Manual de lingvisticã generalã
o spectaculoasã mutaþie, Saussure a influenþat – ca istoric – într-un mod adînc generaþiile de studenþi care i-au frecventat cursurile. Într-o scrisoare adresatã discipolului sãu, Antoine Meillet, Saussure însuºi mãrturiseºte, de altfel, cã bucuriile ºi plãcerile sale, ca om de ºtiinþã, izvorau din studiul istoric al limbilor. Faptul cã un savant cu asemenea opþiuni s-a dedicat, în cele din urmã, studiului teoretic are, în aceste condiþii, o profundã semnificaþie. El aratã cã, pentru Saussure, problemele teoretice ºi metodologice deveniserã de o mare urgenþã, chiar dacã nu erau deloc pe gustul lui. Importanþa reformei propuse de savantul elveþian în domeniul lingvisticii este, în felul acesta, ºi mai bine pusã în evidenþã. Cãci critica la care este supusã lingvistica secolului al XIX-lea vine din partea unui cunoscãtor profund ºi practician consecvent al metodelor ºi principiilor criticate.
2. EXIGENÞELE IMPUSE DE SAUSSURE ªTIINÞEI LIMBII
Saussure a fost de douã ori nemulþumit de modul în care era fundamentatã ºi practicatã cercetarea lingvisticã. Mai întîi, el a constatat cã, de fapt, lingvistica nu ºi-a delimitat obiectul de cercetare ºi, în consecinþã, cã nu are individualitate în raport cu alte ºtiinþe. Apoi, el a fãcut observaþia cã terminologia lingvisticii era confuzã ºi ambiguã. Luînd cazul termenului “formã”, Saussure aratã cã acesta avea cînd accepþia de “laturã sonorã a unei unitãþi lingvistice”, cînd accepþia de “sens”, cînd accepþia de “funcþie”. Concluzia lui Saussure este cã, datoritã acestor confuzii terminologice, lingvis tul este pus în situaþia de a nu ºti, de fapt, despre ce fel de unitãþi vorbeºte. Din aceste observaþii critice s-au nãscut douã importante exigenþe privind organizarea ºtiinþei limbii. Ele pot fi enunþate dupã cum urmeazã: (i) lingvistica trebuie sã ajungã a-ºi delimita obiectul cercetãrii; (ii) lingvistica trebuie sã ajungã a-ºi clarifica despre ce fel de entitãþi vorbeºte.
Prima poate fi denumitã exigenþa autonomiei epistemologice a lingvisticii. Cealaltã poate fi desemnatã exigenþa potrivit cãreia lingvistica sã fie recunoscutã în calitate de ºtiinþã a unui gen anumit de valori. ªi aceasta, deoarece (dupã cum se va vedea) efortul de identificare a entitãþilor lingvistice presupune, în concepþia lui Saussure, apelul la o anumitã teorie a valorilor.
2.1. Autonomizarea epistemologicã a lingvisticii. Cînd Saussure a cerut ca lingvistica sã-ºi identifice obiectul de cercetare, el a început prin a se întreba care este domeniul integral ºi concret al acesteia. Exigenþa integralitãþii nu are nevoie de comentarii speciale. Este o problemã elementarã de adecvare ca orice ºtiinþã sã aibã o perspectivã globalã asupra domeniului ei, cãci, dacã aceastã perspectivã îi lipseºte, individualitatea ºtiinþei în cauzã devine incertã. Mai interesant este însã cealaltã exigenþã, prin care se pretinde, implicit, ca domeniul lingvisticii sã fie concret. Saussure pare sã mãrturiseascã aici con vin gerea cã lingvistica nu poate fi decît o ºtiinþã a concretului ºi cã, prin urmare, tipul caracteristic de cunoaºtere angajatã în cercetarea lingvisticii este cunoaºterea empiricã. Se va putea vedea cum ºi alte idei ale lui Saussure sînt compatibile cu empirismul faþã de care lingvistul genevez face profesiune de credinþã aici. Dar Saussure nu este totdeauna consecvent cu acest punct de vedere epistemologic.
Formulînd în acest mod cerinþa ca lingvistica sã-ºi identifice obiectul de studiu, Saussure aratã ºi motivele mai specifice pentru care el era nemulþumit de ceea ce se realizase în lingvisticã. Un cuvînt oarecare, de exemplu, apã, ar putea fi privit ºi cercetat din mai multe unghiuri. În primul rînd, ca alcãtuire sonorã (aºadar ca o anume succesiune de sunete). Apoi, ca exprimare a unei noþiuni. ªi, de asemenea, ca urmaºul românesc al lat. aqua. În asemenea cazuri, aratã Saussure, obiectele cercetãrii noastre sînt desigur concrete (deci a doua exigenþã
Ferdinand de Saussure
63
formulatã de Saussure e îndeplinitã), iar punctele de vedere din care sînt studiate obiectele aparþin lingvisticii. Însã obiectele sînt, de fiecare datã, altele, ca ºi cum schimbarea unghiului de vedere ar aduce cu sine o metamorfozã a obiectului studiat. Saussure e nemulþumit de aceastã situaþie cãci, dupã aprecierea sa, în nici o altã ºtiinþã nu se întîmplã un lucru asemãnãtor. Metamorfoza obiectului, simultanã cu schimbarea perspectivei de cercetare, îi demonstreazã astfel lui Saussure cã acolo unde este satisfãcutã cerinþa de concreteþe a domeniului, cealaltã exigenþã – integralitatea – nu mai poate fi îndeplinitã. Cãci, dacã ar fi, obiectele nu s-ar mai metamorfoza o datã cu schimbarea unghiului de vedere.
Sã presupunem însã cã încercãm sã adunãm toate aceste perspective asupra cuvîntului apã într-un punct supraordonator (conform opiniilor lui Saussure, acest lucru este imposibil, dar sã lansãm totuºi aceastã ipotezã, uzînd de argumentaþie prin reducere la absurd). Dacã reuºim aºa ceva, exigenþa ca domeniul lingvisticii sã fie integral determinat este satisfãcutã.
Însã, într-un asemenea caz, nu se mai poate distinge cu ce fel de obiecte concrete avem de-a face: cu un lanþ fonic, cu o unitate de expresie care comunicã o noþiune sau cu o formã care este descendentul unui cuvînt latin? Situaþia nu devine mai bunã spunînd cã obiectul concret (în oricare dintre cele trei cazuri) este, de fapt, un cuvînt. Cãci nu cuvîntul este obiectul de studiu al foneticii; ºi nu neapãrat cuvîntul exprimã o noþiune; ºi, în sfîrºit, nu neapãrat el constituie centrul de interes al etimologiei. Orice încercare de a satisface exigenþa de concreteþe are, aºadar, drept rezultat renunþarea la presupusa perspectivã unificatoare pe care am dobîndit-o. Invers, pãstrarea unghiului supraordonator înseamnã sacrificarea cerinþei de concreteþe. Cu o metaforã care nu-i aparþine lui Saussure, dar care îi exprimã destul de bine gîndul, s-ar putea spune cã ultima împrejurare este ilustratã de situaþia în care o pãdure este privitã dintr-un avion aflat la mare înãlþime: contururile pãdurii se vãd bine, dar, din cauza înãlþimii, pãdurea apare ca o suprafaþã verde, ºi nu ca o mulþime de copaci.
Se cuvine aici a fi semnalat faptul cã situaþia cognitivã de care Saussure se declarã nemulþumit nu este, în ºtiinþã, singularã, aºa cum credea el. Fizica modernã oferã multe exemple în care unul ºi acelaºi obiect îºi modificã natura în funcþie de unghiul din care este cercetat. Ca fenomen, lumina a fost explicatã prin cel puþin douã teorii reciproc incompatibile (teoria ondulatorie ºi cea corpuscularã). Max Planck a lansat conceptul (fizic contradictoriu) de “particulã de energie”, iar Louis de Broglie, pe acela de “undã de materie”. Amîndoi fizi-cienii au realizat astfel o sintezã a unor concepte mutual incompatibile. Important este însã cã atît soluþia cognitivã nestandard la care au recurs marii fizicieni ai secolului al XX-lea, cît ºi soluþia clasicã folositã de Saussure pentru rezolvarea dilemei sale au condus la însemnate mutaþii în cîmpul fizicii ºi, respectiv, în cel al lingvisticii.
2.1.1. Limbaj, limbã, vorbire. Pentru Saussure, cauza care determinã incapacitatea lingvisticii de a-ºi delimita într-un mod integral ºi concret domeniul este tocmai greºita alegere a obiectului. Saussure recunoaºte, într-adevãr, cã intrã în sarcina lingvisticii sã studieze raporturile dintre limbi ºi istoria acestora. El mai recunoaºte, de asemenea, cã tot lingvistica trebuie sã aibã în vedere ºi ramificaþiile teritoriale ale idiomurilor, ºi etimologia formelor lingvistice, ºi fiziologia (sau acustica) sunetelor. ªi, bineînþeles, lingvistul elveþian nu neagã utilitatea tuturor acestor studii. El însã constatã cã, în momentul în care se încearcã gruparea acestui ansamblu de preocupãri în scopul de a-l subordona exigenþelor de unitate ºi concreteþe, tentativa eºueazã. ªi eºueazã, deoarece fenomenul însuºi, supus studiului, este eterogen ºi multiform. Acest fenomen este denumit de cãtre Saussure limbaj.
Modul în care învãþatul genevez înþelege conceptul de limbaj este cu totul deosebit de uzanþa curentã a termenului ºi, de aceea, sînt necesare cîteva observaþii. A studia diferenþierile de vocabular cauzate de deosebirile sociale, profesionale sau de vîrstã înseamnã, pentru Saussure,
64
Manual de lingvisticã generalã
a cerceta un aspect al limbajului. A studia fiziologia sau acustica sunetelor vorbirii înseamnã a lumina o altã laturã a aceluiaºi fenomen. Iar a cerceta, de exemplu, ramificaþiile teritoriale ale unui idiom înseamnã, de asemenea, pentru Saussure, a pune în relief un alt aspect al limbajului. În concepþia lui Saussure, aºadar, limbajul este suma laturilor luminate de o cercetare lingvisticã dirijatã fie istoric, fie geografic, fie fiziologic, fie social. Prin însãºi natura lui, limbajul îi apare, prin urmare, lui Saussure ca un fenomen eterogen ce nu se lasã studiat în lumina unei perspective unitare. În aceste condiþii – considerã savantul genevez
–, greºeala lingvisticii a constat în alegerea ca obiect a limbajului, adicã a unui fenomen multiform. Eterogenitatea lui a avut drept consecinþã imposibilitatea ca lingvistica sã-ºi dobîndeascã o metodã unitarã.
Urmare a acestei situaþii, Saussure a încercat sã delimiteze în alt fel obiectul de studiu al lingvisticii. În alt fel, adicã într-o manierã în care acest obiect sã satisfacã exigenþele pe care el le-a formulat. Este de observat cã încercãrile lui Saussure sînt deja orientate de anumite criterii. Astfel, el va cãuta acel aspect al limbajului care sã nu mai oblige investigaþia lingvisticã sã se sprijine pe un punct de vedere fiziologic, sociologic, istoric etc. Saussure cautã, aºadar, acel aspect nereductibil la principiile vreunei alte discipline.
Mai întîi, Saussure îºi îndreaptã atenþia asupra actelor individuale de comunicare, punîndu-ºi problema dacã nu cumva în acestea va descoperi acel aspect al limbajului de care are nevoie. El constatã cã actele de comunicare au douã componente: una psihicã ºi alta psiho-fiziologicã. Faza psihicã a actului constã în faptul cã, pentru a vorbi, orice persoanã îºi alege mental, din formele lingvistice avute în memorie, pe acelea care corespund intenþiilor de comunicare din momentul respectiv. Faza psiho-fiziologicã e reprezentatã de comenzile date de centrii nervoºi organelor articulatorii. În felul acesta, construcþia mentalã a mesajului (Saussure nu întrebuinþeazã însã conceptul de mesaj) devine realitate sonorã. Aceste douã faze sînt denumite de cãtre Saussure vorbire. Prin vorbire Saussure înþelege, aºadar, orice act de comunicare individualã. Vorbirea este – potrivit concepþiei saussuriene despre limbaj – aspectul psiho-fiziologic ºi, implicit, individual al acestuia.
Saussure nu a ales însã vorbirea ca obiect specific de studiu al lingvisticii. A avut mai multe motive sã nu facã asta. În primul rînd, conceptul de vorbire acoperã el însuºi o sumedenie de realitãþi, foarte deosebite între ele. Vorbirea este întotdeauna individualã –
ea aparþine cuiva – ºi aceastã caracteristicã nu putea servi obiectivelor lui Saussure. În al doilea rînd, faza fiziologicã sau acusticã a vorbirii cade sub incidenþa foneticii articulatorii sau acustice, adicã este studiatã cu principiile unei alte discipline; nici acest lucru nu putea fi în acord cu criteriile învãþatului genevez.
Motivul cel mai puternic a fost însã altul. Saussure ºi-a dat seama cã orice vorbire este ceea ce este (adicã: un act de comunicare) numai pentru cã se sprijinã pe o altã realitate. Aceastã altã realitate nu poate fi limbajul însuºi, cãci limbajul – aºa cum îl considerã Saussure – este nedefinibil. Realitatea la care se referã savantul elveþian este de naturã supraindividualã ºi este unitarã, cãci, dacã n-ar fi astfel, vorbirea nu ar mai fi comunicare. Realitatea aceasta este numitã de el limbã ºi tocmai limba este aleasã drept obiect propriu de cercetare al lingvisticii.
2.1.2. Tezele lui Saussure despre conceptul de limbã. Cînd a simþit nevoia sã explice mai în detaliu felul în care înþelege limba, Saussure nu s-a dovedit deloc zgîrcit cu precizãrile.
Din aceste precizãri reies mai bine ºi motivele pentru care limba a fost consideratã drept domeniul adecvat (nu însã ºi singurul) al lingvisticii. Ansamblul acestor precizãri re prezintã tezele lui Saussure despre limbã. Ele se gãsesc rãspîndite aproape în toate acele pãrþi din Cursul de lingvisticã generalã unde apar ºi marile idei înnoitoare. În cele ce urmeazã,
Ferdinand de Saussure
65
comentariul nu va respecta ordinea de apariþie a tezelor în text, ci va insista asupra grupãrii lor tematice ºi asupra raporturilor logice dintre ele.
(i) Limba este o realitate psihicã.
Aceasta reprezintã una dintre afirmaþiile ambigue ale lui Saussure, iar semnificaþia ei se cere a fi nuanþatã. Cînd se susþine despre un fenomen cã este de naturã psihicã, trebuie sã se admitã cã este un fenomen individual, deoarece numai în accepþii cu totul speciale se poate vorbi despre “psihicul colectiv”. Din teza (i) decurge, aºadar, ideea cã limba este ºi ea un fenomen individual. Dar aceastã afirmaþie pune pe acelaºi plan limba ºi vorbirea, iar Saussure nu putea admite aceasta.
Teza (i) trebuie, de fapt, înþeleasã în modul urmãtor: limba nu este o realitate “suspendatã deasupra vorbitorilor”, ruptã de aceºtia. Cine doreºte sã descrie o limbã se adreseazã vorbitorilor (sau textelor rãmase, dacã limba nu mai are vorbitori). Însã ar fi o greºealã –
susþine Saussure – sã credem cã vom gãsi limba studiind vorbirea unor persoane alese ca eºantioane. Limba nu se aflã în vorbirea vreunui individ, ci este rãspînditã în toatã masa vor bitorilor. În mod ideal, o limbã este descrisã cunoscînd vorbirea fiecãrui membru al unei colectivitãþi, deoarece fiecare vorbitor este deþinãtorul unei pãrþi din limbã. În acest sens, ºi numai în acesta, limba are o realitate psihicã.
Este de observat cã ideile lui Saussure asupra raportului dintre limbã ºi vorbire se dezvoltã într-un mod similar cu cele ale lui Humboldt sau Potebnea. Nu e clar dacã Saussure a cunoscut ideile acestora (în cazul ideilor lui Humboldt, cu care Saussure are asemãnãri de concepþie, se poate spune cu destulã certitudine cã savantul genevez nu le-a cunoscut).
Dar Saussure nu conchide – precum Potebnea – cã limba este inexistentã, ci dimpotrivã, argumenteazã în favoarea realitãþii ei. Acesta este punctul în care el se deosebeºte, într-un mod decisiv, ºi de filosofia croceanã a limbii.
(ii) Limba este o realitate concretã, ºi nu una abstractã.
Par a exista douã cauze care l-au condus pe Saussure la formularea acestei teze. Prima este presiunea exigenþei de concreteþe: domeniul lingvisticii trebuie sã fie un domeniu al obiectelor concrete. A doua pare ar fi chiar teza (i), cãci Saussure afirmã: “Semnele lingvistice, pentru a fi în mod esenþial psihice, nu sînt abstracþii” (Cours de linguistique générale, Payot, Paris, 1968, p. 32). Aserþiunea nu e lipsitã de oarecare obscuritate, dar, în context, ea e gînditã ca un argument pentru a susþine natura esenþial empiricã a limbii. Aºadar, deoarece domeniul lingvisticii trebuie sã fie alcãtuit din entitãþi concrete ºi deoarece semnele lingvistice nu sînt abstracþii, limba este o realitate concretã.
Dacã acesta a fost raþionamentul, el e greºit. Cine admite realitatea psihicã a limbii în sensul tezei (i), nu mai poate admite ºi natura ei empiricã. Psihicul devine empiric doar prin comportament, dar, în mod sigur, Saussure nu s-a gîndit la acest lucru. Teza (ii) este insuficient elaboratã ºi reprezintã unul dintre cazurile în care filonul empirist al gîndirii lui Saussure forþeazã într-un mod nepermis producerea unor consecinþe. Cu anumite accente empiriste vom mai avea de altfel prilejul sã ne întîlnim.
Urmãtorul grup de teze dau substanþã ideii – doar enunþate în finalul paragrafului – cã limba este o realitate supraindividualã.
(iii) Limba este latura socialã a limbajului.
