Se pare cã observaþiile critice fãcute de Saussure legilor lingvistice sunt subiacent susþinute de cea de-a doua atitudine. Un argument în sprijinul acestei interpretãri îl constituie faptul cã întreg demersul saussurian reprezintã o tentativã de a descoperi principiile – “adevãratele” principii

– ale cercetãrii lingvistice. Saussure nu se îndoieºte nici un moment de faptul cã forjarea unei metodologii proprii lingvisticii nu ar fi posibilã. Nu de o discreditare a lingvisticii în calitate de ºtiinþã se poate vorbi, aºadar, la Saussure, ci de o reformã a ºtiinþei limbajului.

Credinþa cã aceastã reformã înseamnã, în acelaºi timp, ºi descoperirea unui nou mod de cunoaºtere nu e explicitã în opera lui Saussure. Ea poate fi, însã, dedusã ºi are ºi o justificare: autonomizarea lingvisticii. În gîndirea lingvisticã postsaussurianã, aceastã credinþã a dus însã (în afarã de realizãri remarcabile) ºi la orgolii nefondate. Multã vreme a fost susþinutã ideea cã lingvistica este avangarda ºtiinþelor. În numele acestei lozinci, apropieri ºi interpenetrãri cu alte ºtiinþe au fost cu orgoliu evitate – mai ales în Europa. Din acest exclusivism, devenit uneori prejudecatã, cea care a avut de pierdut a fost tocmai lingvistica.

2.2.3. Lingvistica sincronicã ºi diacronicã. Principii de lingvisticã sincronicã. Ideea cã lingvistica este o disciplinã axiologicã ºi teoretizarea distincþiei sincronic–diacronic au pregãtit terenul pentru teza cã lingvistica înseamnã, de fapt, lingvisticã sincronicã sau diacronicã. Problema centralã a primei constã în identificarea unitãþilor concrete ale limbii ºi în descrierea modului cum aceste unitãþi se articuleazã într-un sistem.

Saussure vorbeºte, aºadar, din nou despre unitãþi concrete, actualizînd încã o datã tendinþa empiristã a demersului sãu. Acum însã se poate gãsi ºi o explicaþie mai concretã pentru adoptarea acestei atitudini. Saussure pare înclinat sã creadã cã, deoarece limba are o organizare sistemicã, acest fapt implicã existenþa unor unitãþi concrete. Aceastã idee reiese din urmãtoarea afirmaþie:

“Aºa cum jocul de ºah este în întregime conþinut în combinarea unor piese diferite, tot astfel limba are caracterul unui sistem bazat complet pe opoziþia dintre unitãþile sale concre te.” ( op. cit., p. 149)

Ideea de sistem pare, prin urmare, solidarã, la Saussure, cu cea de unitate concretã. Se poate, deci, emite ipoteza cã tendinþa empiristã a gîndirii saussuriene este alimentatã chiar de cãtre holismul adoptat. Cãci tocmai holismul este responsabil de importanta afirmaþie cã limba este un sistem.

Este ºtiut însã cã o unitate concretã este o unitate imediat accesibilã observaþiei. Bota-nica studiazã plantele, zoologia cerceteazã animalele, fizica are în vedere corpurile. Nici una dintre aceste ºtiinþe nu face eforturi speciale pentru identificarea unitãþilor cu care lucreazã.

Saussure constatã însã cã pentru lingvisticã lucrurile nu se prezintã la fel. Savantul elveþian se gîndeºte cã lipsa de evidenþã empiricã a unitãþilor limbii reprezintã o particularitate a lingvisticii. El aratã, în continuare, cum trebuie sã se procedeze pentru a se ajunge la degajarea acestor unitãþi. Dar Saussure nu ºi-a dat seama cã, vorbind despre aceastã particularitate, el intra, de fapt, în conflict cu propria convingere despre natura con cretã a entitãþilor lingvistice.

Ferdinand de Saussure

81

Pentru Saussure, a degaja unitãþile unui sistem lingvistic înseamnã a pune la lucru douã dintre principiile deja enunþate: principiul corespondenþei dintre un semnificant ºi un semnificat ºi principiul asocierii.

Ceea ce stã la dispoziþia lingvistului e vorbirea (sau, mai precis, vorbirile). În fluxul acesteia, lingvistul va putea opera segmentãri, sprijinindu-se pe principiile menþionate. E nevoie de amîndouã, cãci, în anumite situaþii, numai corespondenþa dintre un semnificant ºi un semnificat nu e suficientã. Fie tranºa sonorã desfacasta. Segmentarea ei poate însemna fie obþinerea unitãþilor des, fac, asta, fie obþinerea unitãþilor desfac ºi asta. Dar nu principiul corespondenþei explicã descompunerile alternative, ci acela al asocierii unitãþilor în serii.

În cazul primei segmentãri, unitatea des este degajatã prin actualizarea seriei sintagmatice rar fac asta, uneori fac asta, mereu fac asta. În cazul celei de-a doua, unitatea desfac e perceputã ca unitate prin aºezarea ei în seria desfaci asta, desfacem asta, etc.

Segmentarea cãlãuzitã de aceste principii reprezintã însã doar o problemã preliminarã a identificãrii unitãþilor. Este natural sã se pretindã procedurii sã precizeze cine sînt de fapt aceste entitãþi. Însã tendinþa cãtre o mai mare precizie se loveºte, dupã cum aratã Saussure, de anumite dificultãþi practice.

Cînd s-a pus problema de a ilustra ce este un semn, Saussure a apelat la unitãþi familiare: cuvintele. Cuvintele au servit ca exemple de semne, deoarece ele întrunesc, în majoritate, condiþia principalã a unitãþii dintre semnificant ºi semnificat. Dar Saussure era conºtient de problemele cu care este confruntatã o definiþie a cuvîntului. ªi astfel se explicã ºo vãiala sa de acum în a accepta cuvîntul ca unitate a lingvisticii sincronice.

Nici fraza nu este, pentru Saussure, o unitate satisfãcãtoare. În primul rînd, învãþatul elveþian se întreabã dacã fraza aparþine limbii. ªi aceasta, deoarece orice frazã reprezintã, de fapt, libertatea unui vorbitor de a combina unitãþi inferioare de aºa manierã, încît sã-i exprime intenþia de comunicare. În acest moment, Saussure e, aºadar, mai curînd înclinat sã atribuie fraza domeniului vorbirii. Iar îndoielile sale cu privire la apartenenþa frazei la limbã cresc cînd el constatã enorma diversitate a frazelor. Sub aceastã diversitate, Saussure nu întrevede nici o regularitate sau element constant.

Partea referitoare la identificarea propriu-zisã a unitãþilor lingvistice este una dintre cele mai puþin elaborate din Cursul de lingvisticã generalã. Saussure însuºi recunoaºte cã tot ceea ce poate deocamdatã sã facã este sã formuleze unele sugestii. Sugestiile sînt deja cunoscute. Din paragrafele precedente s-a putut constata cã unitatea cea mai importantã la Saussure este sintagma. Dar ideile lui Saussure despre sintagmã intrã în conflict cu îndoiala sa despre apartenenþa frazei la domeniul limbii. Într-adevãr, pentru Saussure sintagma cuprinde ºi fraza ºi aceasta constituie cea mai bunã dovadã cã fraza trebuie sã aparþinã limbii.

Este apoi lãsatã deschisã chestiunea dacã elementele componente ultime (adicã indecompozabile) ale unei sintagme sînt sau nu semne. S-ar pãrea cã sînt, dar Saussure nu sus þine într-o manierã explicitã acest lucru.

Ceea ce l-a preocupat în mod special pe savantul elveþian, în legãturã cu identificarea entitãþilor lingvistice, a fost particularitatea semnalatã de el la sfîrºitul unuia dintre capitolele “Cursului...”: faptul cã, deºi unitãþile limbii sînt concrete, ele nu se oferã de la sine cercetãtorului, ci presupun o investigaþie specialã.

Am vãzut cã aceastã particularitate este o contradicþie de care Saussure nu a fost conºtient.

Este însã cert cã savantul genevez a simþit natura stranie a acestei caracteristici a unitãþilor limbii.

Cã e aºa o dovedeºte faptul cã Saussure i-a acordat un spaþiu însemnat în “Curs... ”, studiind problema din unghiuri succesive: identitate, realitate ºi valoare lingvisticã.

82

Manual de lingvisticã generalã

2.2.3.1. Identitatea lingvisticã. Identitatea lingvisticã înseamnã, pentru Saussure, identificare.

Problema îmbracã aspectul urmãtor: Saussure se întreabã ce îl îndreptãþeºte pe un vorbitor sã creadã cã douã pronunþãri ale unui cuvînt (spre exemplu, vocativul francez Messieurs! ) înseamnã articularea aceluiaºi cuvînt, ºi nu rostirea a douã cuvinte asemãnãtoare, dar diferite.

Argumentul cã, în asemenea cazuri, aceeaºi tranºã sonorã este asociatã cu acelaºi concept este respins de cãtre Saussure. ªi pe bunã dreptate: nu se întîmplã niciodatã ca un cuvînt sã fie pronunþat de douã ori de acelaºi vorbitor în acelaºi fel. Nici semnificatul nu oferã argumente valabile: lexicografii obiºnuiesc sã vorbeascã despre acelaºi verb a frãmînta ºi atunci cînd el apare într-o propoziþie precum “Cofetarul frãmîntã aluatul de cozonac.”, ºi în caz cã el e întrebuinþat într-un enunþ ca “Gîndurile îl frãmîntã.”. ªi totuºi, concep tul ver bal din primul context nu e identic cu conceptul din contextul al doilea.

Vorbind despre o asemenea problemã, Saussure nu formuleazã deocamdatã soluþii, ci atrage atenþia doar asupra a ceea ce ar putea deveni amãgitor. Sugestia e urmãtoarea: nici substanþa sonorã a unei unitãþi lingvistice, nici “substanþa” ei conceptualã ºi nici mãcar asocierea celor douã substanþe nu pot conta ca factori pertinenþi de identificare a unei unitãþi ca fiind mereu aceeaºi. Saussure previne asupra faptului cã aceasta nu este un lucru chiar atît de neobiºnuit ºi dã exemple similare din alte domenii: obiºnuim sã vorbim despre acelaºi expres Paris–Geneva, deºi e limpede cã, de la o zi la alta, trenul în cauzã nu mai are aceleaºi vagoane, aceeaºi locomotivã ºi acelaºi personal. Sau ne referim la aceeaºi stradã, chiar dacã toate casele de pe ea au fost demolate ºi s-au construit altele.

Lecþia paragrafului despre identitate e aºadar clarã: în unele cazuri, identificarea unei entitãþi ca fiind aceeaºi nu depinde de materialitatea ei. Însã, cînd Saussure afirmã un asemenea lucru, se nasc imediat douã întrebãri: materialitatea nu condiþioneazã entitãþile în cauzã? ªi dacã materialitatea nu e un factor pertinent de identificare, nu înseamnã acest lucru cã entitatea nu are o naturã concretã?

Rãspunsurile lui Saussure sînt amîndouã negative: materialitatea entitãþilor nu reprezintã ºi criteriul de identificare a acestora. Însã acest lucru nu înseamnã cã unitãþile nu sînt concrete. Ceea ce lasã Saussure a se înþelege poate fi explicitat astfel: în identificarea unitãþilor lingvistice intervine un alt gen de materialitate, care conferã unitãþilor concreteþe.

2.2.3.2. Realitatea lingvisticã. Lingviºtii obiºnuiesc sã vorbeascã despre adjective, numerale, verbe, subiecte etc. Saussure se întreabã însã dacã sîntem îndreptãþiþi sã vorbim despre asemenea entitãþi. Problema pe care ºi-o pune el poate fi formulatã ºi altfel, ºi anume dacã aceste entitãþi existã. Sau: avem argumente pentru a demonstra cã termenilor noºtri le corespunde, în realitatea limbii, ceva?

Gramatica descriptivã – de exemplu, cea ºcolarã – aratã cã aceste argumente pot fi gãsite în chiar definiþiile pãrþilor de vorbire sau în cele ale funcþiilor sintactice.

Într-adevãr, definiþiile sînt gîndite în scopul de a da criterii de recunoaºtere a unei pãrþi de vorbire (sau a unei funcþii sintactice). Vulnerabilitatea acestor definiþii e însã un lucru destul de cunoscut. Iar, dacã se mai aminteºte ºi poziþia unor gînditori – precum Croce –, care susþin cã repartizarea pe clase a cuvintelor nu reflectã nici o realitate lingvisticã, se cons tatã cã problema pe care ºi-a pus-o Saussure este de o maximã importanþã.

Saussure nu s-a referit la vulnerabilitatea discriminatorie a definiþiilor din gramatica descriptivã. ªi nu se ºtie nici dacã a cunoscut ideile antipozitiviste ale lui Croce. Interogaþia sa exprimã însã un pesimism clar faþã de temeiurile de clasificare utilizate în gramatica descriptivã.

Încã o datã, Saussure nu dã soluþii, ci doar previne asupra unor posibile capcane. Din punctul sãu de vedere, clasificarea tradiþionalã a pãrþilor de vorbire este arbitrarã (ºi, deci,

Ferdinand de Saussure

83

fãrã corespondent în realitatea limbii), deoarece criteriul de clasificare este extern limbii înseºi. El este un criteriu noþional ºi abstract pe care nu îl furnizeazã limba, ci logica. Un criteriu pertinent nu îl poate oferi decît ordinea internã a limbii. ªi pentru cã, în concepþia lui Saussure, limba este un ansamblu sistemic de unitãþi concrete, o clasificare adecvatã trebuie sã aibã ca premisã nu abstracþia logicã, ci realitãþi observabile.

2.2.3.3. Valoarea lingvisticã. O nouã comparaþie cu jocul de ºah aratã sensul în care Saussure îºi pune problema valorii. O piesã oarecare – de pildã, calul – îºi datoreazã identitatea (în cadrul jocului) funcþiei pe care i-o acordã regulile ºahului: piesa poate fi mutatã numai într-un anume fel, iar la începutul partidei ocupã pe tablã o anumitã poziþie. Dar individualitatea piesei este chiar valoarea ei. Individualitatea ºi, deci, valoarea depind de regulile jocului, ºi nu de materialul din care e confecþionatã piesa sau de forma acesteia.

Dacã din totalul pieselor lipseºte una, o partidã poate începe totuºi, cãci rãmîne o simplã problemã de convenþie între jucãtori ca un obiect oarecare sã fie adoptat în calitate de în-locuitor. Valoarea unei entitãþi este acordatã, prin urmare, de poziþia ocupatã în sistem de cãtre entitatea respectivã, dar ºi de rolul pe care sistemul îl rezervã entitãþii.

Fãcînd aceste precizãri, Saussure se abate însã de la principiile generale care definesc în concepþia lui noþiunea de valoare. Principiul comparaþiei rãmîne: o valoare (sau, pur ºi simplu, o entitate) este discernabilã pentru cã ea poate fi comparatã cu valori similare: o turã e comparabilã, de pildã, cu un nebun, cu regina sau cu un pion. Dar nu se mai întrevede cum funcþioneazã celãlalt principiu: cel al schimbului. Cãci, dacã banul poate fi schimbat cu o altã marfã ºi dacã este admisibil cã un semn substituie un lucru, nu se mai înþelege pe cine substituie o piesã de ºah. Nu e, în orice caz, suficient sã se spunã cã regele simbolizeazã un rege, nebunul un bufon etc., cãci nu în aceste corespondenþe constã esenþa jocului. În aceste condiþii, se poate emite ipoteza cã, dacã Saussure nu a mai þinut seama de al doilea principiu al conceptului de valoare, el l-a socotit mai puþin important. Ceea ce urmeazã în capitolul din “Curs...” consacrat valorii lingvistice dovedeºte cã ipoteza e corectã.

La începutul paragrafului despre principiile lingvisticii sincronice s-a putut constata cã principiul corespondenþei dintre un semnificant ºi un semnificat nu s-a dovedit suficient de pertinent pentru a rezolva problema identificãrii unitãþilor lingvistice. Saussure reaminteºte aceastã deficienþã ºi insistã asupra importanþei celuilalt principiu: cel al asocierii. Pentru a sublinia însemnãtatea asocierilor, Saussure îºi propune sã studieze aceastã problemã din unghiul semnificatului, din unghiul semnificantului ºi din unghiul semnului luat ca totalitate.

2.2.3.3.1. Valoarea lingvisticã privitã în aspectul ei conceptual. Faþã de ceea ce Saussure a explicat cu privire la identitãþi, realitãþi ºi valori, precizãrile despre aspectul conceptual al valorii lingvistice nu aduc prea multe date noi. Ideea lui Saussure este cã un vorbitor se aflã în posesia unui concept nu în primul rînd din cauzã cã vorbitorul asociazã conceptul unei imagini acustice, ci pentru cã acest concept “se aflã încadrat” în mintea vorbitorului de o reþea de alte concepte. Fie, de exemplu, cazul verbului a contesta (o afirmaþie). În acord cu ideile lui Saussure, cunoaºtem semnificatul acestui verb deoarece cunoaºtem

“configuraþia conceptualã” în care acest semnificat se gãseºte. Cu alte cuvinte, noi ºtim cã el “este plasat” alãturi de a respinge (o afirmaþie), a refuza (o afirmaþie), a nega, dar ºi alãturi de a accepta, a admite, a încuviinþa, a valida (o afirmaþie) (ultimele reprezintã seria antonimicã). Prin urmare, ºtim ce este semnificatul lui a contesta în mãsura în care ºtim sã îl deosebim de toate aceste semnificate vecine. În opinia lui Saussure, un concept nici nu se poate defini – în chip autentic – într-un mod pozitiv, adicã enumerînd notele sale caracteristice (aºa cum se întîmplã în dicþionare). Individualitatea lui este datã de ansamblul

84

Manual de lingvisticã generalã

diferenþelor sale faþã de conceptele care îl înconjoarã. Aceasta înseamnã cã, în situaþia verbului a contesta, semnificatul acestuia este, în primul rînd, tot ceea ce nu e semnificatul lui a respinge, al lui a refuza, al lui a nega etc.

Se poate constata cã propunerea lui Saussure se bazeazã pe ideea cã în limbã nu existã sinonimie totalã. El discutã cazul verbelor franceze: craindre, redouter, avoir peur, care înseamnã toate a se teme. Învãþatul elveþian ne atrage atenþia cã un vorbitor francez ºtie ce înseamnã craindre tocmai pentru cã ºtie ce diferenþe conceptuale existã între craindre ºi celelalte douã verbe. Este însã cunoscut cã cele trei verbe sînt considerate sinonime ºi tocmai de aceea afirmaþia lui Saussure are un aer paradoxal. În aceste condiþii, semnificaþia autenticã a aserþiunii saussuriene pare a fi urmãtoarea: fiecare cuvînt are un nucleu de sens.

Putem denumi acest nucleu sensul denotativ sau cognitiv al cuvîntului. În jurul acestui nucleu graviteazã un numãr de nuanþe sau sensuri suplimentare, ce ar putea fi denumite sensuri conotative. Sensul denotativ plus sensurile conotative formeazã sensul global al cuvîntului. Douã sau mai multe cuvinte pot avea un sens cognitiv identic (e cazul celor trei verbe franceze). Dar este imposibil ca sensul global al unui cuvînt sã fie identic cu sensul global al altuia.