dintr-o singurã formã lexicalã aflatã în conexiune cu o singurã formã gramaticalã. Astfel spus, la
“structura” unei forme lingvistice participã, de obicei, mai multe taxeme. Vor fi, în consecinþã, mai multe episemene. Faptul acesta este adevãrat chiar ºi în cazul formelor lingvistice simple.
De exemplu, în situaþia adverbului atunci (care e o formã independentã), forma gramaticalã este datã de douã taxeme: taxemul accentual (care precizeazã cã a doua silabã este cea accentuatã) ºi un taxem intonaþional descendent – în eventualitatea cã adverbul e utilizat ca rãspuns la o întrebare. Corespunzãtor celor douã taxeme vor exista douã episememe.
Bloomfield atrage atenþia cã este foarte greu sã se precizeze sau sã se descrie sensul unui taxem. Cauza dificultãþii constã în gradul înalt de abstracþie avut de unele dintre episememe.
Într-adevãr, o definiþie a sensului taxemului accentual (de pildã) ar fi vagã.
3.2. Morfologia ºi sintaxa. Gramatica. Urmãtorul ansamblu de teze are ca premisã definiþia formelor complexe. Formele complexe sînt, aºadar, formele decompozabile în constituenþi imediaþi. Bloomfield ia în discuþie ºi problema deosebirii dintre forme independente ºi forme dependente. De aici, el obþine urmãtoarele:
(x) O formã complexã poate fi alcãtuitã din cel puþin douã forme independente.
(xi) Dacã o formã complexã e alcãtuitã din cel puþin douã forme independente,atunci ea este o sintagmã.
(xii) O formã complexã mai poate fi însã alcãtuitã fie dintr-o formã independentãplus cel puþin o formã dependentã, fie din cel puþin douã forme dependente.
(xiii) Dacã o formã este complexã, în sensul descris de (xii), sau dacã ea este o formãindependentã simplã, atunci ea este un cuvînt.
(xiv) Sintagmele sînt domeniul de studiu al sintaxei.
(xv) Cuvintele sînt domeniul de studiu al morfologiei.
(xvi) Morfologia împreunã cu sintaxa constituie gramatica unei limbi.
Cîteva comentarii:
Nu e prea mult de insistat asupra accepþiei în care Bloomfield înþelege termenul sintagmã. E destul de limpede cã, pentru el, o sintagmã poate fi o frazã, o propoziþie sau un constituent complex al propoziþiei (de pildã, soare strãlucitor, învãþînd metodic etc.).
Mai interesantã este problema cuvîntului. Chestiunea cuvîntului se cere a fi studiatã din trei unghiuri: din cel al raportului dintre definiþia bloomfieldianã ºi accepþia uzualã care i se conferã cuvîntului în gramaticã; apoi din unghiul raportului dintre cuvînt ºi sintagmã ºi, în sfîrºit, din punctul de vedere al raportului dintre cuvînt ºi morfem.
Bloomfield considerã, prin urmare, cã un cuvînt poate fi unul dintre urmãtoarele douã lucruri:
a) o formã complexã (alcãtuitã fie dintr-o singurã formã independentã plus cel puþin o formã dependentã, fie din cel puþin douã forme dependente)
sau:
b) o formã simplã independentã.
Conform acestui punct de vedere, sînt cuvinte urmãtoarele eºantioane: fierar (alcãtuit din forma independentã fier plus forma dependentã -ar), neiertãtor (alcãtuit din forma
Leonard Bloomfield
93
independentã ierta plus formele dependente ne- ºi -tor), a munci (alcãtuit din formele dependente munc- ºi a... i), repede (alcãtuit dintr-o formã simplã independentã).
Bloomfield inoveazã de douã ori în problema cuvîntului. Mai întîi, el atribuie toate tipurile de eºantioane enumerate mai sus morfologiei, ºi nu (aºa cum se procedeazã de regulã) lexicului. În al doilea rînd, el considerã cã un cuvînt nu posedã, decît în puþine cazuri, forme diferite. Astfel, ceea ce în gramatica ºcolarã este prezentat ca fiind formele flexionare ale aceluiaºi cuvînt (ºi anume formele flexionare ale unui substantiv, pronume sau verb) apare la Bloomfield în calitate de cuvinte distincte. Din punctul sãu de vedere, om, un om, omului, oameni sau ºtiu, sã ºtii, ar ºti, ºtiind etc. nu sînt, prin urmare, formele de declinare ºi de conjugare a substantivului ºi, respectiv, a verbului. Cele opt forme enumerate sînt tot atîtea cuvinte deosebite.
