Leonard Bloomfield

91

fologiei), cãci acestea sînt tot forme lingvistice simple. Nu intrã însã, în acelaºi lexic, forme precum vînãtor, zgîrie-brînzã sau neom, deoarece ele sînt forme complexe.

(vii) O formã lingvisticã este o solidaritate între o formã lexicalã ºi cel puþin o formãgramaticalã. Forma gramaticalã se numeºte taxem.

Originea acestei teze poate fi gãsitã în împrejurarea urmãtoare. Dacã se examineazã o formã complexã (de pildã, un enunþ), se constatã cã pentru a-l înþelege nu e suficient sã se cunoascã numai semnificaþia pãrþilor lui componente. Semnificaþia enunþului mai depinde ºi de alþi factori, cum ar fi succesiunea morfemelor, intonaþia sau tipul sintactic cãruia îi aparþine enunþul. De aici se poate abstrage distincþia dintre forma lexicalã a enunþului ºi forma lui gramaticalã. Forma lexicalã este suma morfemelor care intrã în alcãtuirea lui. Forma gramaticalã o constituie totalitatea de factori care “structureazã” aceastã sumã ºi care, astfel, conferã enunþului semnificaþia ce o are de fapt. Toþi aceºti factori sînt numiþi de Bloomfield taxeme.

Pentru lingvistul american, domeniul favorizat de exemplificare a distincþiei formã lexicalã/

formã gramaticalã este domeniul formelor complexe. Într-adevãr, aici distincþia este mai vizibilã. Dar ea funcþioneazã ºi la nivelul formelor simple. Fie, de pildã, adverbul sus. Aceastã formã simplã e constituitã dintr-o formã gramaticalã, care constã în posibilitatea lui de a se combina cu o subclasã de forme: cu verbele. Posibilitatea combinatorialã este un taxem ºi poate fi distinsã de forma lexicalã a adverbului. Forma lexicalã este forma lui foneticã (asociatã cu sensul cunoscut), consideratã independent de posibilitatea de combinare cu verbele.

(viii)Taxemele sînt de patru feluri: de topicã, de modulaþie, de alternanþã foneticãºi de selecþie.

a) Prin taxemele de topicã Bloomfield înþelege sã se refere la tot ceea ce înseamnã succesiune semnificativã. În raza consideraþiilor nu intrã, de aceea, doar ordinea cuvintelor în propoziþie sau a propoziþiilor în frazã, ci ordinea constituenþilor imediaþi, atunci cînd aceastã ordine este relevantã pentru problema semnificaþiei ºi a corectitudinii gramaticale. Deci un taxem de topicã înseamnã imposibilitatea de a antepune atributul substantival prepoziþional (*de lemn pod) sau imposibilitatea de antepunere a morfemelor de numãr sau de determinare definitã (în limba românã, desigur).

b) Taxemele de modulaþie sînt accentul ºi intonaþia. Un nume propriu, de pildã, poate fi rostit în trei moduri diferite: ca o exclamaþie, ca o întrebare ºi ca rãspuns la o întrebare. Rezultã, de aici, existenþa a trei taxeme intonaþionale diferite. Tot un taxem de modulaþie, avînd funcþie distinctivã, este taxemul accentual din perechile sã´lcii – sãlcií, carácter – caractér.

c) Prin taxemele de alternanþã foneticã se înþelege existenþa unor variante de pronunþare a aceluiaºi morfem: alternanþa t/d din perechea capot – capod este un astfel de taxem. La fel, în morfemul nu, u este înlocuit uneori în rostire cu o: no (eventual rostit lung).

d) În sfîrºit, taxemele de selecþie înseamnã posibilitãþile de combinare a unui morfem cu alte morfeme. Prepoziþia de se caracterizeazã, de pildã, prin capacitatea de a se combina cu un substantiv, pronume, verb la infinitiv, cu unele adverbe sau cu numerale cardinale, dar nu ºi cu gerunziile. Aceastã proprietate combinatorialã înseamnã un taxem de selecþie.

Mai multe morfeme pot avea aceleaºi proprietãþi combinatoriale, caz în care ele alcãtuiesc

“o clasã formalã” (cf. infra, teza (xxvii)).

(ix) Atît forma lexicalã, cît ºi cea gramaticalã posedã o semnificaþie. Semnificaþiaunei forme lexicale se numeºte semem. Semnificaþia unei forme gramaticale (adicã aunui taxem) se numºte episemem. Semnificaþia unei forme lingvistice este solidaritateadintre un semem ºi cel puþin un episemem.

Aceste idei sînt urmarea logicã a afirmaþiei de la punctul (vii). Din moment ce o formã lingvisticã înseamnã solidaritatea dintre o formã lexicalã ºi una gramaticalã ºi din moment ce

92

Manual de lingvisticã generalã

semnificaþia unei forme lingvistice (complexe) nu înseamnã numai semnificaþia morfemelor care o compun, e normal sã se afirme cã ºi taxemele au o semnificaþie. ªi, mai departe, este firesc sã se admitã cã semnificaþia unei forme lingvistice este solidaritatea dintre semnificaþia formei lexicale ºi semnificaþia formei gramaticale. Rãmîne doar sã se explice de ce este nevoie de cel puþin un episemem.

Explicaþia constã în faptul cã se întîmplã, în puþine cazuri, ca o formã de lingvisticã sã fie “alcãtuitã”

dintr-o singurã formã lexicalã aflatã în conexiune cu o singurã formã gramaticalã. Astfel spus, la

“structura” unei forme lingvistice participã, de obicei, mai multe taxeme. Vor fi, în consecinþã, mai multe episemene. Faptul acesta este adevãrat chiar ºi în cazul formelor lingvistice simple.

De exemplu, în situaþia adverbului atunci (care e o formã independentã), forma gramaticalã este datã de douã taxeme: taxemul accentual (care precizeazã cã a doua silabã este cea accentuatã) ºi un taxem intonaþional descendent – în eventualitatea cã adverbul e utilizat ca rãspuns la o întrebare. Corespunzãtor celor douã taxeme vor exista douã episememe.

Bloomfield atrage atenþia cã este foarte greu sã se precizeze sau sã se descrie sensul unui taxem. Cauza dificultãþii constã în gradul înalt de abstracþie avut de unele dintre episememe.

Într-adevãr, o definiþie a sensului taxemului accentual (de pildã) ar fi vagã.

3.2. Morfologia ºi sintaxa. Gramatica. Urmãtorul ansamblu de teze are ca premisã definiþia formelor complexe. Formele complexe sînt, aºadar, formele decompozabile în constituenþi imediaþi. Bloomfield ia în discuþie ºi problema deosebirii dintre forme independente ºi forme dependente. De aici, el obþine urmãtoarele:

(x) O formã complexã poate fi alcãtuitã din cel puþin douã forme independente.

(xi) Dacã o formã complexã e alcãtuitã din cel puþin douã forme independente,atunci ea este o sintagmã.

(xii) O formã complexã mai poate fi însã alcãtuitã fie dintr-o formã independentãplus cel puþin o formã dependentã, fie din cel puþin douã forme dependente.

(xiii) Dacã o formã este complexã, în sensul descris de (xii), sau dacã ea este o formãindependentã simplã, atunci ea este un cuvînt.

(xiv) Sintagmele sînt domeniul de studiu al sintaxei.

(xv) Cuvintele sînt domeniul de studiu al morfologiei.

(xvi) Morfologia împreunã cu sintaxa constituie gramatica unei limbi.

Cîteva comentarii:

Nu e prea mult de insistat asupra accepþiei în care Bloomfield înþelege termenul sintagmã. E destul de limpede cã, pentru el, o sintagmã poate fi o frazã, o propoziþie sau un constituent complex al propoziþiei (de pildã, soare strãlucitor, învãþînd metodic etc.).

