2.1.3.1.5. Semnul este o entitate de naturã psihicã. Nici aceastã idee nu apare formulatã în capitolul dedicat semnului, dar ea decurge din alte afirmaþii ale lui Saussure despre limbã. Am întîlnit-o, de pildã, atunci cînd Saussure pleda pentru ideea cã unitãþile limbii trebuie sã fie concrete.
Teza este importantã, deoarece ea permite o nuanþare a afirmaþiilor saussuriene. Cînd am vorbit despre laturile semnului, ne-am referit tot timpul la complex sonor (sau imagine graficã) – adicã la semnificant – ºi la concept (semnificat). Dar, dacã semnul este de naturã mentalã, atunci semnificantul nu poate fi nici complex sonor, nici imagine graficã.
Cãci atît un complex fonic, cît ºi o succesiune de litere sînt realitãþi fizice, ºi nu mentale.
Nu complexul sonor îl are, aºadar, vorbitorul în minte, ci tiparul psihic al acestui complex.
Dar asta reprezintã deja altceva. Atunci trebuie fãcutã distincþia dintre semn – ca realitate mentalã – ºi materializarea semnului (prin rostire sau scriere).
Saussure nu ºi-a menþinut tot timpul acest punct de vedere asupra semnului. Uneori el pare sã facã distincþia semnalatã mai sus. Dar, alteori, el e înclinat sã considere cã semnul este chiar întruparea fonicã sau vizualã a amprentei psihice. De exemplu, teza cã semnul este liniar ºi confuzia fãcutã acolo între semn ºi semnificant acrediteazã tocmai ideea cã pentru Saussure semnul este ºi o entitate psiho-fizicã.
2.1.3.1.6. Cîteva concluzii. Teoria semnului are o strãlucitã posteritate în cultura lingvisticã europeanã. Ea este probabil partea cea mai stimulatoare din întreg ansamblul de sugestii pe care îl reprezintã gîndirea lui Saussure. Dintre marile personalitãþi care s-au simþit atrase de ideile despre semn ale lui Saussure pot fi amintiþi Émile Benveniste, Louis Hjelmslev, André Martinet. Pornind de la tezele savantului genevez, aceºti lingviºti au propus nuanþãri, corectãri sau chiar reconstrucþii ale conceptului de semn.
Saussure însuºi ºi-a dat seama ce deschidere are teza potrivit cãreia limba este un sistem de semne. El a vãzut însã cã semnul lingvistic reprezintã numai una dintre categoriile de semne cu care opereazã oamenii. De aici, el a dedus necesitatea de a fi fondatã o nouã disciplinã care sã studieze viaþa semnelor din colectivitãþile omeneºti. Ramurã a psihologiei sociale (în concepþia lui Sausssure), aceastã nouã ºtiinþã este denumitã de cãtre savantul elveþian semiologie.
2.1.4. Limba: SISTEM de semne. Pentru o mai bunã înþelegere a ideii cã limba are o organizare sistemicã, se poate face apel la o comparaþie între ceea ce este un nomenclator ºi un sistem, în genere.
O definiþie a nomenclatorului ar putea fi urmãtoarea: un ansamblu de unitãþi între care nu existã nici o relaþie. Inexistenþa relaþiei se probeazã prin faptul cã, dacã din nomenclator se extrage cel puþin o unitate, cu cele rãmase nu se întîmplã nimic. Ele nu reclamã, aºadar, o nouã organizare.
Un exemplu de nomenclator este ansamblul fiºelor din sertarul unui fiºier de bibliotecã.
Scoþînd din acest ansamblu cîteva fiºe (sau adãugînd), nu sîntem obligaþi sã reorganizãm
Ferdinand de Saussure
73
ansamblul rãmas. Acesta este un semn cã acþiunea asupra unui sector din nomenclator nu are urmãri asupra ansamblului ºi probeazã absenþa relaþiilor dintre unitãþile nomenclatorului.
Un sistem este, prin opoziþie, un ansamblu de unitãþi interdependente. Motorul unei maºini este, de exemplu, un sistem. Dacã i se eliminã bujiile, sistemul nu mai funcþioneazã.
