Clasificarea raportului dintre universal ºi individual, dintre raþiune ºi intuiþie constituie o bunã premisã pentru a înþelege concepþia lui Croce despre cunoaºterea intuitivã. În mod obiºnuit, prin cunoaºterea intuitivã se înþelege cunoaºterea sensibilã sau (folosind alþi termeni) cunoaºterea nemijlocitã sau empiricã. Nu ar fi întru totul incorect sã se punã semnul egalitãþii între ceea ce Croce înþelege prin cunoaºterea intuitivã ºi ceea ce se înþelege, de obicei, prin cunoaºterea empiricã. Mai exact, conceptul croceean de intuiþie înseamnã ºi sesizare nemijlocitã a unui obiect (de exemplu). Noþiunea lui Croce de intuiþie nu se reduce însã numai la perceperea nemijlocitã a obiectelor. Ea este o noþiune mai cuprinzãtoare.
Existã în filosofia lui Croce o aspiraþie parcã niciodatã ostoitã cãtre integralitate ºi concreteþe. Aceastã aspiraþie îi va fi fost probabil transmisã de scrierile lui Hegel, al cãror bun cunoscãtor Croce a fost. Toatã aceastã aspiraþie este exprimatã tocmai în doctrina intuiþiei. Pentru Croce, intuiþia (sau, poate mai semnificativ spus, în româneºte, intuirea) este un act care angajeazã toate energiile infraraþionale ale individului cunoscãtor. Ea nu este o impregnare pasivã a simþurilor acestuia sub influenþa unor stimuli (aºa cum descriu cunoaºterea sensibilã empiriºtii clasici sau neoempiriºtii). Intuiþia la Croce înseamnã simultan senzorialitate, emoþionalitate ºi imaginaþie. Acesta este un caz care ilustreazã tendinþa filosofului italian de a privi fenomenele dintr-un unghi totalizant, integrator.
Dupã Croce, orice intuiþie se realizeazã prin expresie. Cuplul intuiþie – expresie este un postulat fundamental al filosofiei sale. Altfel spus, la Croce nici o intuiþie nu poate rãmîne în stadiul latenþei. Intuiþiile au, prin urmare, un complementar necesar în expresie, în realizarea
56
Manual de lingvisticã generalã
propriu-zisã. Adoptînd acest punct de vedere, Croce a ridiculizat, în mod repetat, un loc comun, conform cãruia oamenii pot avea intuiþii profunde ale fenomenelor, dar sînt uneori incapabili de a le exprim. Potrivit pãrerii filosofului italian, avem de-a face cu o contradicþie în termeni. Astfel, dacã cineva nu poate exprima intuiþia pe care pretinde cã o are, atunci de fapt nu o are. Invers, o expresie lipsitã de intuiþie nu e, pentru filosoful italian, o expresie, ci doar un material brut ºi informal, utilizat, de obicei, pentru exprimare.
Cînd intuiþia este exprimatã, ea devine o formã expresivã. Orice formã expresivã þine, pentru Croce, în mod natural, de sfera frumosului. Avînd în vedere ce înseamnã la filosoful italian actul intuirii împreunã cu expresia sa, aceastã concluzie nu este surprinzãtoare. Teoria formelor expresive este estetica.
Croce a avut credinþa constantã cã lucrurile spuse de el despre cunoaºterea intuitivã ating straturile cele mai adînci, adicã straturile esenþiale ale fenomenului. Pretenþia sa era cã demersul propus de el are o semnificaþie recuperatoare. Mai exact, cã în felul în care au fost descrise, actul cunoaºterii intuitive ºi cel al producerii de forme expresive sînt cuprinse în înseºi izvoarele lor ºi, deci, în complexitatea lor integralã. Acesta nu este un semn cã infatuarea a însoþit demersul lui Croce. Pretenþia filosofului italian este o urmare normalã a neîncetatei sale nãzuinþe cãtre o abordare a fenomenelor în integralitatea ºi, în acelaºi timp, în concreteþea lor originarã. Astfel se explicã ºi de ce Croce nu stãruie, în mod deosebit, asupra conceptului de expresie, dar ºi de ce el nu vorbeºte despre expresii (de pildã, plastice, muzicale, corporal-dinamice sau verbale) ale intuiþiilor. Într-adevãr, demersul sãu pretinde a surprinde dinamica intuiþie – expresie în manifestarea ei originarã. Iar pentru aceasta, Croce nu avea nevoie sã introducã, în reþeaua de concepte pe care o utilizeazã, decît noþiunea unei facultãþi omeneºti generice – singura esenþialã, din punctul sãu de vedere – a expresiei.
Cunoaºterea raþionalã (prin intermediul categoriilor universale) ºi cunoaºterea intuitivã acoperã integral sfera activitãþilor cognitive, pentru filosoful italian. În schema pe care o propune el asupra formelor de cunoaºtere nu mai este, prin urmare, loc ºi pentru altceva, iar acest lucru este esenþial pentru înþelegerea ideilor sale. Este însã firesc, în aceste condiþii, sã ne întrebãm unde ar trebui sã fie plasate ºtiinþe precum geometria, fizica, biologia, psihologia. Rãspunsul dat de Croce este paradoxal: toate aceste ºtiinþe nu-ºi gãsesc locul nicãieri, deoarece, de fapt, ele nu sînt ºtiinþe.
Ceea ce îi permite lui Croce sã ajungã la aceastã judecatã drasticã este chiar premisa celor douã forme ale cunoaºterii. Croce observã cã nici una dintre disciplinele amintite nu ilustreazã nici cunoaºterea raþionalã, nici pe cea intuitivã. Geometria, de pildã, lucreazã cu triunghiuri, dreptunghiuri, romburi etc. Dar, în geometrie, spune Croce, îndatã ce fãurim conceptul universal de formã geometricã (adecvat cunoaºterii raþionale), vedem cum de acest concept nu se mai leagã nici o formã geometricã precisã. Avem o geometrie a triunghiului, una a cercului, dar nu avem o geometrie a formei geometrice ºi astfel accesul geometriei la sfera cunoaºterii raþionale este interzis. Cît priveºte accesul la cealaltã sferã – cea a cunoaºterii intuitive –, el este de asemenea blocat, fiind evident cã triunghiul, drept unghiul etc. nu sînt studiate prin dirijarea energiilor infraraþionale cãtre formele geometrice în cauzã, ci prin concepte organizate în teoreme.
Observaþii similare pot fi fãcute asupra celorlalte discipline. Aºa cum se poate vedea, ceea ce pune, în fond, Croce sub semnul îndoielii este tocmai cunoaºterea prin concepte proprii fiecãrei ºtiinþe. Noþiuni precum “miºcare” (în fizicã), “mamifer” (în zoologie), “senzaþie auditivã” (în psihologie) sau “roman istoric” (în estetica literarã) nu aparþin nici categoriilor universale,
Metodã ºtiinþificã ºi gîndire filosoficã
57
dar nici intuirii individualului. Consecvent cu acest punct de vedere, Croce ajunge sã considere noþiunile ºtiinþifice drept pseudoconcepte sau ficþiuni conceptuale. El susþine cã aceste ficþiuni sînt extrem de folositoare, deoarece ne ajutã sã ne orientãm tot timpul. Dar Croce admite doar cã pseudoconceptele s-au nãscut din raþiuni practice ºi cã nu au, de fapt, nimic în comun cu activitatea cognitivã autenticã.
În lumina acestor idei, nu e greu de anticipat ce opinii are filosoful italian despre ºtiinþa limbii. Lingvistica, pentru el, nu face excepþie faþã de ºtiinþe precum biologia, fizica, psihologia. Cînd descrie o limbã, lingvistul vorbeºte despre foneticã, gramaticã ºi lexic. El stabileºte unitãþile reprezentative ale fiecãrui nivel ºi apoi, în limita posibilitãþilor, le enumerã ºi le clasificã. Croce nu neagã utilitatea acestor proceduri. El aratã cã, în acest fel, lingvistul este, de exemplu, capabil sã prezinte o limbã ca pe un fenomen care poate fi învãþat sau cã lingvistul poate emite consideraþii utile despre normele de întrebuinþare a limbii materne.
