Un exemplu de nomenclator este ansamblul fiºelor din sertarul unui fiºier de bibliotecã.

Scoþînd din acest ansamblu cîteva fiºe (sau adãugînd), nu sîntem obligaþi sã reorganizãm

Ferdinand de Saussure

73

ansamblul rãmas. Acesta este un semn cã acþiunea asupra unui sector din nomenclator nu are urmãri asupra ansamblului ºi probeazã absenþa relaþiilor dintre unitãþile nomenclatorului.

Un sistem este, prin opoziþie, un ansamblu de unitãþi interdependente. Motorul unei maºini este, de exemplu, un sistem. Dacã i se eliminã bujiile, sistemul nu mai funcþioneazã.

În planul lingvistic (înþeles în sens larg), tot un sistem este ºirul numerelor naturale sau gama do. Nu se poate concepe ºirul numerelor naturale prin eliminarea numãrului 13 (de pildã), dupã cum nu se poate concepe gama do eliminînd nota la. De aici reiese o caracteristicã importantã a sistemului. Unitãþile care îl constituie îºi cîºtigã individualitatea ºi pot fi identificate numai ºi numai datoritã faptului cã în ansamblul sistemului ele ocupã o anumitã poziþie. Numãrul 13, de pildã, e definibil drept numãrul aflat dupã 12 ºi înaintea lui 14. Nota la este nota situatã dupã sol ºi înainte de si. O unitate este recognoscibilã, aºadar, drept o unitate a unui sistem, dacã ºtim ce este sistemul însuºi.

Se pot aduce argumente comune pentru a dovedi cã o limbã este un sistem, ºi nu un nomenclator.

Dacã, la un moment dat, româna ar fi deposedatã de formele pronominale personale, aceasta nu ar însemna numai dispariþia posibilitãþii de a rãspunde (spre exemplu) eu la o întrebare. Ar fi erodat, în acelaºi timp, într-un mod grav sistemul verbului, ceea ce ar fi tocmai o dovadã a naturii sistemice a limbii. Exemple de acest tip pot fi date, în continuare, în numãr mare.

Însã toate acestea sînt doar premise pentru înþelegerea ideilor saussuriene despre organizarea sistemicã a limbii. Cãci conceptul lui Saussure de sistem implicã douã principii de organizare a limbii încã mai specifice. Ele sînt principiul succesiunii (sau al ordinii sintagmatice) ºi principiul asociaþiei. În opera lui Saussure, ele nu apar formulate ca principii, dar chiar în acest fel trebuie înþelese: cãci ordinea sintagmaticã ºi asociaþia unitãþilor lingvistice definesc, pentru Saussure, caracterul de sistem al limbii.

2.1.4.1. Principiul ordinii sintagmatice. Dacã se studiazã cu atenþie vorbirea cuiva, se constatã cã propoziþiile sau frazele nu ni se prezintã sub forma unor segmente succesive, ci ne apar ca un ºir de sunete întrerupt, în unele puncte, de pauze de respiraþie. Fie fraza:

“Armatele aliate au atacat Irakul cînd ultimatumul internaþional a expirat.”

Rostitã, aceastã frazã nu va avea pauze echivalente cu blancurile tipografice (o pauzã ar putea fi constatabilã doar la sfîrºitul propoziþiei principale). ªi totuºi, pentru orice vorbitor al românei, fraza nu este un ºir arbitrar de sunete, ci o unitate de comunicare. Conform ideilor lui Saussure, se întîmplã aºa deoarece vorbitorii recunosc, în acest ºir de sunete, o succesiune de unitãþi pe care Saussure le numeºte sintagme.

O astfel de sintagmã este fraza însãºi. Pãrþile ei constitutive sînt cele douã propoziþii. Dar fiecare dintre propoziþii este, la rîndul ei, o sintagmã. Sintagma reprezentatã prin propoziþia principalã este astfel alcãtuitã din armatele aliate ºi din au atacat Irakul, iar sintagma care este propoziþia secundarã e compusã din cînd a expirat ºi din ultimatumul internaþional.

Cele patru unitãþi identificate la acest nivel sînt tot sintagme. Structura fiecãreia e urmãtoarea: armatele aliate = armatele + aliate: au atacat Irakul = au atacat + Irakul: cînd a expirat = cînd + a expirat: ultimatumul internaþional = ultimatumul + internaþional. ªi descompunerea în sintagme poate continua: au atacat = au + atacat: armatele = armate +

le: aliate = aliat + e: Irakul = Irak + (u)l: ultimatumul = ultimatum + (u)l: internaþional

= inter + naþional: a expirat = a + expirat.

