Ideea subiacentã a acestei critici este cã lipseau criteriile de identificare a acestor entitãþi.

Datã fiind situaþia, cealaltã ramurã a cercetãrilor saussuriene constã tocmai în tentativa de a propune asemenea criterii. Efortul de identificare a obiectului lingvisticii l-a condus pe savantul elveþian la ideea cã lingvistica trebuie sã fie autonomã epistemologic. Tentativa de descoperire a unor criterii pentru identificarea entitãþilor lingvistice l-a fãcut pe Saussure sã afirme cã lingvistica este o ºtiinþã a valorilor.

2.2.1. Clasificarea saussurianã a ºtiinþelor. Ideea cã lingvistica este o disciplinã axiologicã se înþelege mai bine în lumina unei clasificãri a ºtiinþelor pe care Saussure o propune. Învãþatul genevez considerã, astfel, cã existã ºtiinþe indiferente ºi, respectiv, sensibile la deosebirea trecut/prezent sau (cu o expresie mai adecvatã) la distincþia evolutiv/

static. Indiferenþa sau sensibilitatea faþã de aceastã opoziþie se traduce, pentru Saussure, în urmãtoarele caracteristici: o ºtiinþã imunã la deosebirea evolutiv/static nu e obligatã sã se scindeze în douã ramuri relativ distincte: una istoricã, iar cealaltã descriptivã; însã o disciplinã sensibilã la aceastã distincþie va fi silitã sã separe într-o manierã clarã ceea ce este evolutiv de ceea ce este static. Subînþelesul ideii este cã o ºtiinþã din a doua categorie va fi obligatã la o asemenea separaþie tocmai pentru a se putea ºti cu ce se ocupã ea.

Independenþa celor douã ramuri ale unei asemenea discipline înseamnã, în exprimarea lui Saussure, dualitate internã.

Ca ilustrãri ale primului tip de ºtiinþe, Saussure vorbeºte despre astronomie, geologie sau istoria politicã. Pentru Saussure, studiul descriptiv al astrelor nu este separabil de studiul lor evolutiv. În gîndirea savantului elveþian, aceasta înseamnã cã astronomia nu e obligatã, pentru a ºti despre ce fel de fenomene vorbeºte, la a separa cele douã laturi ale cercetãrii.

La fel se întîmplã ºi în cazul celorlalte ºtiinþe: un studiu descriptiv al instituþiilor politice dintr-o societate nu este principial separabil de istoria acelor instituþii.

Cu totul altfel se prezintã – în opinia lui Saussure – cazul unor discipline precum lingvistica sau ºtiinþele economice. Distincþia dintre istoria economicã a unei colectivitãþi ºi descrierea economiei aceleiaºi colectivitãþi la un moment dat este, pentru savantul genevez, o necesitate practicã, dar ºi una absolutã. În mod similar, descrierea unui sistem lingvistic într-o anume fazã a sa ºi studiul istoric al transformãrilor aceluiaºi sistem reprezintã fenomene nu numai distincte, dar ºi independente. Din nou trebuie sã se facã apel la o idee subînþeleasã în argumentaþie: distincþia se impune dacã ºtiinþa în cauzã vrea cu adevãrat sã ºtie despre ce vorbeºte.

ªtiinþe precum economia sau lingvistica ilustreazã, în gîndirea lui Saussure, dualitatea internã, despre care am amintit mai sus. Iar fenomenul dualitãþii este, pentru savantul elveþian, caracteristic acelor discipline care studiazã valorile. Indiferenþa ºi, respectiv, sensibilitatea unei ºtiinþe la opoziþia evolutiv/static fundamenteazã aºadar, în gîndirea saussurianã, deosebirea dintre discipline nonaxiologice ºi discipline axiologice.