Dar, pentru Croce, procedurile lingvistului sînt aplicate cu ajutorul unor pseudoconcepte.
Din punct de vedere cognitiv, pentru filosoful italian nu existã, aºadar, nici niveluri de limbã, nici unitãþi reprezentative ale nivelurilor. Nu avem în limbã foneme, silabe, cuvinte sau propoziþii, nu avem sinonime sau omonime, nu existã dialecte sau graiuri.
Aceastã severã defriºare a terminologiei lingvistice ºi a entitãþilor corespunzãtoare acestei terminologii conduce însã la întrebarea fireascã dacã, din punctul de vedere al filosofiei lui Croce, mai existã totuºi ceva demn de interes pentru (noua) ºtiinþã a limbii, aºa cum o înþelege filosoful italian. Rãspunsul este afirmativ. Croce susþine cã trebuie sã privim limba potrivit principiilor care caracterizeazã cunoaºterea intuitivã. Adoptînd o asemenea perspectivã, lingvistica poate deveni o activitate realmente cognitivã – în conformitate cu ideile lui Croce. Iar acest lucru înseamnã a recunoaºte cã, de fapt, pseudoconceptul “limbã”
este un ºir infinit de expresii ale unor acte de cunoaºtere intuitivã sãvîrºite de vorbitori.
Expresiile, considerã Croce, sînt manifestãri unice, fie cã e vorba de o interjecþie, fie cã e vorba de o perioadã (o unitate sintactico-stilisticã), fie cã e vorba de o poezie sau de un roman. Ele conþin acte irepetabile de cunoaºtere intuitivã. Poate fi util (în conformitate cu ideile filosofului italian) sã se segmenteze aceste unitãþi purtãtoare de conþinuturi intuitive.
Dar, din punct de vedere cognitiv, operaþiile aplicate de lingvist nu au nici o consecinþã.
Croce apreciazã cã asemenea operaþii nu duc la o creºtere a cunoaºterii actului expresiv ºi cã, în fapt, este pur ºi simplu imposibil ca actul sã fie analizat. Un eveniment de vorbire nu poate fi aºadar segmentat – conform ideilor lui Croce –, dupã cum nici intenþia (spre exemplu) nu poate fi divizatã în pãrþi componente. Încã o datã ºi într-un loc important al teoriei, efortul filosofului italian de a aborda fenomenele într-o perspectivã totalizantã ºi, în acelaºi timp, sub specia concreteþei îºi spune cuvîntul.
Propunerea de a reforma ºtiinþa limbii, prin supunerea ei la caracteristicile cunoaºterii intuitive, are douã implicaþii deosebite.
Prima: este cunoscut faptul cã, pentru Croce, cunoaºterea intuitivã are drept rezultat producerea de forme expresive cu studiul cãrora se ocupã estetica. Plasînd evenimentele de vorbire în categoria formelor expresive apare consecinþa cã, de exemplu, între o interjecþie ºi o poezie a lui Eminescu ar trebui pus semnul egalitãþii (avînd în vedere cã ambele sînt, în fond – conform lui Croce –, forme expresive).
A doua: teoria limbii pe care o formuleazã filosoful italian dã impresia cã singura pornire a celor ce vorbesc este aceea de a se exprima, de a obiectiva, adicã de a comunica experienþe de cunoaºtere intuitivã. Cum fiecare eveniment de vorbire este irepetabil (el
58
Manual de lingvisticã generalã
exprimînd ireductibila experienþã intuitivã a celui ce a trãit-o), se pune întrebarea cum de mai reuºesc indivizii sã comunice ºi sã se înþeleagã.
Prima implicaþie necesitã urmãtoarele precizãri: Croce a fost animat de dorinþa de a ajunge, prin demersul sãu, la izvoarele cunoaºterii intuitive, cu corelativul ei, expresivitatea. Aceastã dorinþã l-a obligat sã priveascã fenomenul în maxima lui generalitate ºi, deci, dincolo de diferenþe specifice. Propunerea lui de a orîndui evenimentele de vorbire alãturi de operele de artã nu are, aºadar, semnificaþia unei egalizãri valorice – ºi asta, dincolo de faptul cã filosoful italian respinge ideea unor ierarhii artistice. Propunerea lui se naºte din constatarea faptului cã evenimentele vorbirii ºi elaborarea artisticã au origini comune ºi ambele sînt cauzate de energiile infraraþionale.
Cît priveºte a doua implicaþie, Croce a admis (mai tîrziu) cã evenimentele de vorbire nu reprezintã doar forme expresive, ci ºi discurs practic. El ºi-a nuanþat, în felul acesta, ideea cã
“limba” (a cãrei realitate cognitivã n-o recunoºtea) nu înseamnã numai purã expresivitate, ci, de exemplu, ºi comenzi, rugãminþi, întrebãri. Croce n-a renunþat însã niciodatã la ideea cã fiecare eveniment de vorbire este autonom ºi unic. Adoptînd acest punct de vedere ºi distrugînd deliberat numitorul comun al evenimentelor de vorbire, Croce a admis, cu ironicã nonºalanþã, ipoteza cã, dacã se întîmplã sã ne înþelegem, aceasta se petrece, probabil, pentru cã toþi facem parte din fiinþa ºi cuvîntul lui Dumnezeu.
La ideile lui Croce a aderat foarte repede Karl Vossler. Din doctrina intuiþiei, Vossler a fãcut un argument în susþinerea tezei cã originea schimbãrilor lingvistice este factorul expresiv. Dacã, prin urmare, este constatatã o modificare regulatã foneticã în tranziþia de la (spre exemplu) latinã la francezã, acest lucru se explicã – potrivit tezei lui Vossler – prin faptul cã au existat reacþii expresive care reprezentau în realitate “idealul de eufonie” al comunitãþii galo-romanice. Vossler este, aºadar, obligat sã admitã cã orice colectivitate lingvisticã este posesoarea unor “standarde expresive” (implicite). Cînd o reacþie expresivã individualã se produce în consens cu aceste canoane, schimbarea are toate ºansele sã se generalizeze.
Atraºi de ideile lui Croce au fost ºi lingviºtii italieni Bertoni, Bartoli ºi Bonfante, reprezentanþi ai curentului neolingvistic. Ceea ce se poate observa la toþi lingviºtii de orientare croceanã este faptul cã ei ºi-au însuºit idei care, ca ultimã consecinþã, însemnau negarea statutului cognitiv al disciplinei profesate de ei; ºi, totuºi, nu s-au simþit incomodaþi de aceastã ciudatã situaþie. Croceanismul, ca poziþie principialã, nu înseamnã o infuzie de expresivitate într-o metodologie uscatã – cea a lingvisticii de pînã la Croce. Croceanismul înseamnã, de fapt, recunoaºterea tezei conform cãreia lingvistica nu este o disciplinã cognitivã. Cine se revendicã de la ideile filosofului italian ºi a practicat înainte lingvistica (avînd convingerea cã a fãcut ºtiinþã) trebuie sã aibã umilinþa de a abandona lingvistica ºi trebuie sã se simtã pregãtit pentru abordarea subti lelor probleme de filosofie a spiritului.
Aceasta este lecþia realã a gîndirii lui Croce – lecþie rãmasã neînþeleasã tocmai de cãtre cei care credeau cã ºi-au însuºit-o.
Metodã ºtiinþificã ºi gîndire filosoficã
59
BIBLIOGRAFIE
Despre organicismul lingvistic:
Alexandru Graur ºi Lucia Wald, “Scurtã istorie a lingvisticii”, Bucureºti, 1973, p. 82–83 (paragraful
“Teoria celor douã perioade”), p. 99 (paragrafele “Filosofia limbajului” ºi “Evoluþia limbilor”), p.
