Aceasta reprezintã una dintre afirmaþiile ambigue ale lui Saussure, iar semnificaþia ei se cere a fi nuanþatã. Cînd se susþine despre un fenomen cã este de naturã psihicã, trebuie sã se admitã cã este un fenomen individual, deoarece numai în accepþii cu totul speciale se poate vorbi despre “psihicul colectiv”. Din teza (i) decurge, aºadar, ideea cã limba este ºi ea un fenomen individual. Dar aceastã afirmaþie pune pe acelaºi plan limba ºi vorbirea, iar Saussure nu putea admite aceasta.

Teza (i) trebuie, de fapt, înþeleasã în modul urmãtor: limba nu este o realitate “suspendatã deasupra vorbitorilor”, ruptã de aceºtia. Cine doreºte sã descrie o limbã se adreseazã vorbitorilor (sau textelor rãmase, dacã limba nu mai are vorbitori). Însã ar fi o greºealã –

susþine Saussure – sã credem cã vom gãsi limba studiind vorbirea unor persoane alese ca eºantioane. Limba nu se aflã în vorbirea vreunui individ, ci este rãspînditã în toatã masa vor bitorilor. În mod ideal, o limbã este descrisã cunoscînd vorbirea fiecãrui membru al unei colectivitãþi, deoarece fiecare vorbitor este deþinãtorul unei pãrþi din limbã. În acest sens, ºi numai în acesta, limba are o realitate psihicã.

Este de observat cã ideile lui Saussure asupra raportului dintre limbã ºi vorbire se dezvoltã într-un mod similar cu cele ale lui Humboldt sau Potebnea. Nu e clar dacã Saussure a cunoscut ideile acestora (în cazul ideilor lui Humboldt, cu care Saussure are asemãnãri de concepþie, se poate spune cu destulã certitudine cã savantul genevez nu le-a cunoscut).

Dar Saussure nu conchide – precum Potebnea – cã limba este inexistentã, ci dimpotrivã, argumenteazã în favoarea realitãþii ei. Acesta este punctul în care el se deosebeºte, într-un mod decisiv, ºi de filosofia croceanã a limbii.

(ii) Limba este o realitate concretã, ºi nu una abstractã.

Par a exista douã cauze care l-au condus pe Saussure la formularea acestei teze. Prima este presiunea exigenþei de concreteþe: domeniul lingvisticii trebuie sã fie un domeniu al obiectelor concrete. A doua pare ar fi chiar teza (i), cãci Saussure afirmã: “Semnele lingvistice, pentru a fi în mod esenþial psihice, nu sînt abstracþii” (Cours de linguistique générale, Payot, Paris, 1968, p. 32). Aserþiunea nu e lipsitã de oarecare obscuritate, dar, în context, ea e gînditã ca un argument pentru a susþine natura esenþial empiricã a limbii. Aºadar, deoarece domeniul lingvisticii trebuie sã fie alcãtuit din entitãþi concrete ºi deoarece semnele lingvistice nu sînt abstracþii, limba este o realitate concretã.

Dacã acesta a fost raþionamentul, el e greºit. Cine admite realitatea psihicã a limbii în sensul tezei (i), nu mai poate admite ºi natura ei empiricã. Psihicul devine empiric doar prin comportament, dar, în mod sigur, Saussure nu s-a gîndit la acest lucru. Teza (ii) este insuficient elaboratã ºi reprezintã unul dintre cazurile în care filonul empirist al gîndirii lui Saussure forþeazã într-un mod nepermis producerea unor consecinþe. Cu anumite accente empiriste vom mai avea de altfel prilejul sã ne întîlnim.

Urmãtorul grup de teze dau substanþã ideii – doar enunþate în finalul paragrafului – cã limba este o realitate supraindividualã.

(iii) Limba este latura socialã a limbajului.

(iv) Limba este o convenþie adoptatã într-o comunitate umanã.

(v) Limba este o instituþie socialã.

Teza (iii) plaseazã limba în ansamblul eterogenului fenomen care este, pentru Saussure, limbajul. Teza (iv) reprezintã o explicitare a afirmaþiei (iii). Într-adevãr, dacã limba reprezintã un bun comun, trebuie sã se facã apel la cîteva principii de sociologie ºi sã se explice prin ce împrejurãri un obiect ajunge sã devinã bun public. Rãspunsul este o întreagã teorie a

66

Manual de lingvisticã generalã

socializãrii bunurilor, dar pentru ce intereseazã aici, exemplul analogic al banilor este ºi suficient, ºi clarificator. Banii au ajuns o marfã universalã în orice societate avansatã, deoarece membrii colectivitãþii au vãzut cã este avantajos sã adopte convenþia unei mãrfi-etalon. Acelaºi principiu al convenþiei explicã ºi socializarea limbii. Comentariul tezei (iv) nu-i aparþine lui Saussure. El este o explicaþie a ideii saussuriene doar în spirit, nu ºi în literã.

