O importanþã specialã o au tezele urmãtoare. Bloomfield distinge în structura oricãrei sintagme un constituent principal. De exemplu, în sintagmele pãdure înfrunzitã sau oameni cîntînd, constituenþii principali sînt pãdure ºi, respectiv, oameni. Utilizînd conceptul de constituent principal, în conexiune cu acela de clasã formalã, Bloomfield propune, mai departe, urmãtoarea clasificare a sintagmelor:

(xxxi) Dacã o sintagmã aparþine clasei formale cãreia îi aparþine ºi constituentulei principal, atunci ea este endocentricã.

(xxxii) Dacã o sintagmã nu aparþine clasei formale cãreia îi aparþine ºi constituentulei principal, atunci sintagma este exocentricã.

Cele mai bune comentarii sînt exemplele: sintagma dimineaþã de varã are drept constituent principal substantivul dimineaþã. Atît substantivul, cît ºi sintagma aparþin expresiilor nominale ºi, deci, sintagma este endocentricã. Sintagma lîngã balcon are însã drept constituent central substantivul balcon (aparþinînd clasei expresiilor nominale), iar sintagma însãºi ocupã poziþia de punct de reper. Ea nu e, deci, o expresie nominalã ºi, din aceastã cauzã, trebuie consideratã o sintagmã exocentricã.

Importanþa acestor clasificãri este triplã: mai întîi, se stabileºte o conexiune între morfologie ºi sintaxã. În al doilea rînd, ea reliefeazã un principiu de uniformitate în posibilitãþile distribuþionale ale cuvintelor, pe de o parte, ºi în ale sintagmelor, pe de alta. În sfîrºit, ea reliefeazã ºi un principiu de economie în descriere: e suficient sã se cunoascã ce clase formale sînt alcãtuite din cuvinte pentru a se putea deduce, din conceptele de exocentricitate ºi endocentricitate, o clasificare corespunzãtoare a sintagmelor.

3.2.1.3. Substituþiile. Tot taxemul selecþiei intervine ºi în clasificarea ultimului tip de unitãþi sintactice: substituþiile. Substituþiile corespund pronumelor din gramatica tradiþionalã. Aici vor fi date, fãrã comentarii suplimentare, clasele de substituþii delimitate de Bloomfield.

(xxxiii) Substituþiile sînt personale, demonstrative, interogative ºi relative.

Leonard Bloomfield

97

Faptul cã aceastã clasificare nu corespunde cu aceea cunoscutã din gramatica ºcolarã se datoreazã împrejurãrii cã posesivele, negativele ºi nehotãrîtele sînt introduse de cãtre Bloomfield în grupa substituþiilor personale.

3.2.2. Morfologia. Bloomfield a definit, prin urmare, morfologia drept acea parte a gramaticii care studiazã cuvîntul. Înþeles astfel, conceptul de morfologie se diferenþiazã de douã ori de noþiunea curentã pe care o furnizeazã tradiþia. Pe de o parte, în domeniul morfologiei sînt acum cuprinse ºi fenomene care se studiazã, de obicei, în lexicologie: derivarea ºi compunerea. Pe de altã parte, morfologia (în sens bloomfieldian) înceteazã sã mai studieze formele flexionare ale cuvintelor. Se întîmplã aºa pentru cã, potrivit concepþiei despre cuvînt a lingvistului american, flexiunea – în accepþia ei curentã – nici nu existã.

Formele flexionare ale unui cuvînt sînt considerate de Bloomfield unitãþi distincte. Nu înseamnã însã cã Bloomfield nu admite existenþa unor variante ale cuvîntului. Acestea sînt însã variante fonetice.

Pentru lingvistul american, studiul morfologiei nu începe cu clasificarea cuvintelor în pãrþi de vorbire, ci cu clasificarea acestora în funcþie de structura lor: (xxxiv) Cuvintele se împart în douã grupe: cuvinte secundare ºi cuvinte primare.