Oricît de stranie este aceastã concepþie despre cuvînt, trebuie subliniat faptul cã ea se apropie de anumite idei ale lingvistului american. Astfel, Bloomfield a afirmat cã nu se întîlnesc niciodatã forme lexicale în stare purã ºi cã, în consecinþã, sensul unei forme lingvistice este o solidaritate dintre semem ºi episemem. Cum taxemul de selecþie (care este caracteristic formei omului) diferã de taxemul de selecþie al formei om, e limpede cã ºi episememele corespunzãtoare vor fi distincte ºi, deci, sensurile celor douã forme vor diferi.
În aceste condiþii, Bloomfield e îndreptãþit sã vorbescã despre cuvinte deosebite.
Avînd aceastã concepþie despre cuvînt, lingvistul american afirmã totuºi, în unul dintre capitolele rezervate morfologiei, cã tot cuvinte sînt ºi urmãtoarele tipuri de forme: redactor-ºef, pierde-varã, bunãvoinþã (exemplele nu îi aparþin, evident, lui Bloomfield). Asemenea unitãþi sînt însã alcãtuite din douã forme independente ºi, de aceea, ar trebui considerate sintagme. Bloomfield nu explicã din ce motiv încadreazã formele complexe de acest tip în categoria cuvîntului. S-ar pãrea cã este vorba despre un criteriu semantic.
Tot o problemã de graniþã este cea a formelor independente simple (uºor, bun, adevãr etc.). Lingvistul american a arãtat cã formele independente simple reprezintã o subclasã a morfemelor, fiind, aºadar, unitãþi lexicale. Dar, conform definiþiei date cuvîntului, aceleaºi forme se vãd acum înglobate ºi în categoria cuvintelor ºi devin astfel obiectul de studiu al morfologiei. Aici, totuºi, interpretarea lui Bloomfield este mai suplã. El considerã acest tip de forme cuvinte-morfem.
3.2.1. Sintaxa: unitãþile sintactice. Modul în care Bloomfield înþelege sintaxa în detaliu se dezvãluie din urmãtorul ansamblu de teze:
(xvii) Sintaxa studiazã trei tipuri de unitãþi: sintagmele, substituþiile ºi formelecapabile sã constituie enunþuri.
(xviii) Substituþiile sînt acele forme lingvistice a cãror utilizare este condiþionatãde utilizarea prealabilã a altor forme.
(xix) Formele capabile sã constituie enunþuri sînt forme care apar în poziþii absolute.
(xx) O formã care apare într-o poziþie absolutã este o formã independentã.
Afirmaþia (xvii) propune o clasificare a unitãþilor sintactice ºi avertizeazã cã sintagmele nu sînt singurele unitãþi ale domeniului sintaxei. Urmãtoarele afirmaþii indicã tipurile de unitãþi. Dar aceste teze dezvãluie un viciu al clasificãrii: tripla categorizare nu se bazeazã pe acelaºi criteriu. Cu alte cuvinte, criteriul pe baza cãruia se traseazã o distincþie între forme apte de a constitui enunþuri ºi sintagme nu e ºi criteriul în temeiul cãruia se face deosebirea dintre substituþii ºi sintagme (sau forme capabile de a constitui un enunþ).
Consecinþa acestui fapt este afirmaþia cã o singurã entitate sintacticã poate sã aparþinã, în acelaºi timp, la douã tipuri de unitãþi; de exemplu, el este, conform lui Bloomfield, o
94
Manual de lingvisticã generalã
substituþie. Dar, pentru cã e apt ca formã de a constitui un enunþ, el e în egalã mãsurã o formã propoziþionalã. În mod similar, apã rece este o sintagmã, dar poate constitui ºi ea un enunþ. O clasificare nu ar trebui sã conducã la asemenea rezultate.
Acest dezavantaj ar putea fi parþial remediat propunîndu-se clasificãri succesive. Entitãþile sintactice pot fi grupate în substituþii ºi nonsubstituþii. Ultimele pot fi sintagme ºi forme propoziþionale. Dar, din nou, apare un viciu de clasificare. Cãci o sintagmã poate fi, conform ideilor lui Bloomfield, ºi o formã propoziþionalã, iar reciproca e, de asemenea, adevãratã.
