106

Manual de lingvisticã generalã

Reformularea principiilor descriptivismului se gãseºte într-o anumitã manierã exemplarã în operele lui Saussure ºi Bloomfield. În Europa, direcþia contestatarã (ºi, în acelaºi timp, înnoitoare) a gîndirii saussuriene va fi continuatã de ªcoala de la Praga, de ªcoala de la Copenhaga sau de individualitãþi puternice, cum sînt Émile Benveniste sau André Martinet. Apar astfel tot atîtea varietãþi ale ceea ce se poate numi structuralismul european. În America, ideile lui Bloomfield de reconstrucþie a limbii stimuleazã cercetãri înnoitoare asupra morfologiei ºi sintaxei (în mod special). Totul culmineazã cu reacþia antibloomfieldianã a lui Noam Chomsky ºi a adepþilor lui. Reacþia înseamnã naºterea teoriei generative (ºi apoi generativ-transformaþionale) a limbii. Interesant este însã faptul cã negarea “liniei Bloomfield” nu conduce investigaþia lingvisticã cãtre revenirea la starea “prebloom fiel di anã”. O nouã spiralã cognitivã a cercetãrii, cu nebãnuite probleme, apare simultan cu era trans formaþionalã.

Tot ceea ce se va discuta în capitolele urmãtoare intenþioneazã sã sublinieze douã lucruri:

(i) sã reliefeze contrastul existent între aplicarea descriptivismului tradiþional ºi principiile neodescriptivismului;

(ii) sã accentueze, în acest fel, spiritul nou epistemologic pe care îl aduce cu sine descriptivismul modern. Acest spirit nou se numeºte toleranþa cognitivã. El reprezintã atitudinea fireascã, rezultatã din constatarea faptului cã existã un pluralism (ºi, deci, o relativitate) a descrierilor lingvistice.

Într-un mod mai discret, ºi în lingvisticã s-a petrecut o mutaþie analoagã celei determinate în fizicã de apariþia teoriei relativitãþii.

Capitolul I

FONETICÃ ªI FONOLOGIE

Rezumat

Sînt prezentate, mai întîi, ramurile foneticii: fonetica acusticã, fonetica articulatorie, fonetica neuroperceptivã ºi problemele lor principale (paragrafele 1.1. – 1.3.).

Fonetica aduce cu sine date, a cãror importanþã pentru teoria limbii este comentatã în paragraful 2. E pre zentatã acolo distincþia dintre foneticã ºi fonologie.

Distincþia dintre foneticã ºi fonologie poate fi discutatã ca distincþia dintre sunet (obiect de studiu al foneticii) ºi fonem (obiectul principal al fonologiei). Se comenteazã geneza aces tei deosebiri. Se propune apoi o definiþie a fonemului. Definiþia implicã apelul la o gamã de concepte care nu aparþin foneticii. Aceste concepte contureazã ºi mai clar graniþa dintre fo neticã ºi fonologie, chiar dacã ele nu aparþin în mod exclusiv fonologiei (paragraful 2.1.).

Fonemul nu este singura unitate fonologicã. Cercetãrile lui Jakobson, Fant ºi Halle au arãtat cã fonemele sînt decompozabile în unitãþi ºi mai mici: trãsãturile distinctive. Un fonem devine astfel un set de asemenea trãsãturi. Trãsãturile distinctive sînt ordonate de Jakobson în perechi opoziþionale ºi primesc o descriere din punct de vedere acustic ºi ar ticulator (paragraful 2.1.1.).

În fonologie, fonemele ºi trãsãturile distinctive sînt considerate unitãþi segmentale.

Lor li se opun unitãþile suprasegmentale: accentul ºi intonaþia. Accentul ºi intonaþia sînt definite cu ajutorul noþiunilor care au servit ºi la definirea fonemului (paragraful 2.2.).

Pentru a consemna rezultatele cercetãrilor lor, fonetica ºi fonologia fac uz de alfabete. Raportul dintre reprezentarea foneticã a unei secvenþe fonice ºi reprezentarea fonologicã a aceleiaºi secvenþe e discutat în ultimul paragraf al capitolului.

