Modalitatea cea mai fireascã de a construi o imagine a diferenþierii teritoriale a unei limbi este aceea de a utiliza hãrþile. Ideea este mai veche ºi aparþine lui Leibniz. Noutatea adusã de geografia lingvisticã este faptul cã munca cercetãtorilor s-a concretizat în întocmirea unor atlase speciale: atlasele lingvistice. Alcãtuite din serii de hãrþi, aceste lucrãri au pus în valoare faptul cã diferenþierile teritoriale ale unei limbi au un caracter relativ organizat. S-a putut astfel dovedi în mod concret existenþa dialectelor ºi a graiurilor. Cu studiul lor se ocupã dialectologia. Geografia lingvisticã este deci fundamentul acestei din urmã discipline.
Un atlas lingvistic al unora dintre deosebirile dialectale din germanã a fost întocmit, începînd cu 1881, de G. Wenker. Din 1876, Wenker a iniþiat o anchetã prin corespondenþã, avînd în vedere aproximativ 30.000 de localitãþi. Ancheta sa a urmãrit, în mod special, înregistrarea diferenþierilor fonetice. Morfologia i-a reþinut puþin atenþia lui Wenker, iar lexicul deloc.
În 1885, B. P. Hasdeu a organizat ºi el o vastã anchetã dialectalã, în a cãrei razã erau cuprinse toate provinciile româneºti. S-a obþinut, astfel, un bogat material (pãstrat în 18
volume), dar ancheta nu a dus la întocmirea unui atlas.
Între 1902 ºi 1910 a fost editat atlasul lingvistic al Franþei. Autorii lui sînt Jules Gilliéron ºi Edmond Edmont. Atlasul e considerat o lucrare de mare importanþã în istoria geografiei lingvistice, iar Gilliéron e socotit fondatorul metodei.
Una dintre primele limbi care au beneficiat de descrierea ramificaþiilor teritoriale este româna. Între 1895 ºi 1901, Gustav Weigand, profesor la Universitatea din Leipzig, a efectuat o anchetã de teren în bazinul rîurilor Criº, Someº, Mureº, Tisa, precum ºi în Muntenia,
Lingvistica geograficã
41
Oltenia, Dobrogea, Moldova ºi Bucovina. În 1909, a apãrut atlasul lingvistic al graiurilor dacoromâne (editat în limba germanã), compus din 67 de hãrþi care consemneazã deosebiri dialectale fonetice.
Lucrãrile menþionate au stimulat adîncirea ºi extinderea cercetãrilor ºi în lingvistica româneascã, ºi în cea europeanã. La noi, alþi reprezentanþi de seamã ai metodei sînt Sever Pop ºi Emil Petrovici, iar în Europa – Jaberg, Jud, Pisani, Bartoli.
2. PRINCIPIILE GEOGRAFIEI LINGVISTICE
Problemele de bazã ale geografiei lingvistice sînt modul de organizare a anchetei, întocmirea hãrþilor ºi interpretarea lor.
Factorii de care depinde organizarea unei anchete sînt alegerea zonei, alegerea subiecþilor, structura chestionarului, modalitatea tehnicã de adunare a datelor, stabilirea reþelei de anchetã ºi structura grupului care efectueazã ancheta.
Alegerea zonei depinde de scopul urmãrit. Este indicat ca, o datã fixatã, zona sã fie studiatã în prealabil din punctul de vedere al climei, reliefului, al ocupaþiilor oamenilor º.a.m.d.
Fiecare dintre aceste caracteristici ar putea fi relevantã sub unghi lingvistic.
Structura chestionarului trebuie sã satisfacã exigenþa de claritate ºi de precizie. Întrebãrile trebuie sã fie simple ºi, pentru a evita influenþarea rãspunsului, se recomandã ca ele sã fie însoþite de gesturi sau indicãri ale obiectului (de exemplu: “Cum numiþi acest obiect?”).
Nu este recomandabil ca subiecþii sã fie aleºi din rîndul persoanelor venite dintr-o altã regiune. De asemenea, este bine sã se facã (dacã e cazul) deosebirea dintre cei ce intrã în contact frecvent cu un alt mediu lingvistic (muncind, de exemplu, la oraº ºi revenind zilnic acasã) ºi cei care rãmîn de obicei în localitate. Sînt evitate persoanele cu defecte de pronunþare.
Colectarea datelor se poate face fie prin corespondenþã, fie prin deplasarea la faþa locului. Ultima variantã este preferabilã pentru exactitatea datelor ºi a fost adoptatã peste tot.
Rãspunsurile subiecþilor se înregistreazã fie în scris, fie pe bandã. Dezvoltarea tehnicilor de înregistrare magneticã favorizeazã cea de-a doua modalitate.
Fixarea reþelei de anchetã înseamnã alegerea localitãþilor ºi a ordinii lor de cercetare. Nu e indicatã desfãºurarea anchetei în ordinea de vecinãtate a localitãþilor, deoarece e posibil ca acest lucru sã ducã la imposibilitatea de a constata unele diferenþe fine între rostiri. Se procedeazã, de aceea, la o cercetare în zig-zag. Ordinea deplasãrilor defineºte reþeaua dialectalã. Cu cît investigaþia cuprinde mai multe localitãþi, cu atît reþeaua e mai deasã.
Gilliéron era de pãrerea cã anchetatorii trebuie sã fie nespecialiºti, pentru a nu denatura, prin percepþia lor profesionalã, datele înregistrate. Însã aceastã idee a fost treptat abandonatã.
Astãzi, colectivele de anchetã sînt alcãtuite din dialectologi, folcloriºti, etnografi, sociologi.
