LEONARD BLOOMFIELD
Rezumat
Bloomfield ºi-a construit concepþia despre limbaj într-un cadru ºtiinþific dominat de behaviorism (paragraful 2.). Demersul ºtiinþific întreprins de Bloomfield poate fi caracterizat drept o reconstrucþie a limbajului (paragraful 3). Prima etapã a demersului înseamnã captarea celor mai generale aspecte ale limbajului prin intermediul conceptelor de formã lingvisticã, formã gramaticalã, formã lexicalã, taxem, semem, episemem. Prin toate aceste concepte este delimitatã aria lexicului unei limbi (subparagraful 3.1.). Combinaþiile de forme lingvistice sînt clasificate în “forme propoziþionale”, sintagme ºi substituþii ºi toate aceste categorii sînt atribuite sintaxei. Cuvîntul primeºte ºi el o definiþie ºi e considerat obiectul de studiu al morfologiei (subparagraful 3.2.). Sînt studiate ºi clasificate mai întîi
“formele propoziþionale”, sintagmele ºi substituþiile (subparagrafele 3.2.1.1. – 3.2.1.3.).
Urmeazã ºi o clasificare a cuvintelor (subparagraful 3.2.2.).
Bloomfield a formulat o seamã de consideraþii despre semnificaþie (subparagraful 3.3.) ºi despre foneticã (subparagraful 3.4.). Limbajul ºi utilizarea lui înseamnã pentru Bloomfield acelaºi lucru. Modelul de comunicare lingvisticã propus de Bloomfield îºi are originea în psihologia behavioristã (paragraful 4.).
1. INTRODUCERE
În Statele Unite, gîndirea lingvisticã a lui Saussure a fost, pentru multã vreme, insuficient cunoscutã sau chiar ignoratã. ªtiinþa limbii în America a avut propria dinamicã, destul de diferitã de cea a lingvisticii europene. Acest fapt se reflectã în aceea cã personalitãþile care polarizeazã prestigiul ºi autoritatea ºtiinþificã nu sînt aceleaºi în Europa ºi dincolo de ocean.
În Europa, dupã primul pãtrar al secolului al X X-lea, numele lui Saussure cîºtigã constant în prestigiu ºi devine simbolul noii lingvistici. În America, autoritatea ºtiinþificã similarã este însã Leonard Bloomfield. Cartea sa Limbajul (apãrutã în 1933) reprezintã, pentru mulþi, analogul american – în importanþã ºi influenþã – al Cursului de lingvisticã generalã.
2. BEHAVIORISMUL: TRÃSÃTURI DEFINITORII
Notele caracteristice ale gîndirii lui Bloomfield pot fi mai bine înþelese prin contextualizare. Concepþiile despre limbaj ale lui Bloomfield îºi au rãdãcinile în curentul de psihologie nãscut în America primilor 25 de ani ai secolului al XX-lea. Acest curent se numeºte behaviorism (de la behaviour = comportament).
Behaviorismul îi are ca principali reprezentanþi (în ordine cronologicã) pe J. B. Watson, A.
P. Weiss, Ch. Morris (care este însã ºi semiotician) ºi pe B. F. Skinner. În cultura americanã, aceastã teorie psihologicã s-a dovedit fertilã ºi influentã pînã spre anii ’70. Din behaviorism, o personalitate strãlucitoare a filosofiei americane – Willard van Orman Quine – a construit o filosofie a limbajului.
Se pot distinge patru trãsãturi principale ale behaviorismului. Prima este neta sa orientare antiintrospectivã ºi (prin extensie) antimetafizicã. Metoda de bazã în psihologia prebehavioristã era introspecþia. Cercetãtorul relata propriile trãiri sau stãri mentale, iar relatãrile
88
Manual de lingvisticã generalã
serveau ca material brut al clasificãrilor. Este însã ºtiut cã orice relatare de acest fel implicã un grad oarecare de arbitrar care nu poate fi depãºit nici atunci cînd auditoriul se dovedeºte a fi de cea mai bunã credinþã. Un eveniment psihic este, prin urmare, ireductibil la un eveniment similar trãit de o altã persoanã. De exemplu, cercetãrile introspective asupra atenþiei au fost falimentare tocmai pentru cã relatãrile subiecþilor referitoare la starea de atenþie nu concordau. Psihologul behaviorist va încerca, aºadar, sã gãseascã un teren mai ferm pe care sã-ºi clãdeascã edificiul.
