100–101 (paragraful “Interpretarea naturalistã a limbii”).
Despre metoda inductivã:
John Stuart Mill, “Despre fundamentul inducþiei”, în N. Bagdasar, Virgil Bogdan, C. Narly,
“Antologia filosoficã. Filosofi strãini”, Bucureºti, 1943, p. 502–504.
Despre Wilhelm von Humboldt:
Alexandru Graur ºi Lucia Wald, “Scurtã istorie a lingvisticii”, Bucureºti, 1978, p. 90–91 (paragrafele “Limba ca activitate” ºi “Limbã ºi vorbire”), p. 93 (paragraful “Forma internã a limbii”).
Despre psihologismul lingvistic:
Alexandru Graur ºi Lucia Wald, op. cit., p. 107–108 (paragraful “Interpretarea psihologicã a limbii”), p. 109 (paragraful “Clasificarea tipologicã a limbilor”), p. 112–113 (paragrafele “Evoluþia limbii” ºi “Limbã ºi vorbire”), p. 117–119 (paragrafele “Influenþa psihologismului”, “Legile fonetice”, “Interpretarea excepþiilor”).
Despre antipozitivismul lingvistic:
Tullio de Mauro, “Introducere în semanticã”, Bucureºti, 1978, p. 102–116.
Karl Vossler, “Din lumea romanicã”, Bucureºti, 1986, p. 16–36.
Propuneri de aplicaþii
1. Sã se realizeze un referat (comentariu) al urmãtorului fragment:
“Orice mod al percepþiei subiective a obiectelor trece cu necesitate în constituirea ºi folosirea limbii. De fapt, cuvîntul se naºte din aceastã percepþie ºi nu este o copie a obiectului în sine, ci a imaginii acestuia nãscute în sufletul nostru. Cum subiectivi tatea este inevitabil amestecatã în orice percepþie obiectivã, se poate considera, independent de limbã, cã orice individualitate umanã este un punct de vedere propriu în ce priveºte viziunea despre lume.
Dar ea devine ºi mai mult prin limbã, cãci, la rîndul sãu, cuvîntul devine el însuºi un obiect în raport cu sufletul ºi vine sã aducã o particularitate suplimentarã nouã care se distinge de subiect, în aºa mãsurã încît existã de acum încolo trei lucruri: amprenta obiectului, felul în care ea este primitã în subiect ºi efectul pe care îl produce cuvîntul ca sunet lingvistic. Acest efect produs de cuvînt este cu necesitate dominat în fiecare limbã de o analogie constantã; ºi cum, în fiecare naþiune, o subiectivitate omogenã îºi exercitã deja acþiunea sa asupra limbii, în fiecare limbã existã o viziune particularã asupra lumii. Acest fel de a se exprima nu depãºeºte nicidecum mãsura simplã a adevãrului. Cãci legãtura între ele a tuturor pãrþilor limbii ºi legãtura între limbã în ansamblul ei ºi naþiune sunt atît de strînse cã, îndatã ce aceastã interacþi une a indicat o anumitã direcþie, rezultã cu necesitate o particularitate de ansamblu. De altfel limba nu este numai viziune asupra lumii pentru cã trebuie sã fie proporþionalã universului – orice concept trebuind sã fie sesizat de ea –, ci ºi pentru cã numai aceastã transformare pe care ea o opereazã asupra obiectelor permite spiritului sã ajungã la intuiþia acestei legãturi inseparabile de concept al lumii. Pe de altã parte, omul trãieºte în mod esenþial împreunã cu obiectele aºa cum i le aduce limba ºi, cum simþirea ºi acþiunea depind la el de reprezentãrile sale, se poate spune cã el trãieºte exclusiv în felul acesta. Prin acelaºi act care îl face pe om sã þeasã limbajul
60
Manual de lingvisticã generalã
sãu pornind de la sine însuºi el se amestecã în trama lui ºi fiecare limbã traseazã în jurul naþiunii cãreia îi aparþine un cerc din care nu se poate ieºi decît în mãsura în care se intrã în acelaºi timp în cercul altei limbi.
În realitate, limbajul este ceva ce trece mereu ºi chiar în fiecare clipã. Chiar conservarea sa prin scris nu este niciodatã o conservare completã, ci mereu modificatã, care trebuie de fiecare datã sã reînvie în vorbire. Limbajul însuºi nu este o operã (Ergon), ci o activitate (Energeia). Adevãrata sa definiþie nu poate deci sã fie decît geneticã. Cãci el este efort fãrã încetare repetat al spiritului de a face sunetul articulat în stare sã exprime gîndirea. Luatã în sens imediat ºi strîmt, aceasta este definiþia vorbirii; dar, în sens larg ºi esenþial, nu se poate – ca sã zicem aºa – considera limba decît ca totalitate a acestei vorbiri. Cãci, în haosul dispersat de cuvinte ºi de reguli pe care avem obiºnuinþa de a-l numi limbã, nu existã decît individualul produs de aceastã vorbire, de altfel niciodatã în mod integral; ea pretinde la, rîndul ei, un nou travaliu pentru ca sã fie identificat modul vorbirii vii ºi ca sã fie obþinutã o imagine conformã a limbii vii. Ceea ce este mai elevat ºi mai fin nu se poate recunoaºte în aceste elemente separate ºi nu poate fi perceput sau presimþit decît în lanþul discursului (ceea ce dovedeºte cu atît mai mult cã limbajul se realizeazã în actul vorbirii). Numai acest discurs trebuie considerat cu adevãrat ºi primordial. Disecþia limbii în cuvinte ºi reguli de întrebuinþare nu e decît un artificiu mort de operaþii descriptive.
Faptul în sine de a califica liniile drept activitate a spiritului (Energeia) este o expresie perfect justã ºi adecvatã, pentru cã fiinþa spiritului este act ºi nu poate fi conceputã decît ca atare. Analiza construirii limbii ne conduce ea însãºi sã considerãm limba ca un procedeu operatoriu care utilizeazã anumite mijloace pentru a realiza anumite scopuri. Cum fiecare limbã este moºtenitoarea generaþiilor anterioare, aceastã activitate a spiritului nu este creaþie purã, ci transfor mare.
Or, aceastã activitate este constantã ºi uniformã, dacã lãsãm la o parte cîteva nuanþe.
Ea are ca scop unic comprehensi unea. Aceastã comprehensiune se realizeazã sub forma compre hensiunii reciproce, limbajul fiind legãtura de comunicare.”
(Wilhelm von Humboldt, “Fragmente lingvistice”, traducere în limba românã de ªtefan Augustin Doinaº, în “Secolul 20”, nr. 325–327, p. 161–162) 2. Sã se realizeze un comentariu de text la capitolul al XVIII-lea (“Concluzie. Identitatea lingvisticii cu estetica”) din Benedetto Croce, “Estetica”, Bucureºti, 1970, p. 209–220
(traducere în limba românã de Dumitru Trancã).
Partea a II-a
DOUÃ PERSPECTIVE ÎNNOITOARE
ASUPRA LIMBII ªI A COMUNICÃRII
LINGVISTICE
Capitolul I
FERDINAND DE SAUSSURE
Rezumat
Sarcinile prioritare ale unei teorii lingvistice sînt pentru Saussure delimitarea obiectului de studiu al lingvisticii ºi identificarea entitãþilor lingvistice (paragraful 2). Primul obiectiv l-a condus pe Saussure cãtre instituirea distincþiei limbaj/limbã/vorbire (subparagraful 2.1.1.). Dintre aceste trei realitãþi, Saussure a decis cã limba trebuie sã fie domeniul de studiu al lingvisticii ºi ºi-a argumentat punctul de vedere. El a ºi emis o serie de teze care clarificã modul cum înþelege conceptul de limbã (subparagraful 2.1.2.). Dintre aceste teze, reþine în mod special atenþia afirmaþia cã limba este un sistem de semne.
Afirmaþia poate fi comentatã din douã unghiuri: cã limba este un sistem DE SEMNE
ºi cã este UN SISTEM de semne. Studiind teza saussurianã din prima perspectivã, se descoperã existenþa unei concepþii originale despre semnul lingvistic (subparagraful 2.1.3.). Saussure formuleazã o seamã de determinaþii ale semnului lingvistic (subparagraful 2.1.3.1.). Privitã din a doua perspectivã, aceeaºi tezã aratã ce înþelege Saussure prin “sistem” (subparagraful 2.1.4.). Ordinea internã a limbii înseamnã pentru savantul elveþian ordonare sintagmaticã ºi asociere (subparagrafele 2.1.4.1. – 2.1.4.2.).
Al doilea obiectiv major al ºtiinþei limbii este identificarea entitãþilor lingvistice. Pentru a discuta aceastã problemã a entitãþilor limbii, Saussure a propus mai întîi o clasificare a ºtiinþelor în discipline axiologice ºi nonaxiologice (paragraful 2.2.1.). Criteriul acestei clasificãri l-a condus pe Saussure la concluzia cã lingvistica este o ºtiinþã a valorilor. De aici Saussure a instituit o nouã distincþie: sincronic ºi diacronic (subparagraful 2.2.2.). Distincþia se aplicã limbii, dar are consecinþe ºi pentru lingvisticã. ªi astfel Saussure a propus sã se facã deosebirea dintre lingvistica sincronicã ºi lingvistica diacronicã (subparagraful 2.2.3.).
Savantul elveþian a avut în vedere prima ramurã a ºtiinþei limbii cãreia a încercat sã-i formuleze problemele ºi principiile. Au rezultat de aici consideraþii despre identitatea, realitatea ºi valoarea lingvisticã (subparagrafele 2.2.3.1. – 2.2.3.).
Consecinþele metodologice ale teoriei saussuriene despre valoarea lingvisticã sînt reorganizarea ºtiinþei limbii: nu o morfologie, o sintaxã, o lexicologie ºi o foneticã ne propun punctele de vedere ale lui Saussure, ci o sintagmaticã, o teorie a asocierilor ºi (probabil) o fonologie (subparagraful 2.2.4.).
1. INTRODUCERE
Cînd se vorbeºte despre Saussure, se aminteºte decisivul sãu rol înnoitor în lingvistica secolului al XX-lea. Savantul genevez a fost însã ºi un strãlucit istoric ºi comparatist. Înainte ca ideile înnoitoare din celebrul sãu Curs de lingvisticã generalã sã rodeascã ºi sã determine
62
