Criteriile psihoculturale sînt cel al înþelegerii, al posibilitãþii de transpunere ºi al conºtiinþei etnico-lingvistice.
Criteriul înþelegerii derivã din cel al asemãnãrii structurale. Douã idiomuri sînt considerate dialecte dacã vorbitorii lor se înþeleg. Înþelegerea este un rezultat al asemãnãrii de structurã gramaticalã ºi de vocabular fundamental. Dar sînt cazuri în care dialectele sînt destul de diferite între ele, iar înþelegerea nu e posibilã fãrã ajutorul limbii literare (e situaþia unor dialecte italiene sau germane).
Asemãnãtor criteriului înþelegerii este cel al posibilitãþii de transpunere. Un vorbitor al graiului bãnãþean observã, de exemplu, cã acolo unde el pronunþã čine (e vorba de pronumele personal de persoana a II-a singular tine), un muntean pronunþã tine. Cei care au propus acest criteriu s-au orientat aºadar dupã faptul cã diferenþierile dialectale nu sînt întîmplãtoare ºi cã ele se produc aproximativ în aceleaºi “puncte”. Lucrul acesta este adevãrat, dar, dacã se depãºeºte nivelul fonetic, problemele se complicã. În morfologie, de exemplu, posibilitãþile de transpunere sînt mai rare. Totodatã, fenomenul transpunerii este aplicabil nu numai în raportul dintre dialecte, ci ºi în raportul dintre limbi: unui d rusesc urmat de o vocalã anterioarã îi corespunde în bielorusã un dz.
Unii cercetãtori considerã cã ºi conºtiinþa pe care o au vorbitorii unui idiom despre apartenenþele lor etnico-lingvistice poate constitui un factor de distingere a dialectului de limbã. Însã conºtiinþa este dependentã de gradul de culturã a comunitãþii. Iar apoi, mai este dependentã ºi de gradul individual de culturã. Se pune, aºadar, problema de a ºti cui sã ne adresãm pentru a avea o imagine semnificativã a conºtiinþei de sine a unei comunitãþi. ªi, presupunînd cã aceastã problemã este rezolvatã, mai rãmîne de vãzut în ce mãsurã ea devine relevantã ºi pentru raportul limbã–dialect. Conºtiinþa romanitãþii, pe care o au macedonenii, sau chiar conºtiinþa romanitãþii avute de românii de la nord de Dunãre nu e semnificativã în primul rînd pentru problema dialectului, ci pentru problema descendenþei latine. Dar dovezi ale acestei conºtiinþe – pentru populaþia romanicã nord-dunãreanã – apar abia în secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea. Este uºor admisibil ca în secolele XII–XIII, de exemplu, aceeaºi populaþie romanicã sã fi avut conºtiinþa diferenþierii sale faþã de alte comunitãþi, dar sã nu fi
46
Manual de lingvisticã generalã
avut ºi conºtiinþa romanitãþii. Or, acest lucru este complet nerelevant pentru descendenþa ei de fapt. Toate aceste consideraþii aratã aºadar cît de labil se dovedeºte criteriul conºtiinþei.
Multitudinea de puncte de vedere propuse în legãturã cu problema deosebirii limbã/
dialect are o explicaþie obiectivã, dupã cum obiectivã este ºi împrejurarea cã nici unul dintre criteriile enumerate nu se aplicã în toate cazurile concrete. Modul cum s-au cristalizat ramificaþiile teritoriale ale diferitelor limbi nu este unitar. Condiþiile istorice nu au fost nici ele aceleaºi pentru toate limbile. ªi nici evoluþiile culturale sau sociopolitice ale comunitãþilor.
În aceste condiþii de mare diversitate, nu putea fi aºteptatã apariþia unui criteriu infailibil de deosebire a limbii de dialect. ªi nu poate fi aºteptatã nici în viitor.
Se poate totuºi observa cã, dintre cele trei categorii de criterii, cea a criteriilor lingvistice se dovedeºte a fi mai adecvatã.
BIBLIOGRAFIE
Despre organizarea anchetei:
ªtefan Giosu, “Informarea”, în “Dialectologie românã”, Bucureºti, 1977, p. 65–72.
Felicia Vanþ-ªtef, “Alcãtuirea atlaselor”, în “Introducere în lingvisticã”, Bucureºti, 1972, p. 287–288.
Lucia Wald, “Geografia lingvisticã”, în “Tratat de lingvisticã generalã”, Bucureºti, 1971, p. 104–105.
Despre întocmirea atlaselor:
ªtefan Giosu, ibidem, p. 83–84.
Despre interpretarea atlaselor:
Felicia Vanþ-ªtef, “Interpretarea hãrþilor”, ibidem, p. 296–300.