Argumentele nu par însã pe deplin convingãtoare. În primul rînd, însãºi ideea subînþeleasã la care am fãcut mereu apel (tocmai pentru a explicita orientarea argumentaþiei) este chestionabilã. Cãci nu e deloc evident faptul cã Saussure a avut-o în minte. În al doilea rînd, concluzia ultimã a argumentaþiei este cã fenomenele astronomice sau instituþiile politice nu sînt valori, în timp ce banii sau semnele lingvistice sînt. Însã aceasta este o

Ferdinand de Saussure

77

accepþie destul de neobiºnuitã a conceptului de valoare. Pare mult mai rezonabil sã se considere (împotriva lui Saussure) cã orice entitate ajunge sã posede o valoare atunci cînd ea devine parte componentã a unei activitãþi sistematice umane. Pietrele de pe prundul unui rîu, spre exemplu, sînt lipsite de valoare prin ele însele. Dar ele devin valori dacã sînt întrebuinþate în activitatea de construcþie sau dacã ele îi “spun” ceva unui geolog ce studiazã morfologia zonei.

Saussure nu a discutat, într-adevãr, nici în detaliu ºi nici cu suficientã claritate implicaþiile clasificãrii sale. De exemplu, el nu a gãsit necesar sã facã, încã de la început, precizãri asupra conceptului generic de valoare. Dar, pentru aceste motive, clasificarea sa nu trebuie respinsã.

Cãci, chiar dacã este greºitã, numai ea îl conduce pe cititorul “Cursului...” la o corectã înþelegere a modului în care Saussure propune sã se ajungã la identificarea entitãþilor lingvistice.

Despre noþiunea generalã de valoare Saussure dã explicaþii mai clare în altã parte a “Cursului...”. El spune cã este valoare orice entitate care ascultã de urmãtoarele douã principii: (i) entitatea trebuie sã poatã fi schimbatã pe o entitate de altã naturã; (ii) entitatea trebuie sã poatã fi comparatã cu alte entitãþi de aceeaºi naturã.

Clasificarea ºtiinþelor se înþelege acum mai bine: banul este o valoare, deoarece el poate fi schimbat cu o marfã. În acelaºi timp, banul – de exemplu, o hîrtie de o sutã de mii de lei – este comparabil cu celelalte unitãþi din sistemul monetar în care se gãseºte (o mo nedã de o sutã de lei, de cinci sute de lei etc.). În mod evident, semnul lingvistic este su pus aceloraºi principii, ceea ce nu e cazul nici cu fenomenele astronomice, nici cu ins tituþiile politice.

Precizarea fãcutã de Saussure este de o mare importanþã. Nu doar pentru cã ea aduce luminã asupra motivelor reale ale clasificãrii ºtiinþei. Se observã cã teoria valorii coincide cu doctrina conceptului general de sistem. O unitate are individualitate în concepþia lui Saussure numai pentru cã ea are o anumitã poziþie într-un sistem. Pe de altã parte, o entitate este o valoare, deoarece ea este comparabilã cu alte unitãþi similare. Identitatea dintre valoare ºi unitãþi similare este evidentã. Încã o datã, puternica tendinþã holistã a gîndirii lui Saussure se face remarcatã. Cãci este evident faptul cã doctrina generalã a valorii la Saussure e determinatã tocmai de atitudinea holistã. Între prima ºi a doua ramurã a demersului reformator saussurian se descoperã astfel o conexiune fundamentalã, asiguratã de asumarea holismului ca principiu director de cercetare.

2.2.2. Sincronic ºi diacronic. Consecinþa faptului cã lingvistica este asimilatã unei discipline axiologice constã în aceea cã ea este obligatã sã-ºi asume dualitatea inerentã unei astfel de ºtiinþe. Pentru Saussure, aceasta înseamnã teoretizarea distincþiei dintre sincronic ºi diacronic. Este, aºadar, sincronic orice fapt de limbã care aparþine stãrii dintr-un anumit moment (sau dintr-o anumitã perioadã) a unui sistem lingvistic. ªi este diacronic tot ceea ce înseamnã succesiune (sau evoluþie) de la o stare a sistemului la alta.

