Distincþia dintre sens denotativ, conotativ ºi global nu apare la Saussure. Dar este sigur cã savantul genevez s-a gîndit la ceva similar. Cãci Saussure propune explicit deosebirea dintre valoare ºi semnificaþie. El afirmã astfel cã semnificaþia (sensul) celor trei verbe franceze este aceeaºi, dar cã valoarea lor nu. Valoarea saussurianã pare sã corespundã la ceea ce am numit, mai sus, sensul global al cuvîntului.
2.2.3.3.2. Valoarea lingvisticã privitã în aspectul ei material. Un punct de vedere similar este promovat ºi în ceea ce priveºte semnificantul. Saussure afirmã, aºadar, cã identificarea unei tranºe sonore este posibilã în virtutea diferenþelor pe care aceasta le manifestã prin raportare la alte tranºe sonore. De exemplu, identitatea (ºi, deci, ºi valoarea) segmentului lasã decurge din urmãtorul ansamblu de diferenþe: rasã, lesã, latã, lase. Lasã este, prin urmare, tot ceea ce nu este ansamblul mai sus amintit, împreunã cu alte tranºe (masã, casã, lemã etc.).
În mod similar, identitatea ºi valoarea unui sunet sînt date de ansamblul diferenþelor sale faþã de toate celelalte sunete. i este, deci, în românã tot ceea ce nu e a, ã, e, o, u.
Douã lucruri se impun a fi semnalate. Primul este acela cã Saussure a ajuns sã discute despre ceva ce nu mai înseamnã (conform propriilor criterii) unitãþi lingvistice. Fonemele nu sînt, din perspectiva propriei teorii, unitãþi ale limbii, cãci unui fonem nu-i corespunde un semnificat (numai anumitor tranºe sonore le corespund semnificaþi). Interesant este însã, în aceste condiþii, faptul cã noþiunea de valoare este extinsã ºi asupra unor astfel de entitãþi. Poate cã o distincþie terminologicã ar fi folositoare. Se poate propune ca noþiunea de unitate lingvisticã sã fie utilizatã pentru toate acele entitãþi caracterizate prin existenþa unei relaþii între semnificant ºi semnificat. ªi se poate admite conceptul de element lingvistic pentru acele entitãþi care nu se caracterizeazã prin aceastã relaþie. Elementele lingvistice ar fi, conform cu acest punct de vedere, fonemele ºi silabele. Atît unitãþile, cît ºi elementele lingvistice sînt posesoare de valoare, dar numai primele sînt posesoare ºi de sens.
Al doilea: Saussure vorbeºte cu insistenþã despre natura nematerialã (el spune
“necorporalã”) a valorii considerate în aspectul ei... material. Din nou, o contradicþie de care el nu ºi-a dat seama. Acelaºi tip de contradicþie ca aceea semnalatã puþin mai înainte.
Empirismul profesat cu tãrie în mai multe pãrþi ale “Cursului...” primeºte astfel o grea loviturã. Chiar din partea doctrinei valorii.
Ferdinand de Saussure
85
2.2.3.3.3. Valoarea semnului considerat o totalitate. Conceptele, pe de-o parte, ºi tranºele sonore, pe de altã parte, au aºadar valoare ºi identitate numai prin diferenþiere.
Ele se definesc în mod pur negativ ºi diferenþial. Dar Saussure afirmã cã nu totul este negativ în limbã. Astfel, pentru el semnul – adicã solidaritatea dintre un semnificant ºi un semnificat – este o entitate pozitivã.
Apare imediat întrebarea dacã o entitate pozitivã se mai defineºte relaþional. Rãspunsul este afirmativ. Saussure nu a intenþionat sã afirme cã entitãþile pozitive au valoare în alt fel decît datoritã asociaþiilor. El a vrut doar sã accentueze cã existã o linie de demarcaþie între laturile semnului considerate separat ºi semnul ca întreg. Precizarea pe care el o face corespunde într-un anume fel deosebirii (propuse mai sus) unitate/element.
2.2.4. Consecinþele metodologice ale teoriei valorii lingvistice. Pentru Saussure, principiul organizãrii sintagmatice a limbii are drept consecinþã metodologicã propu nerea de a fonda o nouã ramurã a lingvisticii sincronice: sintagmatica. Învãþatul elveþian avertizeazã cã sintagmatica nu se confundã cu sintaxa, cãci orice fapt sintactic este (dupã cum am vãzut) ºi un fapt sintagmatic, dar nu ºi reciproc. Aºa cum o înþelege Saussure, sintagmatica încorporeazã, în egalã mãsurã, fapte din domeniul morfologiei sau din cel al lexicului (în mod special formarea cuvintelor).
