exprimã, prin urmare, o anumitã noþiune. Lanþul sonor e denumit de Saussure semnificant (“cel care semnificã”), iar conceptul e semnificat (“cel care este semnificat”). Unitatea dintre semnificat ºi semnificant defineºte, în teoria lui Saussure, semnul lingvistic.
2.1.3.1. Semnul lingvistic: determinaþiile sale. Despre semn, înþeles ca unitate dintre un semnificant ºi un semnificat, Saussure a fãcut mai multe precizãri. Ansamblul lor reprezintã determinaþiile acestui concept.
2.1.3.1.1. Semnul lingvistic este arbitrar. Formulînd aceastã idee, Saussure a înþeles prin ea faptul cã semnificantul este arbitrar în raport cu semnificatul. Nu existã, aºadar, conform lui Saussure, nici o legãturã necesarã între complexul sonor ºi conceptul pe care complexul îl exprimã. Sau, privind fenomenul dintr-un alt unghi, nu existã nimic, în natura conceptului, care sã impunã exprimarea lui printr-un anume complex sonor ºi numai prin acela.
Argumentele care susþin teza despre arbitrarul semnului sînt destul de numeroase. În interiorul aceluiaºi limbaj, un astfel de argument este prezenþa sinonimelor ºi a omonimelor.
Tradusã în termeni saussurieni, sinonimia se defineºte prin existenþa mai multor semnificanþi care exprimã acelaºi semnificat, în timp ce omonimia înseamnã fenomenul invers: mai mulþi semnificaþi sînt exprimaþi prin acelaºi semnificant.
Raporturile dintre limbi constituie ºi ele o dovadã a arbitrarului: pentru a exprima acelaºi concept – de exemplu, conceptul de pisicã –, româna ºi engleza se folosesc de complexe sonore deosebite: p-i-s-i-c-ã ºi, respectiv, k-ae-t. Dacã între semnificant ºi semni fi cat ar fi fost o legãturã, atunci nici sinonimia, nici omonimia nu ar fi fost posibile ºi nici nu ar fi existat o diversitate a limbilor.
Saussure a nuanþat însã ideea cã semnificatul ºi semnificantul sînt arbitrari unul faþã de celãlalt, explicînd cã, într-o limbã, nu se întîlnesc numai cazuri de arbitrar. Opusul conceptului de arbitrar, pentru Saussure, este noþiunea de motivare. Raportul dintre semnificant ºi semnificat este, prin urmare, motivat dacã între cele douã laturi ale semnului este constatabilã o legãturã, în sensul cã noþiunea sau fenomenul care reprezintã semnificatul a condus la impunerea unui anumit semnificant.
Un domeniu care ilustreazã motivarea este cel al cuvintelor onomatopeice. Cîntecul cucului, de exemplu, este reprodus într-un mod similar în numele (din limbi diferite) ale acestei pãsãri.
Interjecþiile au ºi ele un grad mai mare de motivare faþã de – spre exemplu – substantive, adjective sau adverbe (deºi o comparaþie a interjecþiilor întrebuinþate în limbi diferite pentru exprimarea aceleiaºi stãri sufleteºti indicã ºi deosebiri semnificative). Dar motivarea poate fi constatatã ºi în compartimente de limbã unde mai puþin ne aºteptãm sã aparã. De exemplu, în cazul numeralului sau în cel al derivãrii cu sufixe ºi prefixe. Fie numeralele româneºti zece ºi doisprezece. Vorbitorii nativi ai românei sînt prea familiarizaþi cu ele pentru a sesiza de la început deosebirea dintre gradele de motivare expuse de fiecare. ªi, totuºi, o diferenþã, din acest punct de vedere, existã; zece este arbitrar, cãci complexul sonor care exprimã conceptul nu are legãturã cu semnificatul; doisprezece indicã însã, prin chiar structura sa (doi + spre +
zece), modul în care e format numeralul ºi, deci, în raport cu zece, este motivat. Situaþia este asemãnãtoare în cazul sinonimelor ignorant ºi neºtiutor. Din nou “structura” devine un factor de deosebire: ignorant este neanalizabil în alte seg men te semnificative, dar neºtiutor nu se prezintã la fel ºi este, de aceea, motivat.
Toate argumentele aduse de Saussure în sprijinul ideii cã semnificantul este arbitrar în raport cu semnificatul sînt neîndoielnic plauzibile. ªi, totuºi, s-a întîmplat ca aceastã tezã importantã sã sufere o corectare ce a fost acceptatã de mulþi teoreticieni. Corectarea nu-i aparþine lui Saussure, ci lingvistului francez Émile Benveniste.
70
Manual de lingvisticã generalã
Pornind chiar de la tezele lui Saussure, Benveniste a accentuat importanþa ideii cã nu pot exista concepte în stare purã ºi cã, aºadar, orice semnificat se exprimã într-un mod obligatoriu printr-un semnificant. Dacã, de pildã, un vorbitor al limbii române se gîndeºte la (sau utilizeazã) conceptul de cal, el nu poate rupe unitatea acestui semnificat de semnificantul c-a-l (iar dacã un vorbitor crede totuºi cã are conceptul în stare purã, aceasta nu este decît o credinþã eronatã a lui). Or, judecînd problema arbitrarului din acest unghi, Benveniste observã cã nu mai avem nici o îndreptãþire în a susþine cã semnificatul ºi semnificantul sînt independenþi. Dimpotrivã, orice semnificant îºi meritã numele numai în mãsura în care el exprimã un concept. ªi orice semnificat este identificabil datoritã faptului cã e reprezentabil printr-o imagine sonorã sau graficã.
Benveniste nu a tras totuºi concluzia, din aceste pãtrunzãtoare observaþii, cã arbitrarul reprezintã o tezã saussurianã fãrã acoperire. El a susþinut, în consecinþã, cã teza rãmîne valabilã, dar în raport cu alt nivel al semnificãrii. Pentru Benveniste, nu semnificantul e arbitrar faþã de semnificat, ci semnul e arbitrar în raport cu obiectul desemnat. Propunerea lui Benveniste se bazeazã pe douã importante premise, de care Saussure ori n-a þinut seama deloc, ori n-a þinut seama decît sporadic. Prima: sã distingem mereu între semnificatul unui semn (adicã noþiunea sau conceptul) ºi obiectul la care semnul se referã. ªi a doua: sã introducem în faptul semnificãrii – alãturi de semnificant ºi semnificat – ºi obiectul desemnat prin semn. Se pare cã de aceastã “tentaþie” Saussure s-a ferit într-un mod programatic. El pare sã fi crezut cã, dacã fenomenul semnificãrii va accepta ºi un al treilea parametru – obiectul denotat de semn –, principiile generale ale cercetãrii lingvistice vor fi din nou deturnate, în sensul pierderii autonomiei lingvisticii. Dar Saussure nu ºi-a dat seama cã, privînd semnul de relaþia lui cu lucrul, el punea între paranteze una dintre cele mai importante funcþii ale limbii: funcþia de a se referi la ceva ce-i este exterior – lumea însãºi.
2.1.3.1.2. Semnul lingvistic este liniar. Prin liniaritatea semnului lingvistic, Saussure înþelege unidimensionalitatea acestuia. Un semn “se desfãºoarã” într-o singurã direcþie, în sensul cã el este perceput vizual (dacã este scris) sau auditiv (dacã este rostit), pe o singurã coordonatã. Pentru Saussure, liniaritatea e o proprietate a semnului lingvistic, cãci, aratã lingvistul genevez, existã sisteme de semne care nu se caracterizeazã prin aceastã calitate.
Semnele maritime, de pildã, sînt multidimensionale.
Referindu-se la liniaritatea semnului, Saussure avea, desigur, în vedere liniaritatea semnificantului. Cealaltã laturã – semnificatul – nu este nici liniarã, nici nonliniarã, cãci un concept nu are realitate spaþialã sau temporalã (un concept se poate modifica în timp, dar aceasta este altceva). De fapt, chiar aici se descoperã natura paradoxalã ºi enigmaticã a oricãrui semn lingvistic. Prin intermediul a ceea ce este spaþial ºi temporal (semnificantul) se ajunge la a recunoaºte o entitate independentã de spaþiu sau de timp – semnificatul.
2.1.3.1.3. Semnul lingvistic este convenþional. Deºi aceastã tezã nu figureazã într-un mod explicit printre principiile semnului la Saussure, ea poate fi consideratã o determinaþie dintre cele mai importante.
Natura convenþionalã a semnului reprezintã teza complementarã la afirmaþia cã semnul este arbitrar. Ea decurge din tezele prin care Saussure argumenta cã limba este un fenomen social.
Accepþia în care Saussure înþelege caracterul convenþional al semnului este urmãtoarea: asociaþia dintre un semnificant ºi un semnificat trebuie sã fie “ratificatã” de colecti vitate.
În acelaºi timp însã, convenþia lingvisticã prin care unui semnificant îi corespunde un semnificat este, în concepþia lui Saussure, de un tip special: ea îi este impusã vorbitorului dintr-o anumitã comunitate. Arbitrarul ºi convenþionalitatea semnului sînt premisele care
Ferdinand de Saussure
71
l-au condus pe Saussure la urmãtoarea tezã: semnele lingvistice sînt, în acelaºi timp, atît mutabile, cît ºi imutabile.
2.1.3.1.4. Imutabilitatea ºi mutabilitatea semnului lingvistic. Mutabilitatea semnului înseamnã, la Saussure, schimbarea raportului dintre semnificant ºi semnificat. În latinã, verbul necare însemna “a omorî”. Urmaºul acestui verb în francezã este noyer, care înseamnã
“a îneca”. Raportul dintre semnificantul necare ºi semnificatul sãu este acelaºi cu raportul dintre noyer ºi semnificatul a îneca. Într-o asemenea împrejurare, Saussure vorbeºte despre mutaþia semnului.
Acesta este un caz exemplar, însã nu este ºi singurul înregistrat de Saussure. Tot despre mutaþie se poate vorbi ºi atunci cînd se constatã modificãri ale uneia dintre laturile semnului. Conjuncþia deci avea, în româna veche, forma deaci (ceea ce indicã ºi originea ei), dar contextele în care ea apare nu indicau alt sens decît cel cunoscut azi. Invers, adjectivul prost avea, acum douã-trei sute de ani, aceeaºi formã ca în româna contemporanã, dar înseamnã
“simplu” (“om simplu” , de pildã).
Este cunoscut marele interes manifestat de lingviºti pentru problema schimbãrilor în limbã. S-au propus, rînd pe rînd, teorii care explicau în mod diferit schimbãrile. Interesul lui Saussure pentru aceastã problemã nu este mai mic. Este însã remarcabilã precauþia lui atunci cînd e vorba de a propune o explicaþie a mutabilitãþii semnului. De fapt, Saussure se abþine de la a propune o cauzã a schimbãrii ºi aceasta dovedeºte cel puþin cã, pentru el, chestiunea are aspecte atît de complexe, încît o teorie unitarã a mutabilitãþii nu e posibilã. Tot ceea ce îºi permite Saussure sã spunã despre schimbare este cã ea e consecinþa faptului cã semnul e arbitrar. Totodatã, pentru Saussure, mutabilitatea este inevitabilã datoritã împrejurãrii cã orice limbã este expusã acþiunii timpului.
Fenomenul invers – imutabilitatea – este însã comentat mai pe larg. Saussure indicã patru factori care contribuie la conservarea în timp a semnelor ºi la relativa lor stabilitate.
Primul este, din nou, arbitrarul semnului. Saussure se gîndeºte aici la faptul urmãtor: reforma unei instituþii sociale oarecare se petrece în baza faptului cã instituþia nu mai corespunde unor nevoi sociale sau pentru cã devine chiar o frînã. Este raþional, de exemplu, sã se punã la un moment dat în discuþie utilitatea pedepsei capitale. Dar limba ºi semnele nu sînt o instituþie socialã obiºnuitã. Nu ar exista deci o justificare raþionalã pentru înlocuirea cuvîntului cap în românã cu – sã zicem – lap. ªi nu ar exista o asemenea îndreptãþire tocmai pentru cã relaþia dintre laturile semnului cap este arbitrarã.
Dar chiar ºi atunci cînd instituþii specializate emit recomandãri privind norma literarã, acþiunea lor nu e, totdeauna, eficientã. Cauza, din punctul de vedere al lui Saussure, este complexitatea sistemului. O tentativã de reformã, fie ea ºi raþionalã, nu poate atinge, în opinia lui Saussure, întregul ansamblu, care este limba, ºi tocmai din acest motiv tentativa eºueazã.
Un al treilea factor de imutabilitate a semnelor este anvergura instituþionalã a limbii.
Limba este acea instituþie cu care este confruntatã toatã colectivitatea aproape în orice moment al existenþei fiecãrui individ. ªi, din acest motiv, limba nu se lasã reformatã: ea ocupã cotidianul oricãruia dintre vorbitori ºi induce, astfel, în colectivitate o anumitã inerþie defavorabilã schimbãrilor.
În sfîrºit, ultima cauzã a imutabilitãþii semnelor este numãrul mare al acestora. Un sistem de scriere poate fi reformat, deoarece semnele grafice sînt puþine. Nu însã ºi limba, cãci elementele ei – semnele – sînt mult mai numeroase.
Se observã cã, pentru Saussure, mutabilitatea ºi imutabilitatea semnelor reprezintã efectele opuse ale aceluiaºi principiu: arbitrarul. Afirmaþiile savantului elveþian dau însã impresia, în acelaºi timp, cã imutabilitatea reprezintã pentru el reacþia interioarã a sistemu-
72
Manual de lingvisticã generalã
lui la presiunile exterioare a cãror tendinþã pare a fi mutabilitatea. În modul cum Saussure prezintã lucrurile, totul se petrece ca ºi cînd starea din orice moment a limbii este echilibrul rezultat din interacþiunea celor douã tendinþe: cea “centrifugã” – nãzuind cãtre mutaþie – ºi cea “centripetã” tinzînd cãtre stabilitate. Prin teza despre mutabilitatea ºi imutabilitatea semnului, Saussure dovedeºte cã se gãseºte la egalã distanþã de organicismul lingvistic ºi de filosofia limbii lui Croce. Îi este strãinã învãþatului genevez atît autonomizarea limbii în raport cu vorbitorii, cît ºi atomizarea ei, pînã la desfiinþare, într-o infinitate de acte de vorbire, fãrã nici un raport unul cu altul.