Forma “radicalã” a ideii cã limba e un bun social este teza (v). O instituþie este o formã de organizare a activitãþilor sociale dintr-o comunitate datã. Monarhia, republica, armata, biserica, justiþia, cãsãtoria sînt instituþii. Statul însuºi este o instituþie alcãtuitã dintr-o ierarhie complicatã de alte instituþii. Saussure conferã ºi limbii un caracter instituþional.

Aceastã categorizare nu înseamnã însã, pentru învãþatul genevez, alinierea limbii la celelalte instituþii. Deosebirea decisivã vãzutã de Saussure între limbã ºi restul e urmãtoarea: în istoria oricãrei societãþi, se constatã apariþia unor perioade de tensiune socialã. Tensiunile îºi au cauza tocmai în controversele referitoare la oportunitatea de a conserva, reforma, elimina sau adopta anumite instituþii. Tensiunile se rezolvã fie în mod paºnic, fie violent, iar rezolvarea se repercuteazã asupra instituþiei care a cauzat controversa. În opinia lui Saussure, limba nu e o instituþie susceptibilã de a fi conservatã sau reformatã prin consens sau violenþã. ªi asta, chiar dacã se nasc controverse sociale cauzate de limbã. Dincolo de aceste controverse, pentru Saussure, limba este, aºadar, o instituþie principial necontroversabilã.

Aceastã calitate a ei decurge din împrejurarea cã limba este instituþia cea mai cuprinzãtoare dintr-o societate, iar membrii ei se raporteazã la limbã în fiecare secundã a existenþei lor, deoarece sînt obligaþi sã comunice.

Tezele (iii)–(v) constituie o nouã dovadã cã, pentru Saussure, realitatea concretã a vorbirii nu a reprezentat un amãgitor cîntec de sirenã. Dimpotrivã, spre deosebire de Potebnea sau de Croce, delimitarea ariei vorbirii i-a întãrit lui Saussure credinþa cã un alt sector al limbajului susþine ºi subdeterminã vorbirea ºi vorbirile. În filosofia lui Saussure, ideea cã oamenii comunicã ºi se înþeleg este o convingere fundamentalã, argumentatã tocmai prin tezele (iii)–(v).

Am vãzut cã, încercînd sã gãseascã domeniul adecvat de studiu al lingvisticii, Saussure a fost cãlãuzit în cãutãrile sale de un anumit criteriu. El dorea descoperirea acelui aspect al limbajului nereductibil la principiile vreunei alte ºtiinþe.

Acest principiu l-a condus la adoptarea limbii drept obiect al lingvisticii. Dar cînd Saussure a fãcut precizãri asupra conceptului de limbã (cf. tezele (i)–(v)), s-a putut constata cã, pentru el, limba este simultan o realitate psihicã ºi socialã. În aceste condiþii, se pune întrebarea dacã nu cumva Saussure a renunþat la criteriul adoptat iniþial, cãci, considerînd limba un fenomen psihosocial, apare posibilitatea principialã de a o subordona fie psihologiei, fie sociologiei.

Rãspunsul – negativ – la aceastã întrebare îl aduc urmãtoarele trei (ºi ultime) teze saussuriene despre limbã:

(vi) Limba este un întreg în sine.

(vii) Limba este o formã, ºi nu o substanþã.

(viii) Limba este un sistem de semne.

Dacã teza (ii) urmãrea sã satisfacã cea de-a doua exigenþã despre domeniul lingvisticii, este evident cã teza (vi) vine în întîmpinarea primei cerinþe: cea de integralitate. Ideea este printre primele dintre cele enunþate de Saussure despre limbã. În contextul în care apare, ea are o valoare mai degrabã programaticã decît demonstrativã. Însã imediat ce va avea ocazia sã detalieze aceastã afirmaþie, Saussure o va face. Se poate spune cã toatã partea dedicatã principiilor de lingvisticã sincronicã din Cursul de lingvisticã generalã constituie o ilustrare

Ferdinand de Saussure

67

a acestei teze. Luatã izolat, teza (vi) sugereazã principiul unei organizãri interne a limbii ca fenomen global. Avînd aceastã semnificaþie, teza blocheazã de la început orice posibilitate de intruziune a unor principii ºtiinþifice strãine în metodologia lingvisticii.