Pentru el, acest teren nu poate fi decît domeniul a ceea ce este imediat observabil ºi accesibil.
Iar imediat observabile nu sînt nici conºtiinþa, nici temperamentul, nici fenomenele de conºtiinþã (atenþia, aºteptarea etc.). Accesibil este doar comportamentul unei persoane (sau o formã anumitã de comportament: comportamentul atent, flegmatic, coleric etc.).
În felul acesta, psihologia behavioristã se dovedeºte ataºatã de principiile unui anumit mod de cunoaºtere: empirismul.
Rãmîne însã de lãmurit ce înþelege un behaviorist prin comportament. În mod obiºnuit, comportamentul înseamnã totalitatea de acþiuni ºi activitãþi înfãptuite de o anumitã persoanã.
O asemenea definiþie e însã puþin relevantã pentru cercetarea psihologicã. În primul rînd, numãrul de acþiuni ºi activitãþi ale unei persoane este foarte mare. E necesar deci sã se fixe-ze un interval temporal, pentru ca psihologul sã poatã beneficia de ceea ce îi este oferit în mod nemijlocit. Dar aici se iveºte o nouã problemã: nu e clar care sînt criteriile prin care se fixeazã intervalul de timp. Deci nu se poate ºti dacã o sãptãmînã, o lunã sau un an reprezintã intervale relevante. Teoretic, cu cît perioada de observaþie e mai lungã, cu atît cantitatea de date creºte. Dar, în acelaºi timp, de aici se naºte ºi un dezavantaj: un material prea bogat îngreuneazã clasificãrile sau sinteza.
Pentru a evita asemenea dificultãþi, behavioristul introduce un sens tehnic al termenului de comportament. În primul rînd, pentru el, comportamentul nu va însemna pur ºi simpul totalitatea acþiunilor ºi activitãþilor unui individ, ci totalitatea reacþiilor la anumiþi stimuli. În al doilea rînd, el îºi va plasa subiecþii în situaþii similare ºi va considera relevante acele reacþii care, statistic, se dovedesc dominante. În felul acesta, el va abstrage scheme de comportament.
Din acest mod de a privi comportamentul se desprind ºi celelalte trãsãturi ale psihologiei behavioriste. A doua este supoziþia cã între comportamentul animal ºi cel uman nu existã o deosebire de esenþã, ci doar una gradualã. Aceastã idee i-a revoltat pe mulþi psihologi ºi i-a fãcut sã priveascã dispreþuitor behaviorismul. ªi totuºi, supoziþia este în deplin acord cu felul în care un behaviorist înþelege comportamentul. Comportamentul se poate defini, aºadar, prin totalitatea de reacþii identice la acelaºi stimul. Însã, privit astfel, comportamentul este un ansamblu de reacþii consolidate sub ameninþarea unei sancþiuni sau sub presiunea unor trebuinþe sau dorinþe. Behaviorismul îºi gãseºte astfel un analog firesc în teoria lui Pavlov despre formarea reflexelor condiþionate.
Au existat ºi dezvoltãri pedagogice ale behaviorismului. Ele au însemnat o teorie a învãþãrii fondatã pe ideea de a forma ºi consolida anumite reacþii la anumiþi stimuli. Deºi are laturile ei simpliste, aceastã teorie este aproape peste tot confirmatã în comportamentul nostru cotidian. Cãci conduita socialã zilnicã nu înseamnã altceva decît reacþii tipizate la stimuli tipizaþi (trecerea strãzii, salutul, cumpãrarea unui ziar). Cuplul stimul – reacþie are individualitate (în sensul cã un anumit stimul determinã un anumit rãspuns, ºi nu altul) tocmai pentru cã el e subordonat unei interdicþii sau obligaþii.
O altã trãsãturã a behaviorismului este accentul pus pe factorul adaptabilitate.
Behavioriºtii preþuiesc rolul mediului – înþeles ca ansamblu de stimuli – ºi nu acordã prea mare atenþie ereditãþii. În lumina modului cum ei înþeleg comportamentul, aceastã atitudine e fireascã, dar este, evident, mãrginitã.
Leonard Bloomfield
89
Ultima caracteristicã a curentului este ataºamentul faþã de principiul determinismului.
Acest ataºament se observã în asumarea conceptului de cauzalitate: relaþia stimul– reacþie este o relaþie de la cauzã la efect.
3. RECONSTRUCÞIA LIMBII LA BLOOMFIELD
Reconstrucþia este o metodã de cunoaºtere. Se foloseºte un ansamblu de concepte care e, de fapt, o reþea deductivã. Fiecare concept nou introdus este definit pe baza conceptelor anterioare ºi serveºte, la rîndul sãu, la definirea altor concepte care urmeazã a fi utilizate. Astfel, cu fiecare nouã propoziþie se capteazã cîte un aspect al obiectului cercetat. În mod ideal, ansamblul propoziþional ar trebui sã oglindeascã imaginea globalã a obiectului. În acelaºi timp, reconstrucþia este cu atît mai adecvatã cu cît surprinde mai multe laturi ale fenomenului (înþeleasã astfel, reconstrucþia diferã de reconstrucþia practicatã în metoda comparativ-istoricã).
Demersul lui Bloomfield se prezintã sub forma unei reþele deductive de propoziþii care înseamnã reconstrucþia limbii în aspectul ei sincronic. Distincþia limbã/limbaj nu mai e necesarã, în cazul lingvistului american. Bloomfield n-a fãcut-o ºi, de altfel, posibilitãþile expresive ale englezei pun obstacole. În consecinþã, termenii “limbã” ºi “limbaj” vor putea fi întrebuinþaþi, în continuare, ca fiind sinonimi. Amîndoi denumesc aceeaºi realitate, care e limba, avutã în vedere ºi de cãtre Saussure.
Nu e imediat evidentã, în lucrarea lui Bloomfield, înlãnþuirea propoziþiilor. Am optat, de aceea, pentru ordonarea lor explicit deductivã. Succesiunea prezentatã în continuare nu va coincide, aºadar, mereu cu succesiunea de teze din text. Iar, uneori, tezele nu sînt prezentate în litera, ci în spiritul lor, ceea ce înseamnã cã apar ºi afirmaþii pe care Bloomfield nu le-a fãcut, dar pe care le-ar fi putut face, deoarece decurg logic din altele. De asemenea, acolo unde au fost constatate ezitãri sau oscilaþii terminologice (de pildã, taxem – tagmem), am recurs la o simplificare, în sensul cã am optat pentru folosirea unuia dintre concepte.
Ca ºi în cazul ideilor lui Saussure, tezele sînt comentate. Uneori, comentariile sînt preluate chiar de la Bloomfield, dar, de cele mai multe ori, sînt necesare adãugiri explicative.
Se întîmplã rar ca exemplele sã-i aparþinã lui Bloomfield.
3.1. Formã lingvisticã, formã gramaticalã, formã lexicalã. Lexicul(i) O formã lingvisticã este o formã foneticã asociatã cu o semnificaþie.
Primul concept important este, aºadar, cel de formã lingvisticã.
Forma lingvisticã poate fi o frazã, o propoziþie, un constituent oarecare al propoziþiei (simplu sau complex – de pildã, pod de lemn, aleargã repede, ascultînd muzicã, Dan etc.) sau chiar o formã foneticã avînd rol gramatical sau lexical (de pildã: -le din fetele, -tor din cerºetor, ne- din neom, -înd din cîntînd). O silabã sau un sunet nu poate fi însã o formã lingvisticã, deoarece nu are asociatã o semnificaþie.