1. FONETICA ªI RAMURILE EI

Cunoºtinþele cu care ne înzestreazã ºcoala despre domeniul de studiu al foneticii sînt aproximativ urmãtoarele: fonetica cerceteazã sunetele vorbirii; sunetele sînt cele mai mici unitãþi ale limbii. Sunetele sînt, în orice limbã, într-un numãr limitat. Ele se clasificã în vo cale ºi consoane. Unele vocale devin, în anumite contexte, semivocale. O vocalã sau o vocalã împreunã cu una ori mai multe consoane sau o vocalã ºi cel mult douã semivocale constituie, în anumite condiþii, o unitate foneticã superioarã: silaba. O vocalã ºi o se mi vo ca lã aflate în aceeaºi silabã reprezintã un diftong. O vocalã ºi douã semivocale aflate în aceeaºi silabã constituie un triftong. Vocalele “în contact” situate în silabe distincte sînt vocale în hiat. Silabele pot fi accentuate sau neaccentuate. Accentul are, uneori, rol semantic distinctiv.

Toate aceste date sînt departe de a reflecta istoria sau stadiul actual al cercetãrii fonetice.

Pentru a distinge principalele secþiuni ale foneticii, se poate apela la un model simplificat al actului de comunicare. Realizarea comunicãrii presupune cel puþin doi indivizi care sînt succesiv emiþãtor (E) ºi receptor (R). Cei doi trebuie sã aibã în comun limba. Emiþãtorul îºi propune sã comunice un anumit lucru. Pentru aceasta, el construieºte, mai întîi mental, un me saj. Apoi centrul nervos al vorbirii comandã organelor articulatorii sã se punã în miºcare.

Articularea mesajului constituit mental înseamnã o emisiune sonorã care strãbate spaþiul dintre E ºi R. Emisiunea sonorã impresioneazã organele auditive ale receptorului. Acesta

108

Manual de lingvisticã generalã

percepe mesajul. Semnalele acustice sînt convertite în impulsuri neuroelectrice. Me sajul este astfel recunoscut mental ºi integrat.

Din acest model al actului de comunicare se pot abstrage cîteva faze: (i) faza articulatorie (motorie, fiziologicã): punerea în miºcare a aparatului articulator ca urmare a comenzii date din cortex;

(ii) faza emisiunii sonore (acusticã): producerea unui lanþ de semnale acustice ca urmare a funcþionãrii aparatului articulator;

(iii) faza neuroperceptivã: perceperea mesajului auditiv, convertirea lui în lanþ de im pulsuri nervoase ºi recunoaºterea (integrarea) mesajului.

Celor trei faze le corespund trei secþiuni ale foneticii: fonetica articulatorie, fonetica acusticã ºi fonetica neuroperceptivã. De obicei, studiile care îl iniþiazã pe cititor în foneticã nu insistã asupra ultimei secþiuni.

Din modelul schiþat mai sus lipseºte o fazã, anterioarã fazei (i). Ea ar putea fi denumitã faza prearticulatorie. Specialiºtii i-au acordat mereu o mare atenþie, deoarece studiul ei e în directã legãturã cu psihopatologia vorbirii.

1.1. Fonetica acusticã

Aceastã ramurã a foneticii studiazã faza (ii) a procesului de comunicare. Fonetica acusticã trateazã emisiunea sonorã în mod independent de felul cum aceastã emisiune e pro dusã sau perceputã. Conceptele prin care se abordeazã vorbirea ca flux sonor sînt, în mod esenþial, conceptele acelei ramuri a fizicii denumite acusticã. Metodele ºi aparatura apar þin tot acusticii.

Primul lucru pe care acustica îl studiazã este semnalul acustic. Semnalul acustic este consecinþa unor vibraþii pe care le poate suporta un corp elastic supus unei forþe. Pentru a vibra, corpul elastic are nevoie de o tensiune internã care se obþine de obicei prin întin dere (ca în cazul instrumentelor muzicale cu corzi). Prin vibraþia corpului, aerul din jurul acestuia este modelat în zone rarefiate ºi zone dense. Alternanþa dinamicã a acestor zone împreunã cu cauza alternanþei (oscilaþiile corpului) constituie baza mecanicã a semna lului acustic.

Semnalele acustice pot fi studiate prin înregistrare magneticã. Cercetãrile acustice nãzuiesc însã la un studiu mai comprehensiv al semnalelor sonore ºi, de aceea, aparatele utilizate în aceste investigaþii nu sînt în primul rînd magnetofoanele, ci sonagrafele. Ex pe ri enþele ºi datele standard ale foneticii acustice au fost efectuate ºi obþinute cu acest din urmã tip de aparat.

Un sonagraf este un aparat destul de complicat ºi de aceea prezentarea lui va fi aici limitatã la strictul necesar. Sonagraful are o intrare, reprezentatã printr-un microfon, ºi o ieºire, reprezentatã printr-o bandã de hîrtie specialã pe care este înregistratã vocea. Semnalul acustic e, prin urmare, convertit în semnal vizual. Analiza graficã a semnalului acustic obþi nutã la ieºire se numeºte spectru (dacã ceea ce s-a înregistrat este o singurã unitate a custicã). Dacã însã a fost înregistrat un lanþ de semnale, ceea ce se obþine la ieºire se numeºte spectrogramã sau sonagramã. Nu se þine seama întotdeauna de aceastã diferenþã ºi de aceea, în unele lucrãri de specialitate, “spectru” poate însemna ºi spectrogramã.

Analiza graficã furnizatã de o spectrogramã sau de un spectru se prezintã sub forma unui spaþiu delimitat de o ordonatã ºi o abscisã. Sonagramele ºi spectrele se aseamãnã cu graficul unei funcþii.

1.1.1. Proprietãþile semnalelor acustice

Cu ajutorul unor astfel de reprezentãri, pot fi studiate toate proprietãþile semna lelor acustice, chiar dacã analiza nu prezintã acelaºi grad de acurateþe pentru fiecare proprie tate.

Proprietãþile semnalelor acustice sînt periodicitatea (sau nonperiodicitatea), frecvenþa, amplitudinea, rezonanþa ºi timbrul.

Foneticã ºi fonologie

109

(i) Periodicitatea

Oscilaþiile unui corp pot avea o anume periodicitate. Într-un asemenea caz, se spune cã oscilaþiile sînt periodice. Reprezen tarea în spectru a unui semnal periodic are forma unei sinusoide. Maximele unei sinusoide (pe verticalã) se numesc formanþi (formanþii sînt, deci, crestele unei sinusoide). Periodici tatea conferã unui semnal acustic caracterul de ton (de sunet muzical). S-a constatat însã cã nu toate semnalele acustice ale vorbirii sînt periodice. Reprezentarea unora în spectru ia forma unei serii continue de linii neregulate.

O reprezentare de acest tip defineºte – în opoziþie cu sunetul – zgomotele. Cercetãrile au arãtat cã toate vocalele sînt tonuri muzicale ºi cã majoritatea consoanelor se apropie de tipul zgomot.

(ii) Frecvenþa

Nu toate corpurile vibreazã în acelaºi fel. Vibraþiile unora pot fi mai încete, ale altora mai repezi. Rapiditatea se mãsoarã în timp. Numãrul de vibraþii pe secundã constituie frecvenþa semnalului acustic. Cînd numãrul de vibraþii pe secundã este mare, se spune cã sem nalul acustic este de frecvenþã înaltã. Opusul frecvenþei înalte este frecvenþa joa sã. Diferenþa de frecvenþã dintre spectrele a douã semnale acustice are forma ur mã toa re: Semnalul din stînga are frecvenþa mai înaltã decît cel din dreapta.

Un corp vibreazã ca întreg, iar în spectru, vibraþia se înregistreazã sub forma unei oscilaþii periodice. Frecvenþa indicatã se numeºte frecvenþa fundamentalã. În acelaºi timp cu corpul vibreazã însã ºi toate pãrþile sale. Pãrþile acestui corp vibreazã întotdeauna mai repede. Frecvenþele pãrþilor vor fi, aºadar, mai înalte. O jumãtate de coardã, de exemplu, vibreazã de douã ori mai repede decît coarda întreagã. O treime din ea vibreazã de trei ori mai repede. Se observã cã frecvenþa unei pãrþi este un anume multiplu al frecvenþei fundamentale. Aceste frecvenþe, arbitrar delimitate, sînt, de fapt, infinite ºi se numesc armonice.

Deosebirea dintre frecvenþa fundamentalã ºi armonicele sale se va dovedi folositoare la distingerea anumitor sunete ale vorbirii.