Despre problemele teoretice ale geografiei lingvistice:
Eugenio Coseriu, “La geografía lingüística”, Universi dad de Montevideo, 1955.
Constantin Dominte, “Factorii care duc la apariþia ramificaþiilor teritoriale” ºi “Criterii de delimitare a limbii de dialect”, în “Tratat de lingvisticã generalã”, Bucureºti, 1971, p. 422–430.
Capitolul al III-lea
METODÃ ªTIINÞIFICÃ ªI GÎNDIRE FI LO SO FI CÃ
ÎN LINGVISTICA DIN SECOLUL AL XIX-LEA
Rezumat
Capitolul realizeazã o imagine de ansamblu ºi, în acelaºi timp, sinteticã a funda-mentelor cognitive caracteristice lingvisticii din secolul al XIX-lea. Sînt studiate, de aceea, relaþiile lingvisticii cu alte ºtiinþe, dar ºi cu unele orientãri ºi tendinþe filosofice.
Se urmãreºte rolul avut de cunoaºterea deductivã ºi inductivã în obþinerea datelor. Sînt comentate tezele adoptate de principalele “ºcoli” lingvistice. Paragraful 2 prezintã curentul organicist (Bopp ºi Schleicher). Un paragraf special e dedicat lui Humboldt, ale cãrui idei anunþã deja o mutaþie în epistemologia lingvisticii. Psihologismul lingvistic ºi principalele sale manifestãri (Steinthal, Potebnea, ªcoala de la Leipzig) sînt studiate în paragraful 4. Ultimul paragraf e consacrat direcþiei antipozitiviste din lingvisticã (Croce, Vossler).
1. INTRODUCERE
Comparatã cu alte ºtiinþe, lingvistica este o disciplinã relativ tînãrã. Atunci cînd au fost întreprinse primele cercetãri metodice asupra istoriei limbilor ºi asupra raporturilor dintre ele, ºtiinþe precum matematicile sau fizica aveau deja o respectabilã tradiþie.
Sfîrºitul secolului al XVIII-lea înseamnã, în ºtiinþã, orientarea cãtre ºtiinþele naturii. Corespondentul acestui nou interes cognitiv în filosofia aceleiaºi epoci este atenþia tot mai mare acordatã cunoaºterii sensibile. Empirismul englez (reprezentat prin John Locke, David Hume) ºi materialismul mecanicist al generaþiei Enciclopediei reprezintã eºantioane semnificative ale noii orientãri. ªi nu e întîmplãtor cã pentru Immanuel Kant, promotor al raþionalismului critic, cunoaºterea sensibilã este reazemul oricãrei activitãþi de cunoaºtere, aºa cum rezultã din afirmaþia urmãtoare:
“[...] orice gîndire trebuie sã se raporteze, în cele din urmã, fie direct, fie pe ocolite [...]
la intuiþii, prin urmare la noi, la sensibilitate, fiindcã altfel nici un obiect nu ne poate fi dat”
(Critica raþiunii pure, Bucureºti, 1968, p. 65).
Apãrutã în acest peisaj, lingvistica a avut, prin urmare, de ales între a se orîndui alãturi de ºtiinþele cu autoritate în epocã sau a rãmîne ceea ce fusese pînã atunci: o sumã de speculaþii care – atunci cînd nu erau orientate cãtre conceptul general de limbaj, ci spre re alita tea concretã a limbilor – nu puteau fi nici confirmate, nici infirmate.
În intervalul dintre începutul secolului al XIX-lea ºi începutul veacului urmãtor nu a existat o singurã ºtiinþã dominantã ºi nici o singurã atitudine faþã de actul cunoaºterii. Lingvistica s-a gãsit, de aceea, succesiv, în mai multe “sfere de influenþã”. Pentru o bunã perioadã, ea a fost, mai întîi, influenþatã de cercetãrile din ºtiinþele naturale. Apoi, datoritã interesului crescînd manifestat în epocã faþã de viaþa psihicã ºi faþã de fenomenele de conºtiinþã, lingvistica a acceptat protectoratul psihologiei. În ambele împrejurãri, contactul cu aceste ºtiinþe a însemnat ºi insuflarea convinge-rii cã lingvistul face cu adevãrat in ves ti gaþie ºtiinþificã ºi cã rezultatele cercetãrilor sale nu sînt simple speculaþii. O asemenea atitudine poate fi denumitã “scientistã” sau “ pozitivistã”. Ea
48
Manual de lingvisticã generalã
concordã cu atitudinea ge ne ralã din epocã. Secolul al XIX-lea se caracterizeazã printr-un mare credit acordat puterilor ºtiinþei ºi, deopotrivã, prin convingerea cã ºtiinþa va ajunge, în scurtã vreme, sã explice totul.
