O importanþã specialã o au tezele urmãtoare. Bloomfield distinge în structura oricãrei sintagme un constituent principal. De exemplu, în sintagmele pãdure înfrunzitã sau oameni cîntînd, constituenþii principali sînt pãdure ºi, respectiv, oameni. Utilizînd conceptul de constituent principal, în conexiune cu acela de clasã formalã, Bloomfield propune, mai departe, urmãtoarea clasificare a sintagmelor:
(xxxi) Dacã o sintagmã aparþine clasei formale cãreia îi aparþine ºi constituentulei principal, atunci ea este endocentricã.
(xxxii) Dacã o sintagmã nu aparþine clasei formale cãreia îi aparþine ºi constituentulei principal, atunci sintagma este exocentricã.
Cele mai bune comentarii sînt exemplele: sintagma dimineaþã de varã are drept constituent principal substantivul dimineaþã. Atît substantivul, cît ºi sintagma aparþin expresiilor nominale ºi, deci, sintagma este endocentricã. Sintagma lîngã balcon are însã drept constituent central substantivul balcon (aparþinînd clasei expresiilor nominale), iar sintagma însãºi ocupã poziþia de punct de reper. Ea nu e, deci, o expresie nominalã ºi, din aceastã cauzã, trebuie consideratã o sintagmã exocentricã.
Importanþa acestor clasificãri este triplã: mai întîi, se stabileºte o conexiune între morfologie ºi sintaxã. În al doilea rînd, ea reliefeazã un principiu de uniformitate în posibilitãþile distribuþionale ale cuvintelor, pe de o parte, ºi în ale sintagmelor, pe de alta. În sfîrºit, ea reliefeazã ºi un principiu de economie în descriere: e suficient sã se cunoascã ce clase formale sînt alcãtuite din cuvinte pentru a se putea deduce, din conceptele de exocentricitate ºi endocentricitate, o clasificare corespunzãtoare a sintagmelor.
3.2.1.3. Substituþiile. Tot taxemul selecþiei intervine ºi în clasificarea ultimului tip de unitãþi sintactice: substituþiile. Substituþiile corespund pronumelor din gramatica tradiþionalã. Aici vor fi date, fãrã comentarii suplimentare, clasele de substituþii delimitate de Bloomfield.
(xxxiii) Substituþiile sînt personale, demonstrative, interogative ºi relative.
Leonard Bloomfield
97
Faptul cã aceastã clasificare nu corespunde cu aceea cunoscutã din gramatica ºcolarã se datoreazã împrejurãrii cã posesivele, negativele ºi nehotãrîtele sînt introduse de cãtre Bloomfield în grupa substituþiilor personale.
3.2.2. Morfologia. Bloomfield a definit, prin urmare, morfologia drept acea parte a gramaticii care studiazã cuvîntul. Înþeles astfel, conceptul de morfologie se diferenþiazã de douã ori de noþiunea curentã pe care o furnizeazã tradiþia. Pe de o parte, în domeniul morfologiei sînt acum cuprinse ºi fenomene care se studiazã, de obicei, în lexicologie: derivarea ºi compunerea. Pe de altã parte, morfologia (în sens bloomfieldian) înceteazã sã mai studieze formele flexionare ale cuvintelor. Se întîmplã aºa pentru cã, potrivit concepþiei despre cuvînt a lingvistului american, flexiunea – în accepþia ei curentã – nici nu existã.
Formele flexionare ale unui cuvînt sînt considerate de Bloomfield unitãþi distincte. Nu înseamnã însã cã Bloomfield nu admite existenþa unor variante ale cuvîntului. Acestea sînt însã variante fonetice.
Pentru lingvistul american, studiul morfologiei nu începe cu clasificarea cuvintelor în pãrþi de vorbire, ci cu clasificarea acestora în funcþie de structura lor: (xxxiv) Cuvintele se împart în douã grupe: cuvinte secundare ºi cuvinte primare.
(xxxv) Cuvintele care se descompun în forme independente sînt cuvinte secundare.
(xxxvi) Cuvintele care sînt indecompozabile sau care se descompun în cel puþindouã forme dependente sînt cuvinte primare.
Exemple: formele general-colonel, ciuboþica-cucului sînt cuvinte secundare pentru cã se descompun în forme independente. În schimb, formele bine, uºor, muncã sînt cuvinte primare, deoarece fie sînt indecompozabile (precum primele douã), fie se decompun în cel puþin douã forme dependente (ca ultimul: munc, -ã).
(xxxvii) Dacã un cuvînt secundar se descompune în cel puþin douã forme independente, atunci el este un cuvînt secundar compus.
(xxxviii) Dacã un cuvînt secundar se descompune într-o singurã formã independentãºi în cel puþin o formã dependentã, atunci el este un cuvînt secundar derivat.
Toate exemplele de tipul celor discutate mai sus (general-colonel, ciuboþica-cucului) sînt cuvinte secundare compuse. Cuvintele secundare derivate sînt: bãtrînesc (bãtrîn +
esc), refacere (re + face + re), plopi (plop + i). Bloomfield utilizeazã, dupã cum se observã, conceptul de derivare într-o accepþie mai largã. Pentru el, derivarea nu înseamnã numai alipirea de afixe lexicale la o formã independentã (precum -esc la bãtrîn sau re- la face).
Tot derivare înseamnã ºi alipirea unor forme dependente indicînd pluralul (-i din plopi), determinarea (-(u)l din copilul), cazul (-lui din soarelui), aºadar exprimarea acelor categorii pe care tradiþia gramaticalã le prezintã drept categorii morfologice.
(xxxix) Dacã un cuvînt se descompune în cel puþin douã forme dependente, atunciel este un cuvînt secundar derivat.
(xl) Dacã un cuvînt primar este indecompozabil, atunci el este un cuvînt-morfem.
Conþinutul ultimei teze este evident. Cît priveºte penultima tezã, ea demonstreazã, încã o datã, accepþia specialã în care Bloomfield utilizeazã noþiunea de derivare. De pildã, forma bãieþi este un cuvînt primar derivat, deoarece se descompune în douã forme dependente: bãieþ- ºi -i (bãieþ- este tot o formã dependentã, deoarece, spre deosebire de bãiat, nu poate forma singurã un enunþ).
Fiecare dintre cele patru categorii de unitãþi poate fi acum studiatã sub unghiul taxemelor.
De exemplu, în limba românã, taxemul selecþiei permite stabilirea distincþiilor determinare/nedeterminare, masculin–feminin–neutru, singular–plural, precum ºi distincþii de persoanã, mod, tip, diatezã sau caz. Taxemul topicii ne aratã cã, de obicei, formele dependente
98
Manual de lingvisticã generalã
stau în dreapta celor independente (plîngînd, ºi nu *înplîng). Taxemul modificãrilor fonetice indicã variantele unui cuvînt (coli–coale, boli–boale, roþi–roate, chibrite–chibrituri). În sfîrºit, taxemul modulaþiei precizeazã cã, spre deosebire de formele dependente (care pot sau nu sã fie accentuate), formele independente sînt totdeauna accentuate.
3.3. Semantica. Tezele despre semnificaþie. Întregul edificiu de definiþii ºi clasificãri prezentate pînã aici se sprijinã pe o noþiune care a rãmas subînþeleasã: semnificaþia. În lucrarea lui Bloomfield, semnificaþia este obiectul unui capitol. ªi foarte des, în capitolele destinate morfologiei, sintaxei ºi lexicului, lingvistul american revine asupra acestei noþiuni.
Se pot desprinde, astfel, afirmaþiile care exprimã concepþia lui Bloomfield despre o altã ramurã a ºtiinþei limbii: semantica.
Savantul american a susþinut cã o formã lingvisticã este o formã foneticã dotatã cu semnificaþie. Forma lingvisticã este solidaritatea dintre o formã lexicalã ºi una gramaticalã.
Atît componenta lexicalã a formei lingvistice, cît ºi componenta gramaticalã sînt, deci, ºi ele dotate cu semnificaþie. Semnificaþia componentei lexicale se numeºte semem. Semnificaþia componentelor gramaticale se numeºte episemem. Deci semnificaþia unei forme lingvistice trebuie sã fie solidaritatea dintre un semem ºi cel puþin un episemem.
În cele ce urmeazã, se va avea în vedere sememul, adicã semnificaþia componentei lexicale a formei lingvistice. (Termenii “sens” ºi “semnificaþie” vor fi consideraþi sinonimi.) Sememul la care se referã Bloomfield corespunde conceptului saussurian de semnificat.
(xli) Formele lingvistice denumesc obiectele din lumea înconjurãtoare.
Aceastã tezã nu apare explicit la Bloomfield. Ea poate fi dedusã însã dintr-o altã afirmaþie: situaþiile care îi determinã pe vorbitori sã utilizeze forme lingvistice conþin toate obiectele ºi evenimentele din universul lor. De aici rezultã cã formele lingvistice trebuie sã se refere la aceste obiecte ºi evenimente.
Teza are o importanþã deosebitã. Ea dovedeºte cã Bloomfield admite, în mod implicit, cã între formele lingvistice ºi obiecte (înþelese în sens larg: fiinþe, lucruri, fenomene, însuºiri) se stabileºte o relaþie. Este tocmai relaþia pe care Saussure nu dorea s-o ia în seamã, deoarece considera cã denotaþia poate periclita autonomia lingvisticii.
Bloomfield afirmã cã relaþia de denotaþie dintre forme lingvistice ºi obiecte este arbitrarã, în sensul cã limbi diferite folosesc forme distincte pentru a se referi la acelaºi obiect. El repetã, deci, o idee pe care o formulase ºi Saussure. Diferenþa e însã cã, la Saussure, arbitrarul viza raportul dintre semnificant ºi semnificat, în timp ce, la Bloomfield, arbitrarã este relaþia semnului cu obiectul denumit.
(xlii) Obiectele denumite de formele lingvistice ar trebui sã poatã fi descrise prinmijloacele ºtiinþelor. Cunoaºterea omeneascã nu este însã într-atît de dezvoltatã ca sãpoatã furniza descrieri ale tuturor obiectelor denotate de formele lingvistice.
Aceastã idee are un aer paradoxal. Bloomfield pare sã impunã o condiþie mult prea restrictivã cercetãrii semantice: condiþia ca fiecare obiect sã beneficieze de o descriere ºtiinþificã.