Din aceste segmentãri succesive se pot desprinde principiile care definesc la Saussure conceptul de sintagmã:

(i) o sintagmã este orice unitate semnificativã începînd cu nivelul cuvîntului (morfologic sau lexical) ºi terminînd cu nivelul propoziþiei sau frazei;

74

Manual de lingvisticã generalã

(ii) o sintagmã se descompune întotdeauna în pãrþi constitutive interdependente, care pot fi, la rîndul lor, sintagme;

(iii) pãrþile constitutive ale unei sintagme sînt unitãþi cu semnificaþie. Saussure nu spune explicit acest lucru, dar se pare cã elementele componente ultime ale unei sintagme trebuie sã fie semnele.

Prin caracteristica (i) se justificã, de pildã, din ce cauzã cele patru sintagme care alcãtuiesc cele douã propoziþii sînt tocmai cele menþionate, ºi nu altele: armatele aliate au atacat Irakul cînd a expirat ultimatumul internaþional. Explicaþia este cã fiecare dintre ele reprezintã o unitate dotatã cu semnificaþie, în timp ce grupuri precum cînd ultimatumul, armatele Irakul, aliate au atacat, internaþional a expirat nu au semnificaþie ºi nu sînt, în consecinþã, sintagme.

Prin principiul (ii) se previne o descompunere care are ca rezultat o unitate semnificativã (eventual tot o sintagmã), dar care nu integreazã toate unitãþile sintagmei imediat superioare. De exemplu, propoziþia principalã poate fi segmentatã în sintagma armatele aliate au atacat sau în sintagma armatele au atacat. Dar în ipoteza cã segmentarea duce la prima sintagmã, trebuie admis cã ne aflãm în faþa unei sintagme greºite, pentru cã substantivul Irakul (el însuºi o sintagmã) nu este, totuºi, o sintagmã independentã în raport cu armatele aliate au atacat. ªi aceasta, deoarece obiectul direct al verbului au atacat depinde de verb. Probleme similare se pun în eventualitatea cã se opteazã pentru a doua segmentare. În ambele alternative este încãlcat principiul interdependenþei care caracterizeazã pãrþile cons titutive ale unei sintagme.

În sfîrºit, al treilea principiu explicã de ce, spre exemplu, s-a putut continua segmentarea sintagmei armatele, dar nu a mai fost posibilã segmentarea lui cînd. Sintagma armatele e decompozabilã tot în pãrþi semnificative: radicalul ºi afixul determinãrii. Nu aceeaºi e situaþia lui cînd. De aici rezultã faptul cã o unitate semnificativã nereductibilã la alte pãrþi, care sînt ele însele semnificative ºi decompozabile, nu e o sintagmã. Aºadar, armatele e o sintagmã, în timp ce cînd nu e decît (probabil) un semn.

Vorbind despre succesiunea sintagmelor ºi despre incluziunea lor, Saussure ºi-a pus întrebarea dacã nu cumva observaþiile sale vizeazã, în fapt, vorbirea, ºi nu limba. Rãspunsul lui este negativ, iar argumentul îl constituie faptul cã sintagmele reprezintã, independent de libertatea de construire a lor – libertatea asumatã de orice vorbitor –, o concretizare de “forme regulate” (dupã cum spune Saussure). Argumentul savantului elveþian trebuie înþeles în modul urmãtor: vorbitorul e liber sã construiascã o sintagmã formatã, de pildã, din douã substantive, dintre care primul e la nominativ (acuzativ), iar celãlalt la genitiv.

Numãrul enorm de asemenea sintagme este mãsura libertãþii individuale ºi reprezintã un fapt de vorbire. Dar vorbitorul nu e liber sã modifice ºi tiparul cazual al substantivelor (adicã

“forma regulatã” din exprimarea lui Saussure). Tiparul cazual este un fapt de limbã.

2.1.4.2. Principiul asociaþiei. Am vãzut mai sus cã ideea de ordonare sintagmaticã implicã referirea la sintagme sau semne pe care le-am considerat unitãþi dotate cu semnificaþie. Problema semnificaþiei a rãmas însã suspendatã. Se pune acum întrebarea urmãtoare: în virtutea cãrui fapt se poate susþine cã sintagmele ºi semnele sînt purtãtoare de semnificaþie (sens)?

Veritabilul rãspuns îl oferã – din perspectiva ideilor lui Saussure – tocmai principiul asocierii semnelor ºi a sintagmelor.

Sã luãm, de exemplu, sintagma armatele din fraza analizatã mai înainte. Orice vorbitor al românei este familiarizat cu ea ºi tocmai din aceastã cauzã el considerã sensul ei ca fiind ceva de la sine înþeles. Dar, potrivit tezei lui Saussure, sensul nu e nici pe departe un lucru

Ferdinand de Saussure

75

firesc ºi simplu. Dacã se ajunge la segmentarea sintagmei armatele în armate + -le, aceasta se întîmplã deoarece vorbitorii ºtiu cã -le are o funcþie similarã în multe alte cuvinte precum florile, fetele, gardurile etc. Ei mai ºtiu cã aceastã serie e distinctã de seria flori, fete, garduri, ca ºi de seria niºte flori, niºte fete, niºte garduri. De asemenea, armate mai face serie cu armatã (amîndouã formele reprezintã variantele flexionare nearticulate ale substantivului respectiv). Apoi armatã mai intrã în serie (sinonimicã) alãturi de oaste, oºtire, trupe ºi în serie (derivativã) cu a arma, a înarma, a dezarma, înarmare, dezarmare, armament etc. Saussure nu exclude nici posibilitatea unei serii “eufonice” a unui cuvînt. În cazul lui armatã, o astfel de serie ar fi alcãtuitã din atacatã, sã batã, tatã, iatã, latã etc.

Ideea lui Saussure e, aºadar, urmãtoarea: o unitate lingvisticã e perceputã ca avînd sens, deoarece ea face întotdeauna parte din serii de alte unitãþi lingvistice. Sensul ei se naºte prin diferenþierea de celelalte unitãþi. Dacã, de exemplu, ar dispãrea seria tuturor subs tan ti velor articulate la plural cu -le, -le din armatele nu ar mai fi perceput ca o unitate sem ni fi cativã, cãci nu ar mai avea cu cine sã fie comparat. În consecinþã, armatele ar deveni indecompozabil (tot astfel, cînd este indecompozabil, deoarece nu avem cu cine sã-l comparãm).

Principiul rãmîne valabil dacã se trece la nivelul sintagmei armatele aliate: indi vi du a -

litatea acestei sintagme decurge din “amplasamentul” ei în serii sintagmatice cum sînt: armate duºmane, armate prietene, armate occidentale ºi bande aliate, þãri duºmane, popoare prietene, state occidentale. Presupunînd cã adjectivele duºmane, prietene, occidentale ºi substantivele bande, þãri, popoare, state nu s-ar gãsi în limbã, sintagma armatele aliate ar fi ºi ea indecompozabilã.

Saussure propune, prin urmare, sã privim fiecare unitate lingvisticã utilizatã în comunicare drept centrul “unei constelaþii lingvistice” alcãtuite din serii de alte unitãþi: morfologice, semantice, lexicale. Savantul elveþian susþine cã aceste serii, în care poate intra una ºi aceeaºi formã lingvisticã, se gãsesc virtual în memoria fiecãrui vorbitor, dar cã nu sînt conºtientizate.

Tocmai ansamblul acestor serii conferã formei individualitate ºi sens. ªi tocmai datoritã lor se poate percepe o formã ca fiind sau nu decompozabilã. Seriile la care se referã Saussure sînt denumite de el serii asociative (sau asociaþii: terminologia postsaussurianã va adopta uneori denumirea de paradigmã – lexicalã, semanticã, mor fo lo gi cã).

Formulînd principiul asocierii ºi dîndu-i funcþia pe care i-o dã, Saussure adera, fãrã sã ºtie, la ideea holismului. Holismul este un principiu filosofic conform cãruia întregul pre-merge – ca importanþã – pãrþii, în sensul cã partea este întotdeauna determinatã de cãtre întreg.

Se va putea observa, mai jos, cã holismul este de fapt determinaþia filosoficã fun da mentalã a gîndirii saussuriene. Prin teza potrivit cãreia limba este un întreg în sine, holismul lui Saussure dãduse un prim semn ce se vede fundamentat acum prin principiul asocierii.

2.1.4.3. Simultaneitatea funcþionalã a celor douã principii. Ordonarea sintagmaticã ºi asocierea au fost prezentate separat de cãtre lingvistul genevez din motive pedagogice.

În realitate, aceste principii care definesc sistemul limbii funcþioneazã simultan. Reluînd cazul frazei studiate mai înainte, se poate într-adevãr constata cã fiecare pas în construcþia ei înseamnã, de fapt, douã lucruri: actualizarea unei serii asociative ºi ordonarea sintagmaticã.

Deci orice ordonare sintagmaticã presupune utilizarea (devenitã subconºtientã, conform lui Saussure) a unor serii asociative virtual existente. ªi orice actualizare este supusã principiului de ordonare sintagmaticã. Procesele se intercondiþioneazã.

2.2. Identificarea unitãþilor lingvistice. Lingvistica, o ºtiinþã a valorilor. Distincþia limbaj–limbã–vorbire, tezele despre limbã, ideea cã limba este un sistem de semne, deter minaþiile conceptului de semn ºi caracteristicile noþiunii de sistem, toate acestea sînt

76

Manual de lingvisticã generalã

consecinþe de ranguri diferite ale unuia ºi aceluiaºi efort al lui Saussure de a delimita domeniul de cercetare al lingvisticii, în acord cu criteriile considerate de el adecvate. Aceasta este însã numai una dintre cele douã laturi fundamentale ale demersului sãu reformator.

Nemulþumirea lui Saussure faþã de realizãrile lingvisticii provenea ºi din faptul cã – în conformitate cu convingerile sale – lingviºtii nu ºtiau, în realitate, cu ce fel de entitãþi lucreazã.