(xxxv) Cuvintele care se descompun în forme independente sînt cuvinte secundare.

(xxxvi) Cuvintele care sînt indecompozabile sau care se descompun în cel puþindouã forme dependente sînt cuvinte primare.

Exemple: formele general-colonel, ciuboþica-cucului sînt cuvinte secundare pentru cã se descompun în forme independente. În schimb, formele bine, uºor, muncã sînt cuvinte primare, deoarece fie sînt indecompozabile (precum primele douã), fie se decompun în cel puþin douã forme dependente (ca ultimul: munc, -ã).

(xxxvii) Dacã un cuvînt secundar se descompune în cel puþin douã forme independente, atunci el este un cuvînt secundar compus.

(xxxviii) Dacã un cuvînt secundar se descompune într-o singurã formã independentãºi în cel puþin o formã dependentã, atunci el este un cuvînt secundar derivat.

Toate exemplele de tipul celor discutate mai sus (general-colonel, ciuboþica-cucului) sînt cuvinte secundare compuse. Cuvintele secundare derivate sînt: bãtrînesc (bãtrîn +

esc), refacere (re + face + re), plopi (plop + i). Bloomfield utilizeazã, dupã cum se observã, conceptul de derivare într-o accepþie mai largã. Pentru el, derivarea nu înseamnã numai alipirea de afixe lexicale la o formã independentã (precum -esc la bãtrîn sau re- la face).

Tot derivare înseamnã ºi alipirea unor forme dependente indicînd pluralul (-i din plopi), determinarea (-(u)l din copilul), cazul (-lui din soarelui), aºadar exprimarea acelor categorii pe care tradiþia gramaticalã le prezintã drept categorii morfologice.

(xxxix) Dacã un cuvînt se descompune în cel puþin douã forme dependente, atunciel este un cuvînt secundar derivat.

(xl) Dacã un cuvînt primar este indecompozabil, atunci el este un cuvînt-morfem.

Conþinutul ultimei teze este evident. Cît priveºte penultima tezã, ea demonstreazã, încã o datã, accepþia specialã în care Bloomfield utilizeazã noþiunea de derivare. De pildã, forma bãieþi este un cuvînt primar derivat, deoarece se descompune în douã forme dependente: bãieþ- ºi -i (bãieþ- este tot o formã dependentã, deoarece, spre deosebire de bãiat, nu poate forma singurã un enunþ).

Fiecare dintre cele patru categorii de unitãþi poate fi acum studiatã sub unghiul taxemelor.

De exemplu, în limba românã, taxemul selecþiei permite stabilirea distincþiilor determinare/nedeterminare, masculin–feminin–neutru, singular–plural, precum ºi distincþii de persoanã, mod, tip, diatezã sau caz. Taxemul topicii ne aratã cã, de obicei, formele dependente

98

Manual de lingvisticã generalã

stau în dreapta celor independente (plîngînd, ºi nu *înplîng). Taxemul modificãrilor fonetice indicã variantele unui cuvînt (coli–coale, boli–boale, roþi–roate, chibrite–chibrituri). În sfîrºit, taxemul modulaþiei precizeazã cã, spre deosebire de formele dependente (care pot sau nu sã fie accentuate), formele independente sînt totdeauna accentuate.

3.3. Semantica. Tezele despre semnificaþie. Întregul edificiu de definiþii ºi clasificãri prezentate pînã aici se sprijinã pe o noþiune care a rãmas subînþeleasã: semnificaþia. În lucrarea lui Bloomfield, semnificaþia este obiectul unui capitol. ªi foarte des, în capitolele destinate morfologiei, sintaxei ºi lexicului, lingvistul american revine asupra acestei noþiuni.

Se pot desprinde, astfel, afirmaþiile care exprimã concepþia lui Bloomfield despre o altã ramurã a ºtiinþei limbii: semantica.

