor se înþeleg tranºele fonetice precum propoziþiile (dacã semnificantul este o frazã), cuvintele (dacã el e o propoziþie), silabele (dacã semnificantul este un cuvînt sau un morfem) ºi sunetele.

(ii)Totalitatea semnificaþilor dintr-o limbã ºi totalitatea pãrþilor lor componente formeazã planul conþinutului acelei limbi.

Intrã, prin urmare, în totalitatea semnificaþilor judecãþile compuse din alte judecãþi (exprimate prin fraze), judecãþile exprimate prin propoziþii (enunþiative), comenzile, rugãminþile sau întrebãrile exprimate prin imperative sau interogative. Mai intrã ºi conceptele exprimate prin cuvinte sau prin categorii gramaticale. (De exemplu, numãrul este un concept care e exprimat prin mãrci morfologice.)

(iii) Dacã douã sau mai multe unitãþi (de expresie sau de conþinut) constituie prin concatenare o nouã unitate, atunci ele se gãsesc în relaþie.

În planul expresiei, se poate spune, de pildã, cã unitãþile s ºi a se gãsesc în relaþie, deoarece concatenarea lor este posibilã, rezultatul fiind obþinerea unei noi unitãþi: tranºa

Foneticã ºi fonologie

117

fonicã româneascã sa. De asemenea, se poate spune cã p ºi e, m ºi ã, î ºi n sînt unitãþi aflate în relaþie deoarece pe, mã, în reprezintã tranºe fonetice aparþinînd tot limbii române. Prin contrast, p ºi f nu se gãsesc, în românã, în relaþie, deoarece nici o tranºã fonicã româneascã nu e alcãtuitã din aceste unitãþi (nu intrã în discuþie numele proprii germane [Stumpf] sau transcrieri ale unor interjecþii [Pfui!]).

O relaþie în planul conþinutului poate fi descrisã similar. Conceptul de plural (exprimat prin tranºa -rã din forma verbalã spuseserã) se gãseºte în relaþie cu conceptele de indicativ, mai mult ca perfect, persoana a III-a, exprimate prin tranºa spusese. În planul conþinutului, noþiunea de relaþie este mai puþin intuitivã, din cauzã cã aici nu ne mai întîlnim cu succesiuni.

Nu se poate preciza, aºadar, cu care concept dintre cele trei intrã în relaþie conceptul de plural.

În acelaºi timp, nu trebuie sã ne aºteptãm ca în toate cazurile sã întîlnim relaþii: analizînd adverbele, prepoziþiile sau conjuncþiile, se va putea observa cã structura lor conceptualã nu presupune existenþa unor relaþii.

(iv) Dacã douã sau mai multe unitãþi contracteazã succesiv aceeaºi relaþie cu o altã unitate, atunci unitãþile se gãsesc în corelaþie.

Unitãþile de expresie s, t, l, k se gãsesc, de pildã, în corelaþie, deoarece fiecare dintre ele contracteazã o relaþie cu aceeaºi unitate: -a (tranºele sa, ta, la, ca sînt tot unitãþi de expresie ale limbii române).

Conceptul de corelaþie, în planul conþinutului, este uºor reprezentabil dacã se iau în discuþie conceptele loc, timp, mod. Se spune cã aceste concepte se aflã în corelaþie, deoarece fiecare intrã în relaþie cu (de pildã) ansamblul de concepte acþiune, persoana I, singular, indicativ, prezent, reprezentat de verbul plec (plec acum / plec acolo / plec repede). ªi la nivelul conceptelor codificate morfologic se pot da exemple de corelaþii. De pildã, semnificatul masã are urmãtoarea structurã conceptualã: conceptul masã + conceptul singular +

conceptul feminin + conceptul nominativ (sau acuzativ) + conceptul nedeterminat. Ale-gînd succesiv cîte un singur concept din acest ansamblu, se va putea constata cum conceptul ales împreunã cu un concept-pereche se vor gãsi în corelaþie, deoarece fiecare dintre ele contracteazã o relaþie cu toate celelalte concepte ale ansamblului. De exemplu, conceptele masã ºi casã sînt în corelaþie, cãci atît unul, cît ºi celãlalt contracteazã aceeaºi relaþie cu ansamblul format din conceptele care au rãmas: feminin, singular, nominativ (sau acuzativ), nedeterminat. De asemenea, conceptele feminin ºi neutru intrã în corelaþie, deoarece fiecare se gãseºte, pe rînd, în relaþie cu ansamblul alcãtuit din conceptele masã, singular, nominativ (sau acuzativ), nedeter minat (cf. masã [fem.] – mãsoi [neutru]).

(v) Douã sau mai multe unitãþi de expresie sau de conþinut aflate în corelaþie în orice context se gãsesc în distribuþie contrastivã.

(vi) Douã sau mai multe unitãþi:

a) care, în cel puþin un context, se gãsesc în corelaþie ºi

b) care, în cel puþin un context, nu se gãsesc în corelaþie se aflã în distribuþie defectivã.

(vii) Douã sau mai multe unitãþi care nu se gãsesc, în nici un context, în corelaþie sînt în distribuþie complementarã.

(v)–(vii) definesc tipurile posibile de distribuþie ale unitãþilor de expresie sau de conþinut.

Se întîmplã relativ rar ca douã sau mai multe unitãþi sã se gãseascã în distribuþie contrastivã.

Situaþia cel mai des întîlnitã este aceea a distribuþiei defective. Douã unitãþi de expresie aflate în distribuþie defectivã sînt, de pildã, r ºi s. r ºi s sînt în corelaþie în urmãtorul context:

“iniþialã de cuvînt, înainte de vocalã” (ras/sas; rupã/supã). Ele nu mai sînt însã în corelaþie în contextul “iniþialã de cuvînt, înainte de o consoanã”; în acest context, apare numai s, nu ºi r: stop, sparg, schimb (dar nu *rparg, *rchimb). De asemenea, unitãþile de conþinut loc, timp,

118

Manual de lingvisticã generalã

mod sînt în distribuþie defectivã, deoarece ele se aflã în corelaþie, în raport cu ansamblul de concepte acþiune, persoana I, singular, indicativ, prezent, dar nu mai sînt în corelaþie în raport cu ansamblul de concepte bãiat, singular, masculin, nominativ, determinat definit (se spune bãiatul de acum, bãiatul de acolo, dar nu *bãiatul de repede).