Un anchetator trebuie sã aibã un auz fin, iar modul în care îºi desfãºoarã ancheta trebuie sã fie cît mai firesc cu putinþã.
Datele colectate prin anchetã sînt înregistrate pe hãrþi, iar o serie de hãrþi reprezintã atlasul lingvistic al regiunii cercetate. Atlasele pot fi alcãtuite din hãrþi analitice sau sintetice. O hartã analiticã consemneazã o anumitã particularitate (foneticã, morfologicã sau lexicalã) ºi reprezintã ansamblul de rãspunsuri date la o singurã întrebare. O hartã sinteticã înregistreazã însã un set de trãsãturi dialectale.
2.1. Chestiuni teoretice ale geografiei lingvistice. Problemele cele mai interesante apar la interpretarea hãrþilor. Ele sînt problemele teoretice specifice ale geografiei lingvistice: izoglosa, migraþia cuvintelor, confruntarea cu problema legilor fonetice, distincþia dintre limbã ºi dialect.
42
Manual de lingvisticã generalã
2.1.1. Izoglosa. Despre existenþa dialectelor ºi a graiurilor se ºtia încã înainte de apariþia geografiei lingvistice. ªi exista convingerea cã acestea sînt ramificaþii cu graniþe bine con-turate. Geografia lingvisticã a demonstrat concret cã graiurile ºi dialectele existã, dar a mai arãtat cã liniile de demarcaþie între dialecte nu sînt clare. Existã, prin urmare, zone în care numãrul de trãsãturi care definesc dialectul scade. Acestea sînt zone de tranziþie, pe care le pune în valoare izoglosa.
Izoglosa este acea linie de pe o hartã care uneºte toate punctele unde se constatã prezenþa aceleiaºi particularitãþi dialectale (strict vorbind, o izoglosã este o succesiune de segmente).
De exemplu, o particularitate a graiului moldovenesc este fricatizarea africatei /č/ (din cuvîntul cer, de pildã). Fricatizarea înseamnã articularea lui č ca un º (de aici, rostirea moldoveneascã ºer). Izoglosa acestui fenomen dialectal fonetic constã, aºadar, în linia care uneºte toate punctele consemnând existenþa fricatizãrii.
Izoglosa reprezintã o modalitate optimã pentru delimitarea unei arii dialectale. De fapt, din punct de vedere geografic, un dialect poate fi definit ca un ansamblu de izoglose.
Ceea ce a arãtat însã interpretarea hãrþilor a fost cã existã zone pe hartã unde se întîlnesc majoritatea izogloselor caracteristice unui dialect ºi zone unde numãrul acestora se reduce.
Ultimele reprezintã chiar ariile periferice sau, mai bine zis, de tranziþie. Reluînd exemplul graiului moldovenesc, s-a observat cã douã dintre izoglosele acestuia (ºi anume izoglosa fricatizãrii africatelor ºi cea a palatalizãrii consoanelor labiale /b/ ºi /p/) coexistã în sud pînã la Milcov, dar cã, peste aceastã graniþã, nu se mai întîlneºte decît ultima izoglosã (a cãrei limitã este rîul Ialomiþa).
Tot cu ajutorul izogloselor a putut fi surprins ºi un alt fenomen, ºi anume migraþia cuvintelor dintr-un dialect (sau grai) în altul. Cauzele pentru care cuvintele migreazã sînt extralingvistice. Substantivul porumb (din Muntenia) a ajuns, de exemplu, sã înlocuiascã în Moldova pe sinonimul sãu pãpuºoi, iar în Transilvania – pe cucuruz (desigur cã a ajunge la formularea acestei constatãri înseamnã a beneficia de o serie de date prealabile; mai precis, înseamnã a avea izoglosele lui porumb, pãpuºoi ºi cucuruz, pentru douã stadii cronologic distincte ale dialectelor în cauzã). Cînd un cuvînt migreazã, el ajunge sã coexiste pentru o perioadã cu sinonimul pe care îl gãseºte în dialectul unde a migrat. Concurenþa celor douã sinonime duce, de obicei, la dispariþia unuia.
Specialiºtii geografiei lingvistice au clasificat aceste fenomene în douã categorii: migraþii prin iradiere ºi migraþii prin revãrsare.
Denumirile sînt ele însele sugestive. O migraþie prin iradiere înseamnã o deplasare a cuvîntului pe mai multe linii, asemãnãtoare unor raze. O migraþie prin revãrsare înseamnã însã descoperirea unor izoglose a cãror configuraþie aduce cu o serie de cercuri concentrice.
Un fenomen analog revãrsãrii este cel al cãderii unei pietre în apa unui lac. Cãderea provoacã producerea unor valuri concentrice. Geografia lingvisticã chiar cunoaºte o astfel de teorie a valurilor, formulatã de J. Schmidt.
Atît în cazul iradierii, cît ºi în cel al revãrsãrii, este subînþeleasã ideea unui centru din care cuvintele se propagã. Desigur, în ceea ce priveºte migraþia, s-a putut constata cã se deplaseazã tot felul de cuvinte ºi cã se pot descrie doar condiþiile favorabile migraþiei lor.
Dar, în acelaºi timp, s-a mai putut observa cã migraþia este legatã, totuºi, de inovaþii.
Fructificînd într-un sens nou ideea de centru din teoria valurilor ºi ideea de inovaþie, lingvistul italian Bartoli a formulat ipoteza ariilor laterale. Conform ei, inovaþiile ajung greu (sau nu ajung deloc) la periferia unei arii lingvistice. De exemplu, dacