Observaþii similare pot fi fãcute asupra celorlalte discipline. Aºa cum se poate vedea, ceea ce pune, în fond, Croce sub semnul îndoielii este tocmai cunoaºterea prin concepte proprii fiecãrei ºtiinþe. Noþiuni precum “miºcare” (în fizicã), “mamifer” (în zoologie), “senzaþie auditivã” (în psihologie) sau “roman istoric” (în estetica literarã) nu aparþin nici categoriilor universale,

Metodã ºtiinþificã ºi gîndire filosoficã

57

dar nici intuirii individualului. Consecvent cu acest punct de vedere, Croce ajunge sã considere noþiunile ºtiinþifice drept pseudoconcepte sau ficþiuni conceptuale. El susþine cã aceste ficþiuni sînt extrem de folositoare, deoarece ne ajutã sã ne orientãm tot timpul. Dar Croce admite doar cã pseudoconceptele s-au nãscut din raþiuni practice ºi cã nu au, de fapt, nimic în comun cu activitatea cognitivã autenticã.

În lumina acestor idei, nu e greu de anticipat ce opinii are filosoful italian despre ºtiinþa limbii. Lingvistica, pentru el, nu face excepþie faþã de ºtiinþe precum biologia, fizica, psihologia. Cînd descrie o limbã, lingvistul vorbeºte despre foneticã, gramaticã ºi lexic. El stabileºte unitãþile reprezentative ale fiecãrui nivel ºi apoi, în limita posibilitãþilor, le enumerã ºi le clasificã. Croce nu neagã utilitatea acestor proceduri. El aratã cã, în acest fel, lingvistul este, de exemplu, capabil sã prezinte o limbã ca pe un fenomen care poate fi învãþat sau cã lingvistul poate emite consideraþii utile despre normele de întrebuinþare a limbii materne.

Dar, pentru Croce, procedurile lingvistului sînt aplicate cu ajutorul unor pseudoconcepte.

Din punct de vedere cognitiv, pentru filosoful italian nu existã, aºadar, nici niveluri de limbã, nici unitãþi reprezentative ale nivelurilor. Nu avem în limbã foneme, silabe, cuvinte sau propoziþii, nu avem sinonime sau omonime, nu existã dialecte sau graiuri.

Aceastã severã defriºare a terminologiei lingvistice ºi a entitãþilor corespunzãtoare acestei terminologii conduce însã la întrebarea fireascã dacã, din punctul de vedere al filosofiei lui Croce, mai existã totuºi ceva demn de interes pentru (noua) ºtiinþã a limbii, aºa cum o înþelege filosoful italian. Rãspunsul este afirmativ. Croce susþine cã trebuie sã privim limba potrivit principiilor care caracterizeazã cunoaºterea intuitivã. Adoptînd o asemenea perspectivã, lingvistica poate deveni o activitate realmente cognitivã – în conformitate cu ideile lui Croce. Iar acest lucru înseamnã a recunoaºte cã, de fapt, pseudoconceptul “limbã”

este un ºir infinit de expresii ale unor acte de cunoaºtere intuitivã sãvîrºite de vorbitori.

Expresiile, considerã Croce, sînt manifestãri unice, fie cã e vorba de o interjecþie, fie cã e vorba de o perioadã (o unitate sintactico-stilisticã), fie cã e vorba de o poezie sau de un roman. Ele conþin acte irepetabile de cunoaºtere intuitivã. Poate fi util (în conformitate cu ideile filosofului italian) sã se segmenteze aceste unitãþi purtãtoare de conþinuturi intuitive.

Dar, din punct de vedere cognitiv, operaþiile aplicate de lingvist nu au nici o consecinþã.

Croce apreciazã cã asemenea operaþii nu duc la o creºtere a cunoaºterii actului expresiv ºi cã, în fapt, este pur ºi simplu imposibil ca actul sã fie analizat. Un eveniment de vorbire nu poate fi aºadar segmentat – conform ideilor lui Croce –, dupã cum nici intenþia (spre exemplu) nu poate fi divizatã în pãrþi componente. Încã o datã ºi într-un loc important al teoriei, efortul filosofului italian de a aborda fenomenele într-o perspectivã totalizantã ºi, în acelaºi timp, sub specia concreteþei îºi spune cuvîntul.

Propunerea de a reforma ºtiinþa limbii, prin supunerea ei la caracteristicile cunoaºterii intuitive, are douã implicaþii deosebite.

Prima: este cunoscut faptul cã, pentru Croce, cunoaºterea intuitivã are drept rezultat producerea de forme expresive cu studiul cãrora se ocupã estetica. Plasînd evenimentele de vorbire în categoria formelor expresive apare consecinþa cã, de exemplu, între o interjecþie ºi o poezie a lui Eminescu ar trebui pus semnul egalitãþii (avînd în vedere cã ambele sînt, în fond – conform lui Croce –, forme expresive).

A doua: teoria limbii pe care o formuleazã filosoful italian dã impresia cã singura pornire a celor ce vorbesc este aceea de a se exprima, de a obiectiva, adicã de a comunica experienþe de cunoaºtere intuitivã. Cum fiecare eveniment de vorbire este irepetabil (el

58

Manual de lingvisticã generalã

exprimînd ireductibila experienþã intuitivã a celui ce a trãit-o), se pune întrebarea cum de mai reuºesc indivizii sã comunice ºi sã se înþeleagã.

Prima implicaþie necesitã urmãtoarele precizãri: Croce a fost animat de dorinþa de a ajunge, prin demersul sãu, la izvoarele cunoaºterii intuitive, cu corelativul ei, expresivitatea. Aceastã dorinþã l-a obligat sã priveascã fenomenul în maxima lui generalitate ºi, deci, dincolo de diferenþe specifice. Propunerea lui de a orîndui evenimentele de vorbire alãturi de operele de artã nu are, aºadar, semnificaþia unei egalizãri valorice – ºi asta, dincolo de faptul cã filosoful italian respinge ideea unor ierarhii artistice. Propunerea lui se naºte din constatarea faptului cã evenimentele vorbirii ºi elaborarea artisticã au origini comune ºi ambele sînt cauzate de energiile infraraþionale.

Cît priveºte a doua implicaþie, Croce a admis (mai tîrziu) cã evenimentele de vorbire nu reprezintã doar forme expresive, ci ºi discurs practic. El ºi-a nuanþat, în felul acesta, ideea cã

“limba” (a cãrei realitate cognitivã n-o recunoºtea) nu înseamnã numai purã expresivitate, ci, de exemplu, ºi comenzi, rugãminþi, întrebãri. Croce n-a renunþat însã niciodatã la ideea cã fiecare eveniment de vorbire este autonom ºi unic. Adoptînd acest punct de vedere ºi distrugînd deliberat numitorul comun al evenimentelor de vorbire, Croce a admis, cu ironicã nonºalanþã, ipoteza cã, dacã se întîmplã sã ne înþelegem, aceasta se petrece, probabil, pentru cã toþi facem parte din fiinþa ºi cuvîntul lui Dumnezeu.

La ideile lui Croce a aderat foarte repede Karl Vossler. Din doctrina intuiþiei, Vossler a fãcut un argument în susþinerea tezei cã originea schimbãrilor lingvistice este factorul expresiv. Dacã, prin urmare, este constatatã o modificare regulatã foneticã în tranziþia de la (spre exemplu) latinã la francezã, acest lucru se explicã – potrivit tezei lui Vossler – prin faptul cã au existat reacþii expresive care reprezentau în realitate “idealul de eufonie” al comunitãþii galo-romanice. Vossler este, aºadar, obligat sã admitã cã orice colectivitate lingvisticã este posesoarea unor “standarde expresive” (implicite). Cînd o reacþie expresivã individualã se produce în consens cu aceste canoane, schimbarea are toate ºansele sã se generalizeze.

Atraºi de ideile lui Croce au fost ºi lingviºtii italieni Bertoni, Bartoli ºi Bonfante, reprezentanþi ai curentului neolingvistic. Ceea ce se poate observa la toþi lingviºtii de orientare croceanã este faptul cã ei ºi-au însuºit idei care, ca ultimã consecinþã, însemnau negarea statutului cognitiv al disciplinei profesate de ei; ºi, totuºi, nu s-au simþit incomodaþi de aceastã ciudatã situaþie. Croceanismul, ca poziþie principialã, nu înseamnã o infuzie de expresivitate într-o metodologie uscatã – cea a lingvisticii de pînã la Croce. Croceanismul înseamnã, de fapt, recunoaºterea tezei conform cãreia lingvistica nu este o disciplinã cognitivã. Cine se revendicã de la ideile filosofului italian ºi a practicat înainte lingvistica (avînd convingerea cã a fãcut ºtiinþã) trebuie sã aibã umilinþa de a abandona lingvistica ºi trebuie sã se simtã pregãtit pentru abordarea subti lelor probleme de filosofie a spiritului.

Aceasta este lecþia realã a gîndirii lui Croce – lecþie rãmasã neînþeleasã tocmai de cãtre cei care credeau cã ºi-au însuºit-o.

Metodã ºtiinþificã ºi gîndire filosoficã

59

BIBLIOGRAFIE

Despre organicismul lingvistic:

Alexandru Graur ºi Lucia Wald, “Scurtã istorie a lingvisticii”, Bucureºti, 1973, p. 82–83 (paragraful

“Teoria celor douã perioade”), p. 99 (paragrafele “Filosofia limbajului” ºi “Evoluþia limbilor”), p.

100–101 (paragraful “Interpretarea naturalistã a limbii”).

Despre metoda inductivã:

John Stuart Mill, “Despre fundamentul inducþiei”, în N. Bagdasar, Virgil Bogdan, C. Narly,

“Antologia filosoficã. Filosofi strãini”, Bucureºti, 1943, p. 502–504.

Despre Wilhelm von Humboldt:

Alexandru Graur ºi Lucia Wald, “Scurtã istorie a lingvisticii”, Bucureºti, 1978, p. 90–91 (paragrafele “Limba ca activitate” ºi “Limbã ºi vorbire”), p. 93 (paragraful “Forma internã a limbii”).

Despre psihologismul lingvistic:

Alexandru Graur ºi Lucia Wald, op. cit., p. 107–108 (paragraful “Interpretarea psihologicã a limbii”), p. 109 (paragraful “Clasificarea tipologicã a limbilor”), p. 112–113 (paragrafele “Evoluþia limbii” ºi “Limbã ºi vorbire”), p. 117–119 (paragrafele “Influenþa psihologismului”, “Legile fonetice”, “Interpretarea excepþiilor”).

Despre antipozitivismul lingvistic:

Tullio de Mauro, “Introducere în semanticã”, Bucureºti, 1978, p. 102–116.

Karl Vossler, “Din lumea romanicã”, Bucureºti, 1986, p. 16–36.

Propuneri de aplicaþii

1. Sã se realizeze un referat (comentariu) al urmãtorului fragment:

“Orice mod al percepþiei subiective a obiectelor trece cu necesitate în constituirea ºi folosirea limbii. De fapt, cuvîntul se naºte din aceastã percepþie ºi nu este o copie a obiectului în sine, ci a imaginii acestuia nãscute în sufletul nostru. Cum subiectivi tatea este inevitabil amestecatã în orice percepþie obiectivã, se poate considera, independent de limbã, cã orice individualitate umanã este un punct de vedere propriu în ce priveºte viziunea despre lume.

Dar ea devine ºi mai mult prin limbã, cãci, la rîndul sãu, cuvîntul devine el însuºi un obiect în raport cu sufletul ºi vine sã aducã o particularitate suplimentarã nouã care se distinge de subiect, în aºa mãsurã încît existã de acum încolo trei lucruri: amprenta obiectului, felul în care ea este primitã în subiect ºi efectul pe care îl produce cuvîntul ca sunet lingvistic. Acest efect produs de cuvînt este cu necesitate dominat în fiecare limbã de o analogie constantã; ºi cum, în fiecare naþiune, o subiectivitate omogenã îºi exercitã deja acþiunea sa asupra limbii, în fiecare limbã existã o viziune particularã asupra lumii. Acest fel de a se exprima nu depãºeºte nicidecum mãsura simplã a adevãrului. Cãci legãtura între ele a tuturor pãrþilor limbii ºi legãtura între limbã în ansamblul ei ºi naþiune sunt atît de strînse cã, îndatã ce aceastã interacþi une a indicat o anumitã direcþie, rezultã cu necesitate o particularitate de ansamblu. De altfel limba nu este numai viziune asupra lumii pentru cã trebuie sã fie proporþionalã universului – orice concept trebuind sã fie sesizat de ea –, ci ºi pentru cã numai aceastã transformare pe care ea o opereazã asupra obiectelor permite spiritului sã ajungã la intuiþia acestei legãturi inseparabile de concept al lumii. Pe de altã parte, omul trãieºte în mod esenþial împreunã cu obiectele aºa cum i le aduce limba ºi, cum simþirea ºi acþiunea depind la el de reprezentãrile sale, se poate spune cã el trãieºte exclusiv în felul acesta. Prin acelaºi act care îl face pe om sã þeasã limbajul

60

Manual de lingvisticã generalã

sãu pornind de la sine însuºi el se amestecã în trama lui ºi fiecare limbã traseazã în jurul naþiunii cãreia îi aparþine un cerc din care nu se poate ieºi decît în mãsura în care se intrã în acelaºi timp în cercul altei limbi.

În realitate, limbajul este ceva ce trece mereu ºi chiar în fiecare clipã. Chiar conservarea sa prin scris nu este niciodatã o conservare completã, ci mereu modificatã, care trebuie de fiecare datã sã reînvie în vorbire. Limbajul însuºi nu este o operã (Ergon), ci o activitate (Energeia). Adevãrata sa definiþie nu poate deci sã fie decît geneticã. Cãci el este efort fãrã încetare repetat al spiritului de a face sunetul articulat în stare sã exprime gîndirea. Luatã în sens imediat ºi strîmt, aceasta este definiþia vorbirii; dar, în sens larg ºi esenþial, nu se poate – ca sã zicem aºa – considera limba decît ca totalitate a acestei vorbiri. Cãci, în haosul dispersat de cuvinte ºi de reguli pe care avem obiºnuinþa de a-l numi limbã, nu existã decît individualul produs de aceastã vorbire, de altfel niciodatã în mod integral; ea pretinde la, rîndul ei, un nou travaliu pentru ca sã fie identificat modul vorbirii vii ºi ca sã fie obþinutã o imagine conformã a limbii vii. Ceea ce este mai elevat ºi mai fin nu se poate recunoaºte în aceste elemente separate ºi nu poate fi perceput sau presimþit decît în lanþul discursului (ceea ce dovedeºte cu atît mai mult cã limbajul se realizeazã în actul vorbirii). Numai acest discurs trebuie considerat cu adevãrat ºi primordial. Disecþia limbii în cuvinte ºi reguli de întrebuinþare nu e decît un artificiu mort de operaþii descriptive.

Faptul în sine de a califica liniile drept activitate a spiritului (Energeia) este o expresie perfect justã ºi adecvatã, pentru cã fiinþa spiritului este act ºi nu poate fi conceputã decît ca atare. Analiza construirii limbii ne conduce ea însãºi sã considerãm limba ca un procedeu operatoriu care utilizeazã anumite mijloace pentru a realiza anumite scopuri. Cum fiecare limbã este moºtenitoarea generaþiilor anterioare, aceastã activitate a spiritului nu este creaþie purã, ci transfor mare.