Saussure a fost, de altfel, atît de preocupat de prezervarea autonomiei lingvisticii, încît a ajuns uneori ºi la exagerãri puriste. Este ceea ce se întîmplã cu teza (vii), care este semnificativã nu neapãrat prin conþinut, cît prin seria de paºi care au dus la formularea ei în calitate de concluzie. Voind sã arate cã esenþa limbii este independentã de “substanþele” pe care limba le angajeazã, Saussure a adus mai întîi în discuþie planurile limbii: cel al expresiei sonore ºi cel al conþinutului conceptual sau noþional. El a susþinut apoi cã nici unul dintre aceste planuri, considerate separat, nu este relevant din punct de vedere lingvistic. Aceasta este deja un fel de a spune cã fonetica – ºtiinþa expresiei sonore – sau logica împreunã cu psihologia – ºtiinþele conceptelor – nu pot aduce luminã în problema esenþei limbii. Dar Saussure a mers ºi mai departe. El a afirmat cã, dacã se considerã separat planul expresiei sonore ºi cel al conþinutului noþional, ambele planuri apar ca niºte zone amorfe ºi continue. Aceste zone sînt chiar substanþele de care se foloseºte limba, dar ele nu sînt încã limba însãºi. Limba intervine ca un mediator între zona amorfã a expresiei sonore ºi zona amorfã a conþinutului conceptual. Ea dã formã acestor “continuuri”, introducînd graniþe în interiorul fiecãrei zone. În planul expresiei sonore, graniþele înseamnã tocmai existenþa sunetelor ºi a tranºelor sonore (combinaþii de sunete); în planul conþinutului, graniþele înseamnã concepte distincte. Tot limba este cea care pune în corespondenþã o “delimitare” din planul expresiei sonore (adicã o tranºã sonorã – de exemplu,

“m-a-s-a” în românã) cu “o delimitare” din planul conþinutului (de exemplu, conceptul masã).

De aici ºi concluzia lui Saussure: “combinaþia [adicã punerea în cores pon denþã, n. m., E. I.]

produce o formã, nu o substanþã” (Saussure, op. cit., p. 157).

Oricît de interesantã este aceastã concluzie, raþionamentele care o precedã sînt subtile pînã la obscuritate ºi specioase. Saussure greºeºte atunci cînd crede cã gîndirea în stare purã este o masã amorfã ºi nediferenþiatã. În secolul trecut, doi logicieni – George Boole ºi Gottlob Frege – au izolat formele gîndirii ºi le-au dat expresie simbolicã. “Scrierea concep tualã” propusã de Frege reprezintã tocmai un gen de notaþie destinatã a exprima într-un mod adecvat gîndirea însãºi împreunã cu legile ei.

Este, apoi, un fapt uºor de constatat cã aceastã separaþie a planurilor limbii nu se întîlneºte nici în “ontogeneza” limbii, nici în “filogeneza” ei. Gîndire purã ºi substanþã sonorã purã nu existã nicãieri în modul imaginat de Saussure. Valoarea unei asemenea idealizãri ar putea fi pedagogicã (dupã cum constatã Louis Hjelmslev), ea arãtînd pînã la ce punct gîndirea lui Saussure este antisubstanþialistã. Însã nu mai mult.

Teza (viii) dã un sens mai exact tezei (vi). Se înþelege cã, dacã limba are o organizare internã, aceastã organizare este sistemicã. Importanþa acestei teze în ansamblul gîndirii lui Saussure este enormã. Înainte de a o discuta însã, trebuie menþionat cã ea îi serveºte lingvistului elveþian pentru a introduce o distincþie importantã: aceea dintre elementele interne ºi externe ale limbii.

Distincþia este intuitiv schiþatã cu ajutorul unei analogii cu jocul de ºah. ªahul este un sistem de reguli de aºezare a pieselor pe tablã ºi de mutare a acestora. Regulile nu sînt influenþate în nici un fel de istoria jocului, adicã de locul inventãrii sale, de þãrile prin care a trecut etc. Aceastã constatare pare a fi banalã, dar ea serveºte lui Saussure la a preciza cã, în raport cu regulile care fac posibilã o partidã, istoria ºahului este un element extern. Dacã însã o anumitã regulã este eliminatã sau dacã sînt adãugate stipulãri neconþinute în ansamblul uzual de reguli, este sigur cã aceste ajustãri vor afecta desfãºurarea însãºi a jocului. Iar ajustãrile nu mai pot fi socotite elemente externe ale jocului ci, dimpotrivã, interne.

68

Manual de lingvisticã generalã

În limbã, lucrurile se petrec într-un mod similar. Din punctul de vedere al felului cum se prezintã ºi cum este întrebuinþatã azi limba românã (de pildã), este perfect indiferent faptul cã a învãþa provine din latinã, iar a studia, din francezã. Originea acestor douã verbe este, conform ideilor lui Saussure, un element extern al limbii. Nu ar fi însã tot un element extern dispariþia, la un moment dat, a unuia dintre cuvinte. Cãci, dacã este adevãrat cã a învãþa ºi a studia au clase de contexte în care sînt sinonime, este adevãrat ºi cã fiecare verb are anumite utilizãri specifice. Se spune, de exemplu, “Cineva învaþã sã înoate.”, dar nu se spune: “Cineva studiazã sã înoate.” În eventualitatea cã, de pildã, verbul a învãþa ar dispãrea din româna de azi, sarcina de a exprima idei formulate numai cu ajutorul lui ar fi preluatã de verbele cele mai apropiate semantic (în mod destul de probabil, chiar de verbul a studia). Într-o asemenea împrejurare, dispariþia verbului a învãþa este un element intern al limbii, deoarece acest fenomen provoacã o mutaþie în sistem (mai precis, în sistemul semantic al verbului).

Semnificaþia metodologicã a distincþiei propuse de Saussure este clarã: lingvistica ar trebui sã se ocupe de elementele interne ale limbii, adicã de acele fapte care afecteazã sistemul ºi funcþionarea lui.

Teza cã limba este un sistem de semne se cere a fi analizatã din douã unghiuri, dupã cum ceea ce se are în vedere este prima sau a doua parte a afirmaþiei.

2.1.3. Limba: un sistem DE SEMNE. Saussure este autorul unei originale teorii a semnului lingvistic, devenite celebrã în ºtiinþa limbii. Punctul de plecare al ideilor sale este critica unei concepþii foarte rãspîndite (ºi tocmai de aceea anonime) despre semne ºi limbã.

Potrivit acestei concepþii, limba este o listã (“un nomenclator”, spune Saussure) alcãtuitã din cuvinte cãrora le corespunde fie un concept, fie un lucru.

Învãþatul genevez considerã cã aceastã concepþie este greºitã din cel puþin douã puncte de vedere. Mai întîi, aratã el, ideea cã limba este ca o listã de nume simplificã, într-un mod nepermis, relaþia dintre nume ºi lucruri, lãsîndu-ne sã înþelegem cã relaþia este ºi fireascã, ºi simplã. În al doilea rînd, considerã Saussure, din teza cã limba este un nomenclator se poate deduce ideea cã noþiunile preexistã cuvintelor. Cu aceastã a doua idee Saussure va polemiza în mai multe locuri din Cursul de lingvisticã generalã.

Critica tezei cã noþiunile preexistã cuvintelor ocupã un loc important în opera lui Saussure, deoarece ea angajeazã cele mai importante idei ale savantului genevez despre limbã. În mod independent de însemnãtatea ºi valabilitatea lor, este însã posibil ca Saussure sã fi exagerat în aceastã criticã în sensul urmãtor: din faptul cã limba este o listã de “etichete” ale lucrurilor sau ale conceptelor nu decurge în mod necesar afirmaþia cã noþiunile sau conceptele preexistã cuvintelor. Pentru a se ajunge la formularea unei asemenea consecinþe, e nevoie de o premisã suplimentarã: premisa ca noþiunile sã fie reificate (adicã absolutizate ºi transformate în lucruri). Aceasta înseamnã, de fapt, un tratament de tip platonician al conceptelor. Teza cã limba este un nomenclator – în forma pe care o comenteazã Saussure, cel puþin – nu indicã însã un asemenea tratament. Prin urmare, dacã Saussure ajunge sã polemizeze cu teza cã noþiunile preexistã cuvintelor, aceasta înseamnã cã, pentru el, consecinþa este conþinutã în chiar ideea de listã sau nomenclator. Fapt care e însã departe de a fi evident.

Criticînd simplificarea raportului dintre cuvinte ºi lucruri, savantul elveþian îºi for mu lea zã teza fundamentalã despre semn. Un semn nu uneºte, la Saussure, un cuvînt cu un lucru. Un semn uneºte un concept cu o imagine acusticã. Astfel, în cuvîntul românesc casã, se întîlneºte, pe de-o parte, succesiunea de sunete c-a-s-ã, care, în mintea vorbitorilor de limbã românã, este o amprentã psihicã a succesiunii sonore înseºi. De aceastã amprentã psihicã vorbitorii românei leagã un anumit concept – conceptul de casã. Lanþul sonor ºi amprenta lui psihicã

Ferdinand de Saussure

69