Notele caracteristice ale gîndirii lui Bloomfield pot fi mai bine înþelese prin contextualizare. Concepþiile despre limbaj ale lui Bloomfield îºi au rãdãcinile în curentul de psihologie nãscut în America primilor 25 de ani ai secolului al XX-lea. Acest curent se numeºte behaviorism (de la behaviour = comportament).

Behaviorismul îi are ca principali reprezentanþi (în ordine cronologicã) pe J. B. Watson, A.

P. Weiss, Ch. Morris (care este însã ºi semiotician) ºi pe B. F. Skinner. În cultura americanã, aceastã teorie psihologicã s-a dovedit fertilã ºi influentã pînã spre anii ’70. Din behaviorism, o personalitate strãlucitoare a filosofiei americane – Willard van Orman Quine – a construit o filosofie a limbajului.

Se pot distinge patru trãsãturi principale ale behaviorismului. Prima este neta sa orientare antiintrospectivã ºi (prin extensie) antimetafizicã. Metoda de bazã în psihologia prebehavioristã era introspecþia. Cercetãtorul relata propriile trãiri sau stãri mentale, iar relatãrile

88

Manual de lingvisticã generalã

serveau ca material brut al clasificãrilor. Este însã ºtiut cã orice relatare de acest fel implicã un grad oarecare de arbitrar care nu poate fi depãºit nici atunci cînd auditoriul se dovedeºte a fi de cea mai bunã credinþã. Un eveniment psihic este, prin urmare, ireductibil la un eveniment similar trãit de o altã persoanã. De exemplu, cercetãrile introspective asupra atenþiei au fost falimentare tocmai pentru cã relatãrile subiecþilor referitoare la starea de atenþie nu concordau. Psihologul behaviorist va încerca, aºadar, sã gãseascã un teren mai ferm pe care sã-ºi clãdeascã edificiul.

Pentru el, acest teren nu poate fi decît domeniul a ceea ce este imediat observabil ºi accesibil.

Iar imediat observabile nu sînt nici conºtiinþa, nici temperamentul, nici fenomenele de conºtiinþã (atenþia, aºteptarea etc.). Accesibil este doar comportamentul unei persoane (sau o formã anumitã de comportament: comportamentul atent, flegmatic, coleric etc.).

În felul acesta, psihologia behavioristã se dovedeºte ataºatã de principiile unui anumit mod de cunoaºtere: empirismul.

Rãmîne însã de lãmurit ce înþelege un behaviorist prin comportament. În mod obiºnuit, comportamentul înseamnã totalitatea de acþiuni ºi activitãþi înfãptuite de o anumitã persoanã.

O asemenea definiþie e însã puþin relevantã pentru cercetarea psihologicã. În primul rînd, numãrul de acþiuni ºi activitãþi ale unei persoane este foarte mare. E necesar deci sã se fixe-ze un interval temporal, pentru ca psihologul sã poatã beneficia de ceea ce îi este oferit în mod nemijlocit. Dar aici se iveºte o nouã problemã: nu e clar care sînt criteriile prin care se fixeazã intervalul de timp. Deci nu se poate ºti dacã o sãptãmînã, o lunã sau un an reprezintã intervale relevante. Teoretic, cu cît perioada de observaþie e mai lungã, cu atît cantitatea de date creºte. Dar, în acelaºi timp, de aici se naºte ºi un dezavantaj: un material prea bogat îngreuneazã clasificãrile sau sinteza.

Pentru a evita asemenea dificultãþi, behavioristul introduce un sens tehnic al termenului de comportament. În primul rînd, pentru el, comportamentul nu va însemna pur ºi simpul totalitatea acþiunilor ºi activitãþilor unui individ, ci totalitatea reacþiilor la anumiþi stimuli. În al doilea rînd, el îºi va plasa subiecþii în situaþii similare ºi va considera relevante acele reacþii care, statistic, se dovedesc dominante. În felul acesta, el va abstrage scheme de comportament.

Din acest mod de a privi comportamentul se desprind ºi celelalte trãsãturi ale psihologiei behavioriste. A doua este supoziþia cã între comportamentul animal ºi cel uman nu existã o deosebire de esenþã, ci doar una gradualã. Aceastã idee i-a revoltat pe mulþi psihologi ºi i-a fãcut sã priveascã dispreþuitor behaviorismul. ªi totuºi, supoziþia este în deplin acord cu felul în care un behaviorist înþelege comportamentul. Comportamentul se poate defini, aºadar, prin totalitatea de reacþii identice la acelaºi stimul. Însã, privit astfel, comportamentul este un ansamblu de reacþii consolidate sub ameninþarea unei sancþiuni sau sub presiunea unor trebuinþe sau dorinþe. Behaviorismul îºi gãseºte astfel un analog firesc în teoria lui Pavlov despre formarea reflexelor condiþionate.

Au existat ºi dezvoltãri pedagogice ale behaviorismului. Ele au însemnat o teorie a învãþãrii fondatã pe ideea de a forma ºi consolida anumite reacþii la anumiþi stimuli. Deºi are laturile ei simpliste, aceastã teorie este aproape peste tot confirmatã în comportamentul nostru cotidian. Cãci conduita socialã zilnicã nu înseamnã altceva decît reacþii tipizate la stimuli tipizaþi (trecerea strãzii, salutul, cumpãrarea unui ziar). Cuplul stimul – reacþie are individualitate (în sensul cã un anumit stimul determinã un anumit rãspuns, ºi nu altul) tocmai pentru cã el e subordonat unei interdicþii sau obligaþii.

O altã trãsãturã a behaviorismului este accentul pus pe factorul adaptabilitate.

Behavioriºtii preþuiesc rolul mediului – înþeles ca ansamblu de stimuli – ºi nu acordã prea mare atenþie ereditãþii. În lumina modului cum ei înþeleg comportamentul, aceastã atitudine e fireascã, dar este, evident, mãrginitã.

Leonard Bloomfield

89

Ultima caracteristicã a curentului este ataºamentul faþã de principiul determinismului.

Acest ataºament se observã în asumarea conceptului de cauzalitate: relaþia stimul– reacþie este o relaþie de la cauzã la efect.

3. RECONSTRUCÞIA LIMBII LA BLOOMFIELD

Reconstrucþia este o metodã de cunoaºtere. Se foloseºte un ansamblu de concepte care e, de fapt, o reþea deductivã. Fiecare concept nou introdus este definit pe baza conceptelor anterioare ºi serveºte, la rîndul sãu, la definirea altor concepte care urmeazã a fi utilizate. Astfel, cu fiecare nouã propoziþie se capteazã cîte un aspect al obiectului cercetat. În mod ideal, ansamblul propoziþional ar trebui sã oglindeascã imaginea globalã a obiectului. În acelaºi timp, reconstrucþia este cu atît mai adecvatã cu cît surprinde mai multe laturi ale fenomenului (înþeleasã astfel, reconstrucþia diferã de reconstrucþia practicatã în metoda comparativ-istoricã).

Demersul lui Bloomfield se prezintã sub forma unei reþele deductive de propoziþii care înseamnã reconstrucþia limbii în aspectul ei sincronic. Distincþia limbã/limbaj nu mai e necesarã, în cazul lingvistului american. Bloomfield n-a fãcut-o ºi, de altfel, posibilitãþile expresive ale englezei pun obstacole. În consecinþã, termenii “limbã” ºi “limbaj” vor putea fi întrebuinþaþi, în continuare, ca fiind sinonimi. Amîndoi denumesc aceeaºi realitate, care e limba, avutã în vedere ºi de cãtre Saussure.

Nu e imediat evidentã, în lucrarea lui Bloomfield, înlãnþuirea propoziþiilor. Am optat, de aceea, pentru ordonarea lor explicit deductivã. Succesiunea prezentatã în continuare nu va coincide, aºadar, mereu cu succesiunea de teze din text. Iar, uneori, tezele nu sînt prezentate în litera, ci în spiritul lor, ceea ce înseamnã cã apar ºi afirmaþii pe care Bloomfield nu le-a fãcut, dar pe care le-ar fi putut face, deoarece decurg logic din altele. De asemenea, acolo unde au fost constatate ezitãri sau oscilaþii terminologice (de pildã, taxem – tagmem), am recurs la o simplificare, în sensul cã am optat pentru folosirea unuia dintre concepte.

Ca ºi în cazul ideilor lui Saussure, tezele sînt comentate. Uneori, comentariile sînt preluate chiar de la Bloomfield, dar, de cele mai multe ori, sînt necesare adãugiri explicative.

Se întîmplã rar ca exemplele sã-i aparþinã lui Bloomfield.

3.1. Formã lingvisticã, formã gramaticalã, formã lexicalã. Lexicul(i) O formã lingvisticã este o formã foneticã asociatã cu o semnificaþie.

Primul concept important este, aºadar, cel de formã lingvisticã.

Forma lingvisticã poate fi o frazã, o propoziþie, un constituent oarecare al propoziþiei (simplu sau complex – de pildã, pod de lemn, aleargã repede, ascultînd muzicã, Dan etc.) sau chiar o formã foneticã avînd rol gramatical sau lexical (de pildã: -le din fetele, -tor din cerºetor, ne- din neom, -înd din cîntînd). O silabã sau un sunet nu poate fi însã o formã lingvisticã, deoarece nu are asociatã o semnificaþie.

(ii) O formã lingvisticã are sau nu capacitatea de a alcãtui singurã un enunþ.

(iii)O formã lingvisticã alcãtuind singurã un enunþ este o formã lingvisticã independentã.

O formã lingvisticã neavînd aceastã capacitate este o formã (lingvisticã) dependentã.

Deosebirea dintre forme independente ºi dependente presupune folosirea conceptului de enunþ. Dar Bloomfield nu dã o definiþie a enunþului. Aceasta nu înseamnã neapãrat o scãpare. În ºtiinþele exacte, se întîmplã regulat ca o reþea de definiþii sã înceapã prin utilizarea unui concept considerat de la sine înþeles ºi, deci, nedefinit. Bloomfield procedeazã într-un mod similar. Nu însã ºi identic, deoarece, totuºi, textul sãu lasã a se înþelege faptul cã un enunþ este forma unui mesaj.

90

Manual de lingvisticã generalã

Sîntem obiºnuiþi sã afirmãm cã un mesaj se transmite prin propoziþii sau fraze. În acelaºi timp, se admite cã unele propoziþii pot fi monomembre. Dacã se întrebuinþeazã conceptul de enunþ, se poate spune cã un enunþ este o propoziþie (monomembrã sau nu); propoziþiile monomembre sînt de o însemnãtate specialã. Tocmai acestea permit sã se facã deosebirea între forme independente ºi dependente. Conform criteriilor lui Bloom field, sã, lui, ºi (cu valoare adverbialã) sînt forme independente, pentru cã se pot imagina circumstanþe în care aceste forme se constituie în enunþuri. Dimpotrivã, -înd (din cîntînd), -le (din florile) sau re- (din reface) sînt forme dependente, cãci nu pot fi folosite pentru a se formula cu ele enunþuri monomembre.

Se impun aici trei observaþii. Mai întîi, se poate constata cã operaþia de enumerare a formelor independente ºi, respectiv, dependente dintr-o limbã este teoretic posibilã, dar practic, foarte anevoioasã din cauza numãrului mare de forme lingvistice. Apoi, trebuie semnalat faptul cã distincþia nu înseamnã acelaºi lucru pentru douã limbi diferite. Dependenþa ºi independenþa sînt funcþie de posibilitãþile de expresivitate dialogalã ale fiecãrei limbi. Spre exemplu, Bloomfield aratã cã articolul hotãrît the din englezã este o formã independentã, deoarece e imaginabilã (ºi, deci, posibilã) o situaþie conversaþionalã în care the formeazã singur un enunþ. În românã însã, nu se poate concepe nici o situaþie conversaþionalã echivalentã, deoarece articolul hotãrît e enclitic ºi, deci, nici una dintre formele sale nu poate fi consideratã o formã in de pen dentã.

În sfîrºit, a treia observaþie este criticã. Problema devine clarã dacã se foloseºte un eºantion: adverbul interogativ unde este, conform criteriilor lui Bloomfield, o formã lingvisticã independentã pentru cã poate alcãtui singurã un enunþ. Dar nici un vorbitor al românei nu acordã lui unde posibilitatea de constituire a unui enunþ “pe cont propriu”.

Unde are valoare de comunicare numai pentru cã, în mintea oricãrui vorbitor al românei, este implicit asociat cu un verb. Fãrã verbul subînþeles, unde nu comunicã, de fapt, nimic.

În aceastã privinþã, existã deci o deosebire decisivã între verbe (la moduri personale) ºi orice altã formã care poate fi consideratã independentã (conform criteriilor lui Bloomfield).

Numai verbele la moduri personale pot fi considerate cu adevãrat forme independente, cãci numai ele pot constitui, prin ele însele, un enunþ. Or Bloomfield neglijeazã aceastã diferenþã esenþialã, acordînd acelaºi statut unor forme care existã în limbã numai pentru cã altele existã (adverbul sau adjectivul sînt dependente de verb ºi, respectiv, de substantiv).

(iv) O formã lingvisticã este simplã sau complexã. O formã simplã este nedecompozabilãîn alte forme lingvistice. O formã complexã este reductibilã la cel puþin douã forme.

Pãrþile componente ale unei forme complexe se numesc constituenþi imediaþi.

Conform acestei teze, se poate distinge între forma braþul fluviului, care este complexã, ºi forma aici, care este simplã. Braþul fluviului se descompune în braþul ºi fluviului.

Cele douã pãrþi componente sînt constituenþii imediaþi. Bloomfield nu a fãcut însã precizãri asupra tehnicilor de descompunere.

(v) O formã lingvisticã simplã (independentã sau dependentã) se numeºte morfem.

(vi) Totalitatea morfemelor dintr-o limbã constituie lexicul acelei limbi.

Prin teza (v) se precizeazã accepþia în care Bloomfield înþelege conceptul de morfem.

Prin (vi) se atrage atenþia asupra semnificaþiei date termenului “lexic”. De obicei, lexicul înseamnã totalitatea cuvintelor. Pentru Bloomfield – nu. În concepþia sa, lexicul limbii ro mâne conþine, de pildã, prepoziþia cu, adverbul acolo, dar aceasta nu pentru cã aceste for me sînt, în primul rînd, cuvinte (cum se considerã de obicei), ci deoarece ele sînt forme lin gvistice simple. În acelaºi timp, în acord cu definiþia bloomfieldianã, lexicul limbii române mai cuprinde ºi marca gerunziului, a genului sau a numãrului (care, de obicei, sînt atribuite mor-