Pentru învãþatul genevez, distincþia sincronie/diacronie este de o importanþã decisivã.

Astfel se explicã pentru ce el insistã atît de mult asupra ei, comentînd ce înseamnã sincronic ºi diacronic în domeniul legilor lingvistice ºi, în cele din urmã, în însãºi metodologia lingvisticii.

O comparaþie favoritã a lui Saussure este aceea dintre fazele unui joc de ºah ºi stadiile limbii. Regulile generale dupã care se aºazã pe tablã ºi se mutã piesele sînt, pentru Saussure, analoagele principiilor semiologice generale. O datã ce partida începe, ea înseamnã o succesiune de stadii ale poziþiilor pieselor pe tablã. Trecerea de la un stadiu la altul se realizeazã prin mutãri. Stadiile jocului sînt, pentru Saussure, asemãnãtoare cu stadiile istorice ale unei limbi. Fiecare stadiu are particularitatea sa, în sensul cã valoarea fiecãrei piese nu decurge numai din regulile generale ale jocului, ci ºi din situaþia concretã existentã la un moment

78

Manual de lingvisticã generalã

dat (uneori, prin evoluþia jocului, o turã poate dobîndi o importanþã mai mare, alteori mai micã etc.). În mod similar, valoarea unei unitãþi lingvistice este strict dependentã de stadiul în care se aflã sistemul ce o încorporeazã.

În al doilea rînd, trecerea de la o fazã la alta a partidei se realizeazã pe baza unei singure mutãri. Însã o mutare are efecte globale. Într-adevãr, cu o singurã mutare se ajunge sã se constituie noi interdependenþe între elementele sistemului. Saussure considerã cã se petrece ceva foarte asemãnãtor ºi în limbã. Schimbãrile lingvistice nu înseamnã mutaþii ale tuturor elementelor care compun sistemul. O schimbare se petrece, de obicei, numai într-un anumit punct al sistemului. Efectele sînt însã globale, deoarece unitatea sau unitãþile afectate de schimbare se gãsesc deja în relaþii cu alte unitãþi.

În sfîrºit, fiecare stadiu al jocului poate fi înþeles în mod independent de toatã istoria mutãrilor de pînã în acel moment. Aceasta se întîmplã tocmai datoritã faptului cã fiecare stadiu al jocului reprezintã, prin ansamblul interdependenþelor, un întreg în sine. Saussure aratã cã acest lucru rãmîne valabil ºi pentru o limbã în sensul urmãtor: pentru a cunoaºte o limbã nu e nevoie de cunoaºterea istoriei ei, ci doar de însuºirea limbii în stadiul contemporan cu vorbitorul. Aceastã ultimã analogie este în mod special importantã pentru Saussure, deoarece ea îi permite sã afirme cã sincronia ºi diacronia sînt fenomene complet independente unul de celãlalt.

Savantul elveþian dã mai multe exemple care probeazã independenþa dintre sincronie ºi diacronie. Unul dintre ele este cazul cuvintelor latineºti crispus ºi decrepitus privite în raport cu urmaºii lor în francezã.

Adjectivul crispus înseamnã ondulat sau crãpat, iar decrepitus înseamnã ros de vreme, uzat. Crispus a furnizat francezei rãdãcina crép-, de la care limba francezã a derivat verbele crépir (a acoperi cu mortar) ºi décrépir (a îndepãrta mortarul). Un mur crépi înseamnã un zid acoperit cu mortar, iar un mur décrépi – un zid de pe care s-a luat mortarul.

Pe de altã parte, decrepitus a avut drept urmaº, în francezã, adjectivul décrépit(e). În francezã, sensul adjectivului latinesc s-a pãstrat, dar a cunoscut o anumitã specializare: el nu a fost întrebuinþat pe lîngã orice substantiv, ci numai în legãturã cu acele substantive proprii sau comune care se refereau la oameni; s-a spus, astfel, un homme décrépit (un bãrbat îmbãtrînit), Jeanne est décrépite (Jeanne este ramolitã). Marea asemãnare formalã dintre décrépi ºi décrépit, ca ºi unele asemãnãri de sens între cele douã adjective au ocazionat însã vorbitorului mai puþin cultivat ºi mai puþin atent al francezei posibilitatea unei confuzii. S-a ajuns astfel sã se spunã un mur décrépit, dar ºi une femme décrépite.

Fenomenul este o atracþie paronimicã.

Exemplul probeazã independenþa sincronicului de diacronic în sensul urmãtor: atracþia paronimicã este un fenomen sincronic ºi este independentã de trecut (deci de diacronie), cãci în latinã nu existã acelaºi raport între crispus ºi decrepitus. Adjectivele latineºti nu erau, prin urmare, confundate.

Distincþia sincronic/diacronic i-a permis lui Saussure formularea unor originale observaþii despre ceea ce lingvistica timpului sãu denumea “legi lingvistice”. Mai întîi, Saussure face distincþie între conceptul de lege, în accepþia juridicã, ºi accepþia pe care i-o acordã ºtiinþele naturale. El discutã apoi caracteristicile fiecãrui tip de lege ºi comparã aceste caracteristici cu ceea ce lingviºtii considerã a fi legi specifice ale domeniului lor. În sens juridic (dar ºi mai cuprinzãtor: în sens social), o lege are douã caracteristici: ea este imperativã (deoarece din norma pe care o exprimã decurge obligaþia individului de a acþiona conform normei) ºi generalã: ea se adreseazã tuturor membrilor dintr-o comunitate.

Ferdinand de Saussure

79

Comparînd aceste trãsãturi cu ceea ce se întîmplã în lingvisticã, Saussure constatã, mai întîi, cã despre legi lingvistice “generale” nici nu se poate vorbi. O lege trebuie sã fie sau sincronicã, sau diacronicã. Savantul elveþian procedeazã, de aceea, la o separare a celor douã feluri de legi prin exemple (în cele ce urmeazã, exemplele nu-i aparþin lui Saussure). Iatã cîteva: (i) Participiul românesc se terminã întotdeauna sau în -s, sau în -t.

(ii) l intervocalic latinesc devine în românã r.

(iii) Cîmpul semantic al activitãþii de observare este alcãtuit în românã din seria de verbe a observa, a constata, a sesiza, a bãga de seamã, a vedea.

(iv) Grupul latinesc qu devine în românã p: quatro > patru, quadra gesima > pãresimi.

(i) ºi (iii) sînt legi sincronice. (ii) ºi (iv) sînt diacronice.

Saussure constatã însã cã fapte precum (i) – (iv) nu satisfac condiþiile unei legi în sensul semnalat. Faptele diacronice – observã savantul elveþian – nu au un caracter imperativ. Ele nu sînt norme stabilite de cineva. Schimbãrile fonetice învedereazã într-adevãr o anumitã regularitate, dar sursa schimbãrii se gãseºte de fiecare datã la nivelul vorbirii ºi are un caracter mai mult sau mai puþin întîmplãtor. În al doilea rînd, legile fonetice nu sînt – conform lui Saussure – decît în aparenþã generale. Ele constau în modificarea aceluiaºi sunet sau grup de sunete din acelaºi context fonetic. Legile fonetice reprezintã în realitate legile unui fapt individual, ceea ce contrasteazã, în opinia lui Saussure, cu ideea de lege.

Nici faptele sincronice – precum (i) ºi (iii) – nu pot fi considerate, conform convingerilor lui Saussure, legi (în sens social). ªi ele învedereazã o anumitã regularitate, dar nu posedã caracter imperativ. Tocmai de aceea – constatã Saussure – sînt posibile schimbãrile ºi evoluþia.

Incompatibilitatea constatatã între legile lingvistice ºi legile sociale l-a condus pe savantul genevez la a considera conceptul de lege în a doua sa accepþie: în accepþia de lege a ºtiinþelor naturale. O lege a unor astfel de ºtiinþe este indiferentã la ideea de timp. O lege naturalã – de pildã, legea cãderii corpurilor – e, prin urmare, valabilã oricînd ºi oriunde intervine conceptul de forþã de atracþie. Legile ºtiinþelor naturale sînt, conform exprimãrii lui Saussure, legi pancronice.

Nici aici însã comparaþia nu aduce vreun lucru pozitiv. Învãþatul elveþian constatã, de pildã, cã un fapt lingvistic pancronic este acela potrivit cãruia limbile sînt supuse transformãrilor. Dar asemãnarea cu o lege naturalã se opreºte aici ºi este mult prea slabã.

Cã apa fierbe la 1000 C e, de exemplu, tot un fapt pancronic, dar e un fapt concret. Însã atunci cînd dorim sã indicãm un fenomen concret în domeniul lingvisticii, vedem cã el înceteazã sã mai fie ºi pancronic. Astfel, noi vorbim despre schimbãri (în genere) ca despre o caracteristicã a limbilor, dar, referindu-ne la o anumitã schimbare, observãm cã ea e limitatã atît de timp, cît ºi de spaþiu. Acest contrast dintre lingvisticã ºi ºtiinþele naturii dã mãsura incompatibilitãþii dintre conceptul de lege naturalã ºi cel de regularitate lingvisticã.

Unele observaþii ale lui Saussure despre conceptul de lege în lingvisticã trebuie privite cu precauþie. Este, de exemplu, situaþia legilor fonetice. Saussure declarã cã schimbãrile fonetice regulate nu sînt legi, deoarece ele sînt, în realitate, manifestãrile multiple ale unuia ºi aceluiaºi fapt izolat. Dar argumentul nu e convingãtor. În domeniul legilor propriu-zise de naturã socialã gãsim imperativul moral ºi juridic de a nu fura. El nu e respectat, desigur, de toþi membrii colectivitãþii, dar probabil cã majoritatea îl respectã. În fiecare abþinere “individualã” de la a fura se întîlneºte unul ºi acelaºi imperativ (cel de a nu fura!). Situaþia e, deci, aceeaºi cu situaþia din domeniul legilor fonetice. ªi dacã aceste lucruri sînt adevãrate, din ele ar trebui sã reiasã conluzia cã nici legile morale sau juridice nu sînt cu adevãrat legi.

În al doilea rînd, meritã a fi discutatã atitudinea principialã care sprijinã critica legilor lingvistice. Problema este tocmai aceasta: ce decurge din demonstraþia saussurianã? Pentru cã

80

Manual de lingvisticã generalã

savantul elveþian nu are o atitudine explicitã ºi pentru cã problema are foarte importante implicaþii privitoare la epistemologia lingvisticii, nu se pot face decît conjecturi. Ele sînt douã: (i) din faptul cã în lingvisticã nu întîlnim legi nici în sensul ºtiinþelor sociale, nici în cel al ºtiinþelor naturii, rezultã cã lingvistica se gãseºte într-o situaþie de inferioritate faþã de toate celelalte ºtiinþe; cãci o disciplinã fãrã legi nu poate fi consideratã o autenticã ºtiinþã; (ii) din acelaºi fapt nu rezultã cã lingvistica este o pseudoºtiinþã; dimpotrivã, decurge ideea cã metodologia lingvisticii este complet diferitã de aceea a tuturor celorlalte discipline; mai mult, lingvistica prefigureazã un nou model cognitiv, adicã o nouã modalitate de cunoaºtere sistematicã, incomparabilã cu modelul ºtiinþelor existente în acel moment.