Astfel se explicã pentru ce el insistã atît de mult asupra ei, comentînd ce înseamnã sincronic ºi diacronic în domeniul legilor lingvistice ºi, în cele din urmã, în însãºi metodologia lingvisticii.
O comparaþie favoritã a lui Saussure este aceea dintre fazele unui joc de ºah ºi stadiile limbii. Regulile generale dupã care se aºazã pe tablã ºi se mutã piesele sînt, pentru Saussure, analoagele principiilor semiologice generale. O datã ce partida începe, ea înseamnã o succesiune de stadii ale poziþiilor pieselor pe tablã. Trecerea de la un stadiu la altul se realizeazã prin mutãri. Stadiile jocului sînt, pentru Saussure, asemãnãtoare cu stadiile istorice ale unei limbi. Fiecare stadiu are particularitatea sa, în sensul cã valoarea fiecãrei piese nu decurge numai din regulile generale ale jocului, ci ºi din situaþia concretã existentã la un moment
78
Manual de lingvisticã generalã
dat (uneori, prin evoluþia jocului, o turã poate dobîndi o importanþã mai mare, alteori mai micã etc.). În mod similar, valoarea unei unitãþi lingvistice este strict dependentã de stadiul în care se aflã sistemul ce o încorporeazã.
În al doilea rînd, trecerea de la o fazã la alta a partidei se realizeazã pe baza unei singure mutãri. Însã o mutare are efecte globale. Într-adevãr, cu o singurã mutare se ajunge sã se constituie noi interdependenþe între elementele sistemului. Saussure considerã cã se petrece ceva foarte asemãnãtor ºi în limbã. Schimbãrile lingvistice nu înseamnã mutaþii ale tuturor elementelor care compun sistemul. O schimbare se petrece, de obicei, numai într-un anumit punct al sistemului. Efectele sînt însã globale, deoarece unitatea sau unitãþile afectate de schimbare se gãsesc deja în relaþii cu alte unitãþi.
În sfîrºit, fiecare stadiu al jocului poate fi înþeles în mod independent de toatã istoria mutãrilor de pînã în acel moment. Aceasta se întîmplã tocmai datoritã faptului cã fiecare stadiu al jocului reprezintã, prin ansamblul interdependenþelor, un întreg în sine. Saussure aratã cã acest lucru rãmîne valabil ºi pentru o limbã în sensul urmãtor: pentru a cunoaºte o limbã nu e nevoie de cunoaºterea istoriei ei, ci doar de însuºirea limbii în stadiul contemporan cu vorbitorul. Aceastã ultimã analogie este în mod special importantã pentru Saussure, deoarece ea îi permite sã afirme cã sincronia ºi diacronia sînt fenomene complet independente unul de celãlalt.
Savantul elveþian dã mai multe exemple care probeazã independenþa dintre sincronie ºi diacronie. Unul dintre ele este cazul cuvintelor latineºti crispus ºi decrepitus privite în raport cu urmaºii lor în francezã.
Adjectivul crispus înseamnã ondulat sau crãpat, iar decrepitus înseamnã ros de vreme, uzat. Crispus a furnizat francezei rãdãcina crép-, de la care limba francezã a derivat verbele crépir (a acoperi cu mortar) ºi décrépir (a îndepãrta mortarul). Un mur crépi înseamnã un zid acoperit cu mortar, iar un mur décrépi – un zid de pe care s-a luat mortarul.
Pe de altã parte, decrepitus a avut drept urmaº, în francezã, adjectivul décrépit(e). În francezã, sensul adjectivului latinesc s-a pãstrat, dar a cunoscut o anumitã specializare: el nu a fost întrebuinþat pe lîngã orice substantiv, ci numai în legãturã cu acele substantive proprii sau comune care se refereau la oameni; s-a spus, astfel, un homme décrépit (un bãrbat îmbãtrînit), Jeanne est décrépite (Jeanne este ramolitã). Marea asemãnare formalã dintre décrépi ºi décrépit, ca ºi unele asemãnãri de sens între cele douã adjective au ocazionat însã vorbitorului mai puþin cultivat ºi mai puþin atent al francezei posibilitatea unei confuzii. S-a ajuns astfel sã se spunã un mur décrépit, dar ºi une femme décrépite.
Fenomenul este o atracþie paronimicã.
Exemplul probeazã independenþa sincronicului de diacronic în sensul urmãtor: atracþia paronimicã este un fenomen sincronic ºi este independentã de trecut (deci de diacronie), cãci în latinã nu existã acelaºi raport între crispus ºi decrepitus. Adjectivele latineºti nu erau, prin urmare, confundate.
Distincþia sincronic/diacronic i-a permis lui Saussure formularea unor originale observaþii despre ceea ce lingvistica timpului sãu denumea “legi lingvistice”. Mai întîi, Saussure face distincþie între conceptul de lege, în accepþia juridicã, ºi accepþia pe care i-o acordã ºtiinþele naturale. El discutã apoi caracteristicile fiecãrui tip de lege ºi comparã aceste caracteristici cu ceea ce lingviºtii considerã a fi legi specifice ale domeniului lor. În sens juridic (dar ºi mai cuprinzãtor: în sens social), o lege are douã caracteristici: ea este imperativã (deoarece din norma pe care o exprimã decurge obligaþia individului de a acþiona conform normei) ºi generalã: ea se adreseazã tuturor membrilor dintr-o comunitate.
Ferdinand de Saussure
79
Comparînd aceste trãsãturi cu ceea ce se întîmplã în lingvisticã, Saussure constatã, mai întîi, cã despre legi lingvistice “generale” nici nu se poate vorbi. O lege trebuie sã fie sau sincronicã, sau diacronicã. Savantul elveþian procedeazã, de aceea, la o separare a celor douã feluri de legi prin exemple (în cele ce urmeazã, exemplele nu-i aparþin lui Saussure). Iatã cîteva: (i) Participiul românesc se terminã întotdeauna sau în -s, sau în -t.
(ii) l intervocalic latinesc devine în românã r.
(iii) Cîmpul semantic al activitãþii de observare este alcãtuit în românã din seria de verbe a observa, a constata, a sesiza, a bãga de seamã, a vedea.
(iv) Grupul latinesc qu devine în românã p: quatro > patru, quadra gesima > pãresimi.
(i) ºi (iii) sînt legi sincronice. (ii) ºi (iv) sînt diacronice.
Saussure constatã însã cã fapte precum (i) – (iv) nu satisfac condiþiile unei legi în sensul semnalat. Faptele diacronice – observã savantul elveþian – nu au un caracter imperativ. Ele nu sînt norme stabilite de cineva. Schimbãrile fonetice învedereazã într-adevãr o anumitã regularitate, dar sursa schimbãrii se gãseºte de fiecare datã la nivelul vorbirii ºi are un caracter mai mult sau mai puþin întîmplãtor. În al doilea rînd, legile fonetice nu sînt – conform lui Saussure – decît în aparenþã generale. Ele constau în modificarea aceluiaºi sunet sau grup de sunete din acelaºi context fonetic. Legile fonetice reprezintã în realitate legile unui fapt individual, ceea ce contrasteazã, în opinia lui Saussure, cu ideea de lege.
Nici faptele sincronice – precum (i) ºi (iii) – nu pot fi considerate, conform convingerilor lui Saussure, legi (în sens social). ªi ele învedereazã o anumitã regularitate, dar nu posedã caracter imperativ. Tocmai de aceea – constatã Saussure – sînt posibile schimbãrile ºi evoluþia.
Incompatibilitatea constatatã între legile lingvistice ºi legile sociale l-a condus pe savantul genevez la a considera conceptul de lege în a doua sa accepþie: în accepþia de lege a ºtiinþelor naturale. O lege a unor astfel de ºtiinþe este indiferentã la ideea de timp. O lege naturalã – de pildã, legea cãderii corpurilor – e, prin urmare, valabilã oricînd ºi oriunde intervine conceptul de forþã de atracþie. Legile ºtiinþelor naturale sînt, conform exprimãrii lui Saussure, legi pancronice.
Nici aici însã comparaþia nu aduce vreun lucru pozitiv. Învãþatul elveþian constatã, de pildã, cã un fapt lingvistic pancronic este acela potrivit cãruia limbile sînt supuse transformãrilor. Dar asemãnarea cu o lege naturalã se opreºte aici ºi este mult prea slabã.
Cã apa fierbe la 1000 C e, de exemplu, tot un fapt pancronic, dar e un fapt concret. Însã atunci cînd dorim sã indicãm un fenomen concret în domeniul lingvisticii, vedem cã el înceteazã sã mai fie ºi pancronic. Astfel, noi vorbim despre schimbãri (în genere) ca despre o caracteristicã a limbilor, dar, referindu-ne la o anumitã schimbare, observãm cã ea e limitatã atît de timp, cît ºi de spaþiu. Acest contrast dintre lingvisticã ºi ºtiinþele naturii dã mãsura incompatibilitãþii dintre conceptul de lege naturalã ºi cel de regularitate lingvisticã.
Unele observaþii ale lui Saussure despre conceptul de lege în lingvisticã trebuie privite cu precauþie. Este, de exemplu, situaþia legilor fonetice. Saussure declarã cã schimbãrile fonetice regulate nu sînt legi, deoarece ele sînt, în realitate, manifestãrile multiple ale unuia ºi aceluiaºi fapt izolat. Dar argumentul nu e convingãtor. În domeniul legilor propriu-zise de naturã socialã gãsim imperativul moral ºi juridic de a nu fura. El nu e respectat, desigur, de toþi membrii colectivitãþii, dar probabil cã majoritatea îl respectã. În fiecare abþinere “individualã” de la a fura se întîlneºte unul ºi acelaºi imperativ (cel de a nu fura!). Situaþia e, deci, aceeaºi cu situaþia din domeniul legilor fonetice. ªi dacã aceste lucruri sînt adevãrate, din ele ar trebui sã reiasã conluzia cã nici legile morale sau juridice nu sînt cu adevãrat legi.
În al doilea rînd, meritã a fi discutatã atitudinea principialã care sprijinã critica legilor lingvistice. Problema este tocmai aceasta: ce decurge din demonstraþia saussurianã? Pentru cã
80
Manual de lingvisticã generalã
savantul elveþian nu are o atitudine explicitã ºi pentru cã problema are foarte importante implicaþii privitoare la epistemologia lingvisticii, nu se pot face decît conjecturi. Ele sînt douã: (i) din faptul cã în lingvisticã nu întîlnim legi nici în sensul ºtiinþelor sociale, nici în cel al ºtiinþelor naturii, rezultã cã lingvistica se gãseºte într-o situaþie de inferioritate faþã de toate celelalte ºtiinþe; cãci o disciplinã fãrã legi nu poate fi consideratã o autenticã ºtiinþã; (ii) din acelaºi fapt nu rezultã cã lingvistica este o pseudoºtiinþã; dimpotrivã, decurge ideea cã metodologia lingvisticii este complet diferitã de aceea a tuturor celorlalte discipline; mai mult, lingvistica prefigureazã un nou model cognitiv, adicã o nouã modalitate de cunoaºtere sistematicã, incomparabilã cu modelul ºtiinþelor existente în acel moment.
Se pare cã observaþiile critice fãcute de Saussure legilor lingvistice sunt subiacent susþinute de cea de-a doua atitudine. Un argument în sprijinul acestei interpretãri îl constituie faptul cã întreg demersul saussurian reprezintã o tentativã de a descoperi principiile – “adevãratele” principii
– ale cercetãrii lingvistice. Saussure nu se îndoieºte nici un moment de faptul cã forjarea unei metodologii proprii lingvisticii nu ar fi posibilã. Nu de o discreditare a lingvisticii în calitate de ºtiinþã se poate vorbi, aºadar, la Saussure, ci de o reformã a ºtiinþei limbajului.
Credinþa cã aceastã reformã înseamnã, în acelaºi timp, ºi descoperirea unui nou mod de cunoaºtere nu e explicitã în opera lui Saussure. Ea poate fi, însã, dedusã ºi are ºi o justificare: autonomizarea lingvisticii. În gîndirea lingvisticã postsaussurianã, aceastã credinþã a dus însã (în afarã de realizãri remarcabile) ºi la orgolii nefondate. Multã vreme a fost susþinutã ideea cã lingvistica este avangarda ºtiinþelor. În numele acestei lozinci, apropieri ºi interpenetrãri cu alte ºtiinþe au fost cu orgoliu evitate – mai ales în Europa. Din acest exclusivism, devenit uneori prejudecatã, cea care a avut de pierdut a fost tocmai lingvistica.
2.2.3. Lingvistica sincronicã ºi diacronicã. Principii de lingvisticã sincronicã. Ideea cã lingvistica este o disciplinã axiologicã ºi teoretizarea distincþiei sincronic–diacronic au pregãtit terenul pentru teza cã lingvistica înseamnã, de fapt, lingvisticã sincronicã sau diacronicã. Problema centralã a primei constã în identificarea unitãþilor concrete ale limbii ºi în descrierea modului cum aceste unitãþi se articuleazã într-un sistem.
Saussure vorbeºte, aºadar, din nou despre unitãþi concrete, actualizînd încã o datã tendinþa empiristã a demersului sãu. Acum însã se poate gãsi ºi o explicaþie mai concretã pentru adoptarea acestei atitudini. Saussure pare înclinat sã creadã cã, deoarece limba are o organizare sistemicã, acest fapt implicã existenþa unor unitãþi concrete. Aceastã idee reiese din urmãtoarea afirmaþie:
“Aºa cum jocul de ºah este în întregime conþinut în combinarea unor piese diferite, tot astfel limba are caracterul unui sistem bazat complet pe opoziþia dintre unitãþile sale concre te.” ( op. cit., p. 149)
Ideea de sistem pare, prin urmare, solidarã, la Saussure, cu cea de unitate concretã. Se poate, deci, emite ipoteza cã tendinþa empiristã a gîndirii saussuriene este alimentatã chiar de cãtre holismul adoptat. Cãci tocmai holismul este responsabil de importanta afirmaþie cã limba este un sistem.
Este ºtiut însã cã o unitate concretã este o unitate imediat accesibilã observaþiei. Bota-nica studiazã plantele, zoologia cerceteazã animalele, fizica are în vedere corpurile. Nici una dintre aceste ºtiinþe nu face eforturi speciale pentru identificarea unitãþilor cu care lucreazã.
Saussure constatã însã cã pentru lingvisticã lucrurile nu se prezintã la fel. Savantul elveþian se gîndeºte cã lipsa de evidenþã empiricã a unitãþilor limbii reprezintã o particularitate a lingvisticii. El aratã, în continuare, cum trebuie sã se procedeze pentru a se ajunge la degajarea acestor unitãþi. Dar Saussure nu ºi-a dat seama cã, vorbind despre aceastã particularitate, el intra, de fapt, în conflict cu propria convingere despre natura con cretã a entitãþilor lingvistice.
Ferdinand de Saussure