Savantul american a susþinut cã o formã lingvisticã este o formã foneticã dotatã cu semnificaþie. Forma lingvisticã este solidaritatea dintre o formã lexicalã ºi una gramaticalã.

Atît componenta lexicalã a formei lingvistice, cît ºi componenta gramaticalã sînt, deci, ºi ele dotate cu semnificaþie. Semnificaþia componentei lexicale se numeºte semem. Semnificaþia componentelor gramaticale se numeºte episemem. Deci semnificaþia unei forme lingvistice trebuie sã fie solidaritatea dintre un semem ºi cel puþin un episemem.

În cele ce urmeazã, se va avea în vedere sememul, adicã semnificaþia componentei lexicale a formei lingvistice. (Termenii “sens” ºi “semnificaþie” vor fi consideraþi sinonimi.) Sememul la care se referã Bloomfield corespunde conceptului saussurian de semnificat.

(xli) Formele lingvistice denumesc obiectele din lumea înconjurãtoare.

Aceastã tezã nu apare explicit la Bloomfield. Ea poate fi dedusã însã dintr-o altã afirmaþie: situaþiile care îi determinã pe vorbitori sã utilizeze forme lingvistice conþin toate obiectele ºi evenimentele din universul lor. De aici rezultã cã formele lingvistice trebuie sã se refere la aceste obiecte ºi evenimente.

Teza are o importanþã deosebitã. Ea dovedeºte cã Bloomfield admite, în mod implicit, cã între formele lingvistice ºi obiecte (înþelese în sens larg: fiinþe, lucruri, fenomene, însuºiri) se stabileºte o relaþie. Este tocmai relaþia pe care Saussure nu dorea s-o ia în seamã, deoarece considera cã denotaþia poate periclita autonomia lingvisticii.

Bloomfield afirmã cã relaþia de denotaþie dintre forme lingvistice ºi obiecte este arbitrarã, în sensul cã limbi diferite folosesc forme distincte pentru a se referi la acelaºi obiect. El repetã, deci, o idee pe care o formulase ºi Saussure. Diferenþa e însã cã, la Saussure, arbitrarul viza raportul dintre semnificant ºi semnificat, în timp ce, la Bloomfield, arbitrarã este relaþia semnului cu obiectul denumit.

(xlii) Obiectele denumite de formele lingvistice ar trebui sã poatã fi descrise prinmijloacele ºtiinþelor. Cunoaºterea omeneascã nu este însã într-atît de dezvoltatã ca sãpoatã furniza descrieri ale tuturor obiectelor denotate de formele lingvistice.

Aceastã idee are un aer paradoxal. Bloomfield pare sã impunã o condiþie mult prea restrictivã cercetãrii semantice: condiþia ca fiecare obiect sã beneficieze de o descriere ºtiinþificã.

Propunerea lui Bloomfield nu poate fi înþeleasã ºi explicatã fãrã o referire la contextul mai larg al epocii. Perioada în care lingvistul american ºi-a elaborat concepþia despre limbaj se caracterizeazã prin douã trãsãturi: o renaºtere a încrederii în valorile ºtiinþifice ºi o reformulare a problemelor legate de cunoaºterea ºtiinþificã. Cei care au promovat aceste atitudini noi sînt reprezentanþii empirismului logic. Noile atitudini au condus, printre altele, la un rãzboi declarat al neoempiriºtilor cu metafizica clasicã, pe de-o parte, ºi cu simþul comun al cunoaºterii, pe de altã parte. Pentru ceea ce intereseazã aici, important este ultimul front al ostilitãþilor. Reprezentanþii empirismului logic au susþinut cã orice ºtiinþã trebuie sã ajungã

Leonard Bloomfield

99

a fi exprimatã într-un limbaj complet formalizat. Urma ca, într-un asemenea limbaj, sã nu se mai întîlneascã nici o propoziþie formulatã în limba naturalã, tocmai pentru ca, astfel, sã disparã orice posibilitate de intruziune a cunoaºterii comune în cunoaºterea ºtiinþificã (acest deziderat este afirmat, de pildã, de cãtre logicianul ºi filosoful Alfred Tarski).

Bloomfield a fost puternic impresionat de aceastã nãzuinþã. Astfel se explicã de ce el acordã o atît de mare importanþã rolului descrierii ºtiinþifice. Pentru el, semantica devine suma tuturor datelor pe care cunoaºterea sistematicã ( i. e. ºtiinþificã) ni le furnizeazã despre lume. Lingvistul american considera, de pildã, cã deosebirea de sens dintre cuvintele lup, urs, vulpe nu se cuvine a fi explicatã în lingvisticã, ci în zoologie. În lumina convingerilor epistemologice ale lui Bloomfield, un asemenea punct de vedere – ciudat la o primã evaluare – devine explicabil.

Lingvistul american ºi-a dat seama însã cã niciodatã cunoaºterea nu va putea ajunge la acel stadiu de cuprindere a realitãþii care sã permitã o descriere exhaustivã a obiectelor. El s-a mulþumit, aºadar, sã semnaleze cazurile în care ºtiinþele vin în ajutorul lingvisticii. Exemplele sînt neconvingãtoare ºi determinã o rezervã de principiu. Bloomfield se referã, de pildã, la cazul mineralelor care beneficiazã de o descriere adecvatã (conform punctului sãu de vedere). Sarea are o formulã chimicã precisã ºi acest lucru este suficient pentru problema sensului cuvîntului.

Spectrul culorilor este un exemplu similar. În ambele situaþii, problema e însã aceeaºi: o parte (probabil, foarte însemnatã) a vorbitorilor de limbã românã nu cunosc formula chimicã a sãrii sau definiþia, în termeni fizici, a culorilor ºi totuºi acest lucru nu îi împiedicã sã foloseascã în mod adecvat cuvîntul sare sau numele culorilor. Obiecþia de principiu la teza lui Bloomfield e, aºadar, urmãtoarea: e foarte posibil ca sensul – sememul – unei forme lingvistice sã nu constea doar în descrierea ºtiinþificã a obiectului denumit. Aceasta înseamnã cã între cunoaºterea ºtiinþificã ºi cunoaºterea comunã raporturile sînt mai complexe decît le credea Bloomfield. ªi, de asemenea, e probabil cã interpenetraþiile celor douã sfere de cunoaºtere nu ating acelaºi grad pentru toþi membrii aceleiaºi comunitãþi lingvistice. În ultimã instanþã, toate aceste lucruri pledeazã pentru neîncorporarea semanticii în domeniul cunoaºterii ºtiinþifice ºi, în mod indirect, pentru individualitatea disciplinei sensului.

(xliii) În absenþa unei descrieri ºtiinþifice a obiectelor, semantica are la dispoziþietrei expediente: definiþia ostensivã, definiþia lexicograficã ºi traducerea.

“Expediente” este chiar termenul utilizat de Bloomfield. Aceasta dovedeºte încã o datã cã, pentru el, semantica e condamnatã la un continuu provizorat. “Expedientele” la care se referã lingvistul american reprezintã însã chiar esenþa de metodã a cercetãrii semantice. Obiectul denotat de o formã lingvisticã poate fi precizat prin indicare: “acesta este un creion” (ºi se aratã creionul).

E un caz de definiþie ostensivã (Bloomfield nu întrebuinþeazã conceptul de ostensiune, dar aºa e cunoscut în literatura de specialitate tipul de definiþie la care se referã el). De asemenea, obiectul poate fi descris prin cuvintele aceleiaºi limbi: “un instrument pentru scris, alcãtuit dintr-o minã subþire de cãrbune, protejatã de un înveliº, fie lemnos, fie din material plastic”.