Manual de lingvisticã generalã
a fost împrumutat exemplul) afirmã cã n-a fost sã fie reprezintã o sintagmã caracteristicã pentru felul în care “spiritul românesc” înþelege fiinþa ºi fiinþarea.
Singurul punct în care gîndirea lui Humboldt se apropie de aceea a epocii sale e ideea despre evoluþia limbilor. ªi la Humboldt, istoria limbilor se compune din douã faze: una în care se dezvoltã sistemul flexionar ºi alta în care sistemul se simplificã. Dar învãþatul german nu extrage de aici o judecatã de valoare ºi nu pretinde cã faza a doua ar reprezenta un stadiu de degradare.
4.
PSIHOLOGISMUL
LINGVISTIC
Ideile lui Humboldt nu au rãmas fãrã ecou în epocã. În a doua jumãtate a secolului al XIX-lea pot fi constatate primele reacþii antiorganiciste. La început, aceste reacþii sînt
“informale”, în sensul cã nu sînt organizate: mai mulþi lingviºti criticã, în mod independent unul de altul, orientarea organicistã. Apoi apare o reacþie de grup, avînd ºi un program.
Numitorul comun al celor douã categorii de reacþii este avansarea ideii cã limba nu este un organism, ci un mijloc de expresie a vieþii sufleteºti.
4.1. Psihologismul “informal”. Puternic influenþat de ideile lui Humboldt este Heymann Steinthal. Steinthal reia, de fapt, teze ale lui Humboldt ºi le dezvoltã, dîndu-le, în acelaºi timp, o orientare polemicã. Steinthal respinge, de exemplu, premisa fundamentalã a organicismului lingvistic – ºi anume teza cã limbile sînt organisme –, înlocuind-o cu afirmaþia cã limba este activitate ºi cã nu poate fi studiatã în afara vieþii psihice a vorbitorilor, deoarece ea este un produs al sufletului. Se regãseºte în gîndirea lingvistului german ºi teza humboldtianã potrivit cãreia limba exprimã specificul etnic al unei colectivitãþi. Un nou pas spre întemeierea psihologiei etnice era astfel fãcut.
Steinthal a revenit asupra ideii despre forma dualã a unei limbi, a introdus un concept nou – cel de substanþã – ºi a încercat de aici sã facã o clasificare tipologicã a limbilor, distinctã de clasificãrile precedente. Lingvistul german a gîndit noþiunea de substanþã ca fiind opusã celei de formã. Forma ºi substanþa formeazã astfel un cuplu antinomic. Din pãcate însã, precizãri suplimentare asupra noþiunii de substanþã nu se întîlnesc la Steinthal. Tot ceea ce se poate spune este cã, pentru el, limbile se împart în douã categorii: limbi fãrã formã (situaþie în care distincþia formã/substanþã se suspendã) ºi limbi dotate cu formã. Prin limbi fãrã formã Steinthal înþelege acele idiomuri a cãror formã internã coincide cu forma externã, sensurile fiind, aºadar, exprimate prin rãdãcini invariabile. Iar limbile cu formã ar fi idiomurile în care forma internã se exprimã prin adaosuri de afixe lexicale ºi/sau gramaticale la rãdãcini.
Unul dintre cele mai viguroase ºi coerente atacuri împotriva doctrinei organiciste se gãseºte în operele lingvistului rus A. A. Potebnea. Potebnea a abordat aproape punct cu punct tezele organicismului, susþinînd cã sînt greºite. El a arãtat, de exemplu, cã este eronat sã se afirme cã o limbã intratã în faza postflexionarã se degradeazã. Cînd Potebnea a criticat teza îmbãtrînirii limbilor, el a pornit de la constatarea cã limbile reprezintã instrumente care trebuie sã satisfacã nevoi de comunicare între membrii unei colectivitãþi. Reducerea flexiunii – aratã lingvistul rus – a însemnat crearea unor posibilitãþi de exprimare a unor abstracþii.
Desigur, Potebnea respinge ºi el premisa fundamentalã a organicismului ºi considerã cã limba este dependentã de viaþa sufleteascã a vorbitorilor. De aici savantul rus a ajuns la o concluzie extremã: dacã de o limbã luãm cunoºtinþã numai cu ajutorul celor ce o vorbesc,
Metodã ºtiinþificã ºi gîndire filosoficã
53
atunci singura realitate în discuþie este vorbirea. Limba nu poate fi consideratã o realitate, ci doar o abstracþie reconstruitã de omul de ºtiinþã, iar efortul acestuia are drept rezultat un pro dus artificial.
Tezei fundamentale de naturã psihologicã (limba se manifestã prin vorbire, iar vorbirea exprimã conþinuturi sufleteºti) Potebnea i-a adãugat o altã idee: viaþa sufleteascã a unui vorbitor este diferitã de viaþa sufleteascã a oricãrui alt vorbitor al aceleiaºi limbi. Prin aceastã afirmaþie (plauzibilã, cel puþin la prima vedere, ºi, în orice caz, mult mai greu de respins decît se crede de obicei), Potebnea pulverizeazã unitatea unei colectivitãþi lingvistice, transfor-mînd comunitatea într-o simplã sumã de universuri psihice individuale, ireductibile unul la celãlalt. Dispare, astfel, liantul comun limba, cãci limba este, pentru Potebnea, o abstracþie ºi nu are realitatea vorbirii. De aici, lingvistul rus trage o îndrãzneaþã concluzie: cuvinte care circulã în aceeaºi comunitate lingvisticã se încarcã de coloraturi psihice diferite de la vorbitor la vorbitor, ceea ce înseamnã cã sîntem departe de a ne înþelege între noi cu adevãrat.
Un foarte important filosof al veacului nostru, Ludwig Wittgenstein, punea la îndoialã capacitatea raþionalã a oamenilor de a comunica prin intermediul limbii. Solipsismul lingvistic al lui Wittgenstein se vede anticipat de temerara gîndire a lui Potebnea.
4.2. ªcoala de la Leipzig: neogramaticii. O nouã generaþie s-a afirmat în lingvistica din ultimul pãtrar al secolului al XIX-lea. Reprezentanþii tinerilor lingviºti care compuneau aceastã generaþie sînt Karl Brugmann, Hermann Osthoff ºi Hermann Paul. Primii doi sînt semnatarii manifestului ºtiinþific prin care noul curent înþelegea sã-ºi anunþe existenþa.
Manifestul a apãrut în 1878. Hermann Paul este autorul unei faimoase lucrãri, Principii de istoria limbii (publicatã în 1880), cu rezonanþe în epocã. Ideile lui H. Paul l-au influenþat ºi pe lingvistul ºi filologul român Al. Philippide. Noua orientare a primit numele de “curentul neogramatic”.
Ideile promovate de neogramatici nu sînt deosebit de noi ºi au forma unui psihologism moderat. Neogramaticii sînt ºi ei convinºi cã limba e legatã de viaþa sufleteascã a vorbitorilor.
De asemenea, ei admit, ca o consecinþã a acestei idei, faptul cã limba nu existã decît sub forma vorbirii. ªi tot o urmare a tezei despre natura psihologicã a limbajului este ºi ideea cã inovaþiile au ca origine individul.
Neogramaticii continuã însã tradiþia pozitivistã a organicismului lingvistic, susþinînd principiul legilor fonetice. Trebuie spus cã principiul în cauzã nu fusese contestat la acea datã de nimeni. ªi totuºi reacþia neogramaticilor e întemeiatã. Legile fonetice erau acceptate în teorie, dar neglijate adesea în practicã. În aceste condiþii, insistenþa cu care neogramaticii vorbesc despre importanþa legilor fonetice implicã ideea unei corectãri a metodei de cercetare practicate înainte de ei.
Revenirea neogramaticilor asupra legilor fonetice a avut consecinþe benefice. Prin cipiul însuºi a cîºtigat în claritate. De exemplu, atunci cînd o lege foneticã pãrea cã nu se aplicã (deºi ar fi trebuit sã se aplice), s-au propus drept explicaþii ale devierii de la normã urmãtoarele alternative: ori legea – aºa cum e cunoscutã – nu e bine formulatã ºi, deci, e nevoie de o re formulare a ei; ori intervine o altã lege foneticã, ori intervine analogia. A nalogia ºi schimbãrile fonetice neregulate sînt, de altfel, vãzute de cãtre neogramatici drept fenomene complementare: “ceea ce legile fonetice stricã, analogia reparã”, spuneau adepþii curentului.
54
Manual de lingvisticã generalã
Deºi analogia ºi legile fonetice sînt factori de explicaþie a modificãrilor din limbã, este interesant de observat cã, în lucrãrile lor, neogramaticii au privilegiat latura descriptivã a demersului ºtiinþific, în dauna celei explicative. Altfel spus, ei au preferat sã adune fapte ºi sã le sistematizeze, dar s-au abþinut sã le explice, atitudine care concordã cu îndemnul în acest sens adresat de Auguste Comte (reprezentantul ºi întemeietorul pozitivismului filosofic) oa me nilor de ºtiinþã.
La fel ca ºi organicismul lingvistic, psihologismul – în oricare dintre variantele sale – a profitat de pe urma aplicãrii metodei deductive. Premisele curentului psihologist a permis concluzii care au însemnat importante deplasãri de accent în cercetarea lingvisticã. O astfel de concluzie este necesitatea de a îndrepta investigaþia ºi cãtre limbile vii.
Metoda deductivã nu a condus însã la un numãr mare de propoziþii noi, despre limbaj ºi despre natura sa, deoarece psihologia însãºi – adicã ºtiinþa care oferea ipotezele deductive – nu era organizatã ºi se afla abia la primii paºi.
În ceea ce priveºte metoda inductivã, psihologismul lingvistic (ºi mai ales curentul neogramaticilor) adoptã o atitudine ambiguã. Pe de o parte, este întãritã autoritatea unor legi care au fost abstrase pe o cale esenþial inductivã (legile fonetice); pe de altã parte, psihologiºtii îºi interzic orice tentaþie inductivistã ºi se cantoneazã într-un descriptivism atomizant.
5. ANTIPOZITIVISMUL LINGVISTIC
Semne care anunþã cristalizarea unei atitudini antipozitiviste în lingvisticã se pot constata încã din faza psihologismului. Potebnea susþinea cã singura realitate lingvisticã este vorbirea ºi se îndoia de existenþa limbii. Neogramaticii recunoºteau ºi ei importanþa individului ca factor de inovaþie în limbã, nedîndu-ºi seama cã, în felul acesta, contribuiau la proiectarea primelor semne de întrebare asupra legilor fonetice (despre a cãror valoare ºtiinþificã nu se îndoiau, totuºi). Tot neogramaticii manifestau o atitudine prudentã faþã de metoda inductivã, mulþumindu-se cu simple descrieri. G. Curtius sperase apoi cã ºtiinþa semnificaþiei va învedera existenþa unor legi semantice, asemãnãtoare prin claritate cu cele fonetice, dar semantica istoricã n-a putut, de-a lungul vremii, sã propunã decît condiþii favorabile pentru schimbãrile de sens, ºi nu cauze ale acestora. ªi exemplele pot continua: geografia lingvisticã a arãtat cã dialectele nu sînt, dupã cum se credea, formaþiuni lingvistico-spaþiale compacte, cu graniþe precise. Tot din interiorul geografiei lingvistice apar ºi contestãri ale legilor fonetice. Iar primele studii asupra fiziologiei ºi asupra acusticii rostirii demonstrau cã nici mãcar “realitatea sigurã”, la care începeau sã se raporteze tot mai des lingviºtii – vorbirea –, nu poseda regularitãþile presupuse iniþial. Fonetica experimentalã punea în relief faptul cã sunetele întrebuinþate de un individ, în vorbirea sa, nu sînt niciodatã aceleaºi.
Situaþia creatã ar putea fi, aºadar, caracterizatã în felul urmãtor. Cantitatea de date se mãreºte într-atît în lingvistica sfîrºitului de secol al XIX-lea, iar interesele cognitive se diversificã în aºa mãsurã, încît vechiul cadru conceptual care ordona ºi explica faptele se dovedeºte excedat. Se simte, de aceea, necesarã o revizuire a principiilor ºi a metodelor.
Tuturor acestor negaþii, frãmîntãri ºi interogaþii care se nasc în acea epocã în lingvisticã (dar care nu se adunaserã încã într-un curent contestatar propriu-zis) le corespunde – în spaþiul filosofiei – teoria limbajului ºi a artei, elaboratã cam în aceiaºi ani de cãtre Benedetto Croce ºi prezentatã în Estetica. Lucrarea a apãrut în 1902. Destui lingviºti care contestau prin-
Metodã ºtiinþificã ºi gîndire filosoficã
55
cipiile cercetãrii diacronice au ignorat ideile filosofului italian. Dar au existat ºi lingviºti care au vãzut – cu sau fãrã îndreptãþire – în filosofia lingvisticã a lui Croce o justificare programaticã ºi profundã a propriilor îndoieli. Contestarea “vechii lingvistici” tindea astfel sã capete o formã.
Pentru o înþelegere adecvatã a ideilor lui Croce despre limbaj trebuie sã se porneascã de la tezele enunþate de el asupra cunoaºterii. Croce distinge douã forme de cunoaºtere: cunoaºterea intuitivã ºi cunoaºterea logicã. A doua are drept obiect categoriile universale.
Cunoaºterea logicã este, prin urmare, la Croce o teorie a categoriilor universale (în a cãror posesie se gãseºte raþiunea), iar conceptul ei central este adevãrul. Prin categoriile universale ale raþiunii Croce înþelege ceea ce orice logician înþelege cînd vorbeºte despre forma logicã.
De exemplu, “p ºi p” (unde p este simbolul unei propoziþii) reprezintã, pentru logician, o formã logicã, iar în terminologia lui Croce este un mod de exprimare a unei categorii universale a raþiunii. Mai simplu spus, categoriile universale sînt tocmai legile gîndirii reprezentate în chip simbolic în logicã. Înþelegîndu-se acest lucru, se înþelege ºi o foarte importantã afirmaþie a filosofului italian. Croce afirmã, astfel, cã aceste categorii – tocmai pentru cã sînt universale – sînt “omnireprezentative ºi omniprezente”, ele regãsindu-se, deci, în orice reprezentare sau intuiþie. Afirmaþia e numai la prima vedere obscurã. Ea spune, de fapt, cã în orice propoziþie empiricã (de exemplu: “Afarã plouã.” sau “Liliacul a înflorit.”) sînt prezente ºi legile gîndirii (de pildã, printre altele, enunþul “p ºi p” ). Oricît ar pãrea de ciudat acest lucru, Croce are dreptate: legile gîndirii sînt o condiþie indispensabilã pentru orice exprimare cu sens realizatã printr-o propoziþie. O exprimare cu sens nu se poate realiza în afara spaþiului logic, cãci atunci ea nu ar avea sens. Legile gîndirii se aflã prezente în orice propoziþie empiricã exact în modul în care þesãtura de pe dosul unui covor se regãseºte în (ºi face posibil) modelul de pe faþa covorului.