În planul lingvistic (înþeles în sens larg), tot un sistem este ºirul numerelor naturale sau gama do. Nu se poate concepe ºirul numerelor naturale prin eliminarea numãrului 13 (de pildã), dupã cum nu se poate concepe gama do eliminînd nota la. De aici reiese o caracteristicã importantã a sistemului. Unitãþile care îl constituie îºi cîºtigã individualitatea ºi pot fi identificate numai ºi numai datoritã faptului cã în ansamblul sistemului ele ocupã o anumitã poziþie. Numãrul 13, de pildã, e definibil drept numãrul aflat dupã 12 ºi înaintea lui 14. Nota la este nota situatã dupã sol ºi înainte de si. O unitate este recognoscibilã, aºadar, drept o unitate a unui sistem, dacã ºtim ce este sistemul însuºi.
Se pot aduce argumente comune pentru a dovedi cã o limbã este un sistem, ºi nu un nomenclator.
Dacã, la un moment dat, româna ar fi deposedatã de formele pronominale personale, aceasta nu ar însemna numai dispariþia posibilitãþii de a rãspunde (spre exemplu) eu la o întrebare. Ar fi erodat, în acelaºi timp, într-un mod grav sistemul verbului, ceea ce ar fi tocmai o dovadã a naturii sistemice a limbii. Exemple de acest tip pot fi date, în continuare, în numãr mare.
Însã toate acestea sînt doar premise pentru înþelegerea ideilor saussuriene despre organizarea sistemicã a limbii. Cãci conceptul lui Saussure de sistem implicã douã principii de organizare a limbii încã mai specifice. Ele sînt principiul succesiunii (sau al ordinii sintagmatice) ºi principiul asociaþiei. În opera lui Saussure, ele nu apar formulate ca principii, dar chiar în acest fel trebuie înþelese: cãci ordinea sintagmaticã ºi asociaþia unitãþilor lingvistice definesc, pentru Saussure, caracterul de sistem al limbii.
2.1.4.1. Principiul ordinii sintagmatice. Dacã se studiazã cu atenþie vorbirea cuiva, se constatã cã propoziþiile sau frazele nu ni se prezintã sub forma unor segmente succesive, ci ne apar ca un ºir de sunete întrerupt, în unele puncte, de pauze de respiraþie. Fie fraza:
“Armatele aliate au atacat Irakul cînd ultimatumul internaþional a expirat.”
Rostitã, aceastã frazã nu va avea pauze echivalente cu blancurile tipografice (o pauzã ar putea fi constatabilã doar la sfîrºitul propoziþiei principale). ªi totuºi, pentru orice vorbitor al românei, fraza nu este un ºir arbitrar de sunete, ci o unitate de comunicare. Conform ideilor lui Saussure, se întîmplã aºa deoarece vorbitorii recunosc, în acest ºir de sunete, o succesiune de unitãþi pe care Saussure le numeºte sintagme.
O astfel de sintagmã este fraza însãºi. Pãrþile ei constitutive sînt cele douã propoziþii. Dar fiecare dintre propoziþii este, la rîndul ei, o sintagmã. Sintagma reprezentatã prin propoziþia principalã este astfel alcãtuitã din armatele aliate ºi din au atacat Irakul, iar sintagma care este propoziþia secundarã e compusã din cînd a expirat ºi din ultimatumul internaþional.
Cele patru unitãþi identificate la acest nivel sînt tot sintagme. Structura fiecãreia e urmãtoarea: armatele aliate = armatele + aliate: au atacat Irakul = au atacat + Irakul: cînd a expirat = cînd + a expirat: ultimatumul internaþional = ultimatumul + internaþional. ªi descompunerea în sintagme poate continua: au atacat = au + atacat: armatele = armate +
le: aliate = aliat + e: Irakul = Irak + (u)l: ultimatumul = ultimatum + (u)l: internaþional
= inter + naþional: a expirat = a + expirat.
Din aceste segmentãri succesive se pot desprinde principiile care definesc la Saussure conceptul de sintagmã:
(i) o sintagmã este orice unitate semnificativã începînd cu nivelul cuvîntului (morfologic sau lexical) ºi terminînd cu nivelul propoziþiei sau frazei;
74
Manual de lingvisticã generalã
(ii) o sintagmã se descompune întotdeauna în pãrþi constitutive interdependente, care pot fi, la rîndul lor, sintagme;
(iii) pãrþile constitutive ale unei sintagme sînt unitãþi cu semnificaþie. Saussure nu spune explicit acest lucru, dar se pare cã elementele componente ultime ale unei sintagme trebuie sã fie semnele.
Prin caracteristica (i) se justificã, de pildã, din ce cauzã cele patru sintagme care alcãtuiesc cele douã propoziþii sînt tocmai cele menþionate, ºi nu altele: armatele aliate au atacat Irakul cînd a expirat ultimatumul internaþional. Explicaþia este cã fiecare dintre ele reprezintã o unitate dotatã cu semnificaþie, în timp ce grupuri precum cînd ultimatumul, armatele Irakul, aliate au atacat, internaþional a expirat nu au semnificaþie ºi nu sînt, în consecinþã, sintagme.
Prin principiul (ii) se previne o descompunere care are ca rezultat o unitate semnificativã (eventual tot o sintagmã), dar care nu integreazã toate unitãþile sintagmei imediat superioare. De exemplu, propoziþia principalã poate fi segmentatã în sintagma armatele aliate au atacat sau în sintagma armatele au atacat. Dar în ipoteza cã segmentarea duce la prima sintagmã, trebuie admis cã ne aflãm în faþa unei sintagme greºite, pentru cã substantivul Irakul (el însuºi o sintagmã) nu este, totuºi, o sintagmã independentã în raport cu armatele aliate au atacat. ªi aceasta, deoarece obiectul direct al verbului au atacat depinde de verb. Probleme similare se pun în eventualitatea cã se opteazã pentru a doua segmentare. În ambele alternative este încãlcat principiul interdependenþei care caracterizeazã pãrþile cons titutive ale unei sintagme.
În sfîrºit, al treilea principiu explicã de ce, spre exemplu, s-a putut continua segmentarea sintagmei armatele, dar nu a mai fost posibilã segmentarea lui cînd. Sintagma armatele e decompozabilã tot în pãrþi semnificative: radicalul ºi afixul determinãrii. Nu aceeaºi e situaþia lui cînd. De aici rezultã faptul cã o unitate semnificativã nereductibilã la alte pãrþi, care sînt ele însele semnificative ºi decompozabile, nu e o sintagmã. Aºadar, armatele e o sintagmã, în timp ce cînd nu e decît (probabil) un semn.
Vorbind despre succesiunea sintagmelor ºi despre incluziunea lor, Saussure ºi-a pus întrebarea dacã nu cumva observaþiile sale vizeazã, în fapt, vorbirea, ºi nu limba. Rãspunsul lui este negativ, iar argumentul îl constituie faptul cã sintagmele reprezintã, independent de libertatea de construire a lor – libertatea asumatã de orice vorbitor –, o concretizare de “forme regulate” (dupã cum spune Saussure). Argumentul savantului elveþian trebuie înþeles în modul urmãtor: vorbitorul e liber sã construiascã o sintagmã formatã, de pildã, din douã substantive, dintre care primul e la nominativ (acuzativ), iar celãlalt la genitiv.
Numãrul enorm de asemenea sintagme este mãsura libertãþii individuale ºi reprezintã un fapt de vorbire. Dar vorbitorul nu e liber sã modifice ºi tiparul cazual al substantivelor (adicã
“forma regulatã” din exprimarea lui Saussure). Tiparul cazual este un fapt de limbã.
2.1.4.2. Principiul asociaþiei. Am vãzut mai sus cã ideea de ordonare sintagmaticã implicã referirea la sintagme sau semne pe care le-am considerat unitãþi dotate cu semnificaþie. Problema semnificaþiei a rãmas însã suspendatã. Se pune acum întrebarea urmãtoare: în virtutea cãrui fapt se poate susþine cã sintagmele ºi semnele sînt purtãtoare de semnificaþie (sens)?