Acesta nu este însã singurul punct metodologic în care Saussure propune o înnoire.
O limbã, aratã Saussure, e de obicei studiatã din punctul de vedere al gramaticii ºi al lexicului. Iar gramatica înseamnã morfologie plus sintaxã. Morfologia se ocupã cu inventarierea formelor ºi cu clasificarea lor, în timp ce sintaxa studiazã funcþiile acestor forme în propoziþie.
Pentru Saussure, aceste diviziuni sînt artificiale, deoarece ele nu corespund principiilor care definesc caracterul sistemic al unei limbi. Într-adevãr, nu existã nici un motiv, din punctul de vedere al lingvistului elveþian, sã separãm morfologia ºi sintaxa, pe de-o parte, iar, pe de altã parte, sã le opunem pe amîndouã lexicului. Cãci principiul ordonãrii sintagmatice se referã atît la fapte de morfologie ºi sintaxã, cît ºi la fapte de lexic.
Consecvent cu acest punct de vedere, Saussure va propune o nouã diviziune a ºtiinþei limbii: alãturi de o sintagmaticã, ar trebui sã existe ºi o teorie a asociaþiilor. Împãrþirea e conformã cu principiile care conferã limbii caracter sistemic. În Cursul de lingvisticã generalã nu se întîlneºte, desigur, decît propunerea unei atari resistematizãri. Sugestia nu a rãmas însã fãrã ecou în lingvistica postsaussurianã.
În sfîrºit, nu poate fi ignoratã consecinþa metodologicã a celor afirmate despre valoare privitã în aspectul ei material. Aserþiunile lui Saussure sînt implicit polemice la adresa foneticii experimentale. Fonetica experimentalã priveºte sunetul în materialitatea lui. Pentru Saussure însã, sunetul este relevant lingvistic prin calitatea lui diferenþialã ºi relaþionalã, adicã tocmai prin ceea ce este nematerial. Modul lui Saussure de a privi fonemul reprezintã schiþarea cadrului unei alte discipline lingvistice, deosebite de foneticã: fonologia.
Ordonãrii sintagmatice, asocierii, corespondenþei dintre semnificant ºi semnificat, precum ºi diferenþierii Saussure le-a acordat o bazã mentalã. Toate acestea sînt, pentru savantul elveþian, operaþii psihice. Pentru metodologia lingvisticii sincronice acest mentalism nu a avut însã nici o urmare practicã. Autonomia lingvisticii nu a fost cu nimic tulburatã.
86
Manual de lingvisticã generalã
3. CONCLUZII
Reforma saussurianã a ºtiinþei limbajului este probabil cea mai importantã din întreaga istorie a lingvisticii. Ideile savantului de la Geneva au influenþat gîndirea lingvisticã în toate modurile posibile: s-au nãscut reacþii de delimitare polemicã, au fost preluate idei într-un mod necritic sau, dimpotrivã, au apãrut dezvoltãri fertile.
Prin teza cã limba este un sistem ºi cã lingvistica trebuie sã se orienteze spre fenomenele sincronice, Saussure a devenit pãrintele celui mai influent curent lingvistic din secolul al XX-lea: structuralismul. În opera lui Saussure, conceptul de structurã nu apare însã.
Teoria semnului lingvistic a stimulat cercetãrile de fondare a unei noi ºtiinþe: semiologia (sau, cu o denumire care provine din cultura americanã, semiotica). Iar teoria saussurianã a valorii lingvistice reprezintã baza doctrinarã a semanticii structurale, ale cãrei principii au fost formulate în anii ’50 de cãtre Louis Hjelmslev.
Aproape tot ceea ce este nou ºi important în opera saussurianã se datoreazã holismului.
Exegeþii au comentat puþin aceastã caracteristicã a gîndirii lui Saussure. Sau, mai precis, nu au apreciat-o drept ceea ce este: un principiu filosofic de înþelegere a faptelor, mulþumindu-se doar sã comenteze efectele ei. La Saussure, tendinþa holistã este însoþitã de o constantã profesiune de credinþã empiristã. Explicaþiile acestei atitudini sînt mai multe. Empirismul este însã minat chiar din interior prin doctrina valorii. În opera lui Saussure, nu empirismul însoþeºte în mod natural holismul, ci mentalismul.
BIBLIOGRAFIE
Despre autonomizarea epistemologicã a lingvisticii; limbaj, limbã, vorbire; tezele lui Saussurereferitoare la conceptul de limbã:
Ferdinand de Saussure, “Curs de lingvisticã generalã” (traducere în limba românã de Ion Coja), în Lucia Wald (redactor responsabil), “Antologie de texte de lingvisticã structuralã”, Universitatea din Bucureºti, 1977, p. 19–27.
Desprelimbã ca sistem DE SEMNE:
Idem, p. 28–45.
Despre limbã ca SISTEM de semne; principiul ordonãrii sintagmatice; principiul asociaþiei;simultaneitatea funcþionalã a celor douã principii:
Idem, p. 69–73.
Despre identificarea unitãþilor lingvistice; lingvistica, o ºtiinþã a valorilor; clasificarea saussurianã a ºtiinþelor; sincronic ºi diacronic; principii de lingvisticã sincronicã; identitatea, realitateaºi valoarea lingvisticã; aspectele valorii lingvistice:
Idem, p. 46–68.
Propuneri de aplicaþii
1. Referat la capitolul “Limba ca sistem”, în Tullio de Mauro, “Introducere în semanticã”, Bucureºti, 1978, p. 117–136.
2. Referat la Emanuel Vasiliu, “Name and Sign”, în “Revue roumaine de linguistique”, tome XXXIII, 1988, no. 3 (mai–juin), p. 139–145.
Capitolul al II-lea
LEONARD BLOOMFIELD
Rezumat
Bloomfield ºi-a construit concepþia despre limbaj într-un cadru ºtiinþific dominat de behaviorism (paragraful 2.). Demersul ºtiinþific întreprins de Bloomfield poate fi caracterizat drept o reconstrucþie a limbajului (paragraful 3). Prima etapã a demersului înseamnã captarea celor mai generale aspecte ale limbajului prin intermediul conceptelor de formã lingvisticã, formã gramaticalã, formã lexicalã, taxem, semem, episemem. Prin toate aceste concepte este delimitatã aria lexicului unei limbi (subparagraful 3.1.). Combinaþiile de forme lingvistice sînt clasificate în “forme propoziþionale”, sintagme ºi substituþii ºi toate aceste categorii sînt atribuite sintaxei. Cuvîntul primeºte ºi el o definiþie ºi e considerat obiectul de studiu al morfologiei (subparagraful 3.2.). Sînt studiate ºi clasificate mai întîi
“formele propoziþionale”, sintagmele ºi substituþiile (subparagrafele 3.2.1.1. – 3.2.1.3.).
Urmeazã ºi o clasificare a cuvintelor (subparagraful 3.2.2.).
Bloomfield a formulat o seamã de consideraþii despre semnificaþie (subparagraful 3.3.) ºi despre foneticã (subparagraful 3.4.). Limbajul ºi utilizarea lui înseamnã pentru Bloomfield acelaºi lucru. Modelul de comunicare lingvisticã propus de Bloomfield îºi are originea în psihologia behavioristã (paragraful 4.).
1. INTRODUCERE
În Statele Unite, gîndirea lingvisticã a lui Saussure a fost, pentru multã vreme, insuficient cunoscutã sau chiar ignoratã. ªtiinþa limbii în America a avut propria dinamicã, destul de diferitã de cea a lingvisticii europene. Acest fapt se reflectã în aceea cã personalitãþile care polarizeazã prestigiul ºi autoritatea ºtiinþificã nu sînt aceleaºi în Europa ºi dincolo de ocean.
În Europa, dupã primul pãtrar al secolului al X X-lea, numele lui Saussure cîºtigã constant în prestigiu ºi devine simbolul noii lingvistici. În America, autoritatea ºtiinþificã similarã este însã Leonard Bloomfield. Cartea sa Limbajul (apãrutã în 1933) reprezintã, pentru mulþi, analogul american – în importanþã ºi influenþã – al Cursului de lingvisticã generalã.
2. BEHAVIORISMUL: TRÃSÃTURI DEFINITORII