Mai interesantã este problema cuvîntului. Chestiunea cuvîntului se cere a fi studiatã din trei unghiuri: din cel al raportului dintre definiþia bloomfieldianã ºi accepþia uzualã care i se conferã cuvîntului în gramaticã; apoi din unghiul raportului dintre cuvînt ºi sintagmã ºi, în sfîrºit, din punctul de vedere al raportului dintre cuvînt ºi morfem.

Bloomfield considerã, prin urmare, cã un cuvînt poate fi unul dintre urmãtoarele douã lucruri:

a) o formã complexã (alcãtuitã fie dintr-o singurã formã independentã plus cel puþin o formã dependentã, fie din cel puþin douã forme dependente)

sau:

b) o formã simplã independentã.

Conform acestui punct de vedere, sînt cuvinte urmãtoarele eºantioane: fierar (alcãtuit din forma independentã fier plus forma dependentã -ar), neiertãtor (alcãtuit din forma

Leonard Bloomfield

93

independentã ierta plus formele dependente ne- ºi -tor), a munci (alcãtuit din formele dependente munc- ºi a... i), repede (alcãtuit dintr-o formã simplã independentã).

Bloomfield inoveazã de douã ori în problema cuvîntului. Mai întîi, el atribuie toate tipurile de eºantioane enumerate mai sus morfologiei, ºi nu (aºa cum se procedeazã de regulã) lexicului. În al doilea rînd, el considerã cã un cuvînt nu posedã, decît în puþine cazuri, forme diferite. Astfel, ceea ce în gramatica ºcolarã este prezentat ca fiind formele flexionare ale aceluiaºi cuvînt (ºi anume formele flexionare ale unui substantiv, pronume sau verb) apare la Bloomfield în calitate de cuvinte distincte. Din punctul sãu de vedere, om, un om, omului, oameni sau ºtiu, sã ºtii, ar ºti, ºtiind etc. nu sînt, prin urmare, formele de declinare ºi de conjugare a substantivului ºi, respectiv, a verbului. Cele opt forme enumerate sînt tot atîtea cuvinte deosebite.

Oricît de stranie este aceastã concepþie despre cuvînt, trebuie subliniat faptul cã ea se apropie de anumite idei ale lingvistului american. Astfel, Bloomfield a afirmat cã nu se întîlnesc niciodatã forme lexicale în stare purã ºi cã, în consecinþã, sensul unei forme lingvistice este o solidaritate dintre semem ºi episemem. Cum taxemul de selecþie (care este caracteristic formei omului) diferã de taxemul de selecþie al formei om, e limpede cã ºi episememele corespunzãtoare vor fi distincte ºi, deci, sensurile celor douã forme vor diferi.

În aceste condiþii, Bloomfield e îndreptãþit sã vorbescã despre cuvinte deosebite.

Avînd aceastã concepþie despre cuvînt, lingvistul american afirmã totuºi, în unul dintre capitolele rezervate morfologiei, cã tot cuvinte sînt ºi urmãtoarele tipuri de forme: redactor-ºef, pierde-varã, bunãvoinþã (exemplele nu îi aparþin, evident, lui Bloomfield). Asemenea unitãþi sînt însã alcãtuite din douã forme independente ºi, de aceea, ar trebui considerate sintagme. Bloomfield nu explicã din ce motiv încadreazã formele complexe de acest tip în categoria cuvîntului. S-ar pãrea cã este vorba despre un criteriu semantic.

Tot o problemã de graniþã este cea a formelor independente simple (uºor, bun, adevãr etc.). Lingvistul american a arãtat cã formele independente simple reprezintã o subclasã a morfemelor, fiind, aºadar, unitãþi lexicale. Dar, conform definiþiei date cuvîntului, aceleaºi forme se vãd acum înglobate ºi în categoria cuvintelor ºi devin astfel obiectul de studiu al morfologiei. Aici, totuºi, interpretarea lui Bloomfield este mai suplã. El considerã acest tip de forme cuvinte-morfem.

3.2.1. Sintaxa: unitãþile sintactice. Modul în care Bloomfield înþelege sintaxa în detaliu se dezvãluie din urmãtorul ansamblu de teze: