Lingvistica geograficã
43
din acest centru ajungeau greu ºi deformat (sau nu ajungeau deloc) în Dacia ºi în Iberia. În termenii lui Bartoli, aceste provincii sînt arii laterale ºi se deosebesc de Galia sau Italia.
Rezultatul ipotezei lui Bartoli este cã istoricul unei limbi sau al unui grup de limbi e îndemnat sã cerceteze tocmai ariile laterale, deoarece acolo el va gãsi urme ale unor stadii mai vechi din evoluþia limbii cercetate. În felul acesta, geografia lingvisticã ºi lingvistica diacronicã sînt puse sã conlucreze.
Ipoteza lui Bartoli este fructuoasã în mai multe cazuri. S-a dovedit, spre exemplu, cã româna ºi portugheza conservã forme lingvistice din latinã, necunoscute pentru (ºi în mod sigur mai vechi decît în) italianã ºi francezã. Adaptatã la studiul graiurilor ºi dialectelor, ipoteza se poate, de asemenea, dovedi folositoare în sensul urmãtor: ceea ce este dialectal are destule ºanse sã fie ºi arhaic: arinã (“nisip” ), de exemplu, e pãstrat doar regional în Banat ºi provine din lat.
arena, iar formele moldoveneºti cîne ºi pîne continuã formele latineºti canem ºi panem, constituind variante intermediare ale formelor literare cîine ºi pîine.
Ideile expuse de Bartoli sînt însã doar ipoteze, ºi nu legi. Ele au fost de altfel nuanþate de cãtre V. Pisani, care a arãtat cã ariile laterale nu înseamnã, automat ºi în orice împrejurare, un stadiu mai vechi de limbã.
2.1.2. Critica legilor fonetice. Contactul cu limbile vorbite i-a fãcut pe unii dintre specialiºtii în geografia lingvisticã sã se confrunte cu cele mai importante concepte majore ale lingvisticii diacronice. Este cazul noþiunii de lege foneticã.
Gilliéron, de exemplu, a putut constata cum, în mai multe împrejurãri, cuvinte care, conform legilor fonetice, trebuiau sã se pronunþe într-un fel se pronunþã în realitate în alt fel.
Astfel, abeille (“albinã” ) nu e articulat cu /v/, ci cu /b/. Gilliéron a afirmat, sprijinindu-se pe asemenea fapte, cã în realitate nici nu se poate vorbi despre legi fonetice. Pentru el, o formã lingvisticã are o istorie proprie, ireductibilã la istoria altor forme. Pe aceastã cale, Gilliéron a ajuns, în cele din urmã, sã conteste însãºi noþiunea de istorie a unei limbi. Aceste idei au fost acceptate ºi de alþi lingviºti, dar majoritatea cercetãtorilor le resping.
Gilliéron a putut ajunge la astfel de concluzii datoritã concepþiei sale despre lege.
Pentru el, o lege a limbii are caracteristicile unei legi din – sã spunem – fizicã sau chimie.
Însã aceas ta este o exagerare. Legile limbii nu pot avea rigiditatea corespondentelor lor din ºtiinþele exacte. Cînd un fapt vine sã infirme o lege foneticã, trebuie cercetate condiþiile care au favorizat producerea lui. Iar aceasta înseamnã, deseori, reformulãri ºi nuanþãri ale legii însãºi, dar nu renunþarea la noþiunea de lege.
2.1.3. Limbã ºi dialect. Criterii de deosebire. Cînd cercetãrile de geografie lingvisticã au dus la acumularea unui numãr suficient de date, s-au nãscut ºi întrebãri noi: care factori condiþioneazã ramificaþiile teritoriale ale unei limbi ºi cum se poate face deosebirea dintre o limbã ºi un dialect?
Rãspunsul la prima întrebare nu se gãseºte în cîmpul lingvisticii. De ramificaþiile teritoriale ale unei limbi este rãspunzãtor un anumit curs al istoriei sociale, economice sau politice a unei comunitãþi.
Un factor favorizant al diferenþierii este, de pildã, separarea mai multor grupuri din comunitatea care vorbeºte aceeaºi limbã. Dacã aceste grupuri sînt numeroase ºi dacã separarea dureazã multã vreme, sînt destule ºanse sã se producã diferenþieri teritoriale.
Un alt factor este existenþa unor obstacole naturale între membrii comunitãþii care folosesc acelaºi idiom; de pildã, un fluviu sau un lanþ muntos. Într-un asemenea caz, separarea este impusã chiar de condiþiile naturale. De asemenea, organizarea aceleiaºi comunitãþi etnico-lingvistice în entitãþi politice distincte poate favoriza diferenþierea. În sfîrºit, o influenþã
44
Manual de lingvisticã generalã
poate avea ºi existenþa, în acelaºi teritoriu, a douã sau mai multe colectivi tãþi lingvistice (ca în cazul Transilvaniei).
Uneori, factorii enumeraþi se întâlnesc izolat, dar, în alte împrejurãri, ei pot fi gãsiþi acþionînd împreunã.
Pentru multe cazuri, deosebirea dintre limbã ºi dialect este clarã. Se spune, de exemplu, cã germana de sus ºi cea de jos sînt dialectele aceleiaºi limbi, ºi nu limbi diferite.
Mijlocul de comunicare întrebuinþat în Moldova (româneascã ºi exsovieticã) este, de asemenea, un grai – graiul moldovenesc – aparþinînd dacoromânei (adicã românei vorbite în regiunea carpato-dunãreanã), ºi nu o limbã distinctã de românã. Deºi Ion Heliade Rãdulescu a avut cîndva ideea de a considera româna ºi italiana dialectele aceleiaºi limbi, în ling vistica ºtiinþificã existã un acord asupra faptului cã limbile romanice sînt totuºi limbi distincte, ºi nu doar dialecte deosebite.
Apar însã ºi cazuri cînd e dificil de afirmat dacã un instrument de comunicare întrebuinþat de o comunitate (mai mult sau mai puþin dispersatã geografic) reprezintã un dialect sau o limbã independentã. O situaþie controversatã se întîlneºte chiar în lingvistica româneascã. Despre macedoneanã (aromânã), unii lingviºti români afirmã cã este un dialect al limbii române (alãturi de dacoromânã, de istroromânã ºi de meglenitã sau meglenoromânã). Dar existã ºi opinia cã, datoritã condiþiilor istorice ºi culturale, macedoneana poate fi acum consideratã o limbã independentã în familia idiomurilor romanice. Controversele de acest tip au obligat cercetãtorii sã-ºi punã problema criteriilor care ne permit sã spunem despre cutare mijloc de comunicare cã este limbã sau dialect. S-au nãscut, de aici, mai multe teorii.
Criteriile propuse pentru trasarea graniþei dintre o limbã ºi un dialect pot fi grupate în trei categorii: criterii de naturã lingvisticã, criterii de naturã geograficã ºi/sau politicã ºi criterii de naturã psihoculturalã.
Dintre criteriile de naturã lingvisticã, unul des invocat este cel al subordonãrii. Se spune, astfel, cã un dialect este subordonat faþã de limbã (mai precis, faþã de limba naþionalã) ºi cã tocmai în aceastã ierarhie constã ºi deosebirea dintre limbã ºi dialect. Este subînþeles, în invocarea acestui argument, faptul cã subordonarea este lingvisticã, ceea ce înseamnã cã dialectul repetã
“la scarã redusã” o structurã gramaticalã mult asemãnãtoare cu aceea a limbii naþionale.
Carlo Tagliavini ºi W. von Wartburg au propus o variantã mai nuanþatã a acestui criteriu.
Propunerea lor este cunoscutã sub numele de criteriul extinderii funcþionale. Cînd o limbã ajunge sã-ºi dezvolte variante specializate pentru diversele activitãþi socio-profesionale (aºadar cînd ea posedã stiluri funcþionale), ceea ce se înregistreazã ca instrument regional, pentru realizarea comunicãrii cotidiene, devine dialect.
Tot un criteriu lingvistic, dar de o putere discriminatorie mai redusã, este cel al înrudirii; conform lui, dialectele sînt înrudite între ele. Latina vorbitã în Dacia, în Galia ºi, respectiv, în Iberia a reprezentat aºadar, la origine, dialecte ale limbii latine. Dar, dacã ne menþinem la ceea ce enunþã criteriul genealogic, se constatã cã româna, spaniola sau franceza ar trebui ºi azi considerate tot dialecte. Poate cã acest criteriu ar deveni mai pertinent dacã s-ar adãuga precizarea cã instrumente de comunicare diferenþiate geografic, dar înrudite sînt dialecte dacã limba-bazã nu a încetat sã se mai vorbeascã.
Vaclav Polak a propus drept criteriu de deosebire structura lexicului fundamental ºi structura morfologicã. E invocat, aºadar, un criteriu structural. Cînd douã mijloace lingvistice de comunicare diferenþiate geografic sînt asemãnãtoare, sub unghiul lexicului fundamental ºi sub cel al morfologiei, vorbim despre dialecte. Cînd nu, este vorba despre limbi.
Propunerea lui Polak pare sã presupunã criteriul genealogic ºi, în acelaºi timp, sã reconstruiascã noþiunea de subordonare prin cea de asemãnare. Dar, aºa cum s-a mai ob-
Lingvistica geograficã
45
servat, ideea de asemãnare este ea însãºi vagã (a se consulta ºi bibliografia de la sfîrºitul capitolului). Nu se poate ºti, prin urmare, cît de mari pot (sau trebuie) sã fie asemãnãrile pentru a putea trage concluzia cã avem de-a face cu dialecte.
Criteriile de naturã geograficã ºi/sau politicã sînt: criteriul verigilor intermediare ºi cel al apartenenþei la acelaºi stat.
Ideea verigilor intermediare s-a nãscut din constatarea faptului cã instrumente de comunicare înrudite, dar diferenþiate teritorial au o grupare geograficã “omogenã”, iar trecerea de la unul la altul se înfãptuieºte, de regulã, gradual. În multe cazuri faptul este adevãrat (de exemplu, repartiþia teritorialã a graiurilor dacoromâne) ºi criteriul poate ajuta la rezolvarea unor controverse. Aºa este, de exemplu, situaþia unor idiomuri chinezeºti care, judecate sub unghiul verigilor intermediare, se dovedesc a fi dialecte, ºi nu limbi. Dar criteriul are un grad limitat de aplicabilitate.
Saºii din Transilvania vorbesc un dialect al germanei ºi totuºi nu criteriul verigilor intermediare ne spune acest lucru, ci acela al extinderii funcþionale ºi al genealogiei.
Criteriul apartenenþei la acelaºi stat pare a fi cel mai puþin pertinent. El spune cã, dacã douã idiomuri înrudite se gãsesc în interiorul aceleiaºi graniþe, ele sînt dialecte, iar în caz contrar sînt limbi. Conform acestui punct de vedere, kazaha, tãtara ºi azerbaidjana ar trebui sã fie considerate dialecte, deoarece sînt înrudite ºi erau între graniþele fostei U. R. S. S.
Lingviºtii le considerã totuºi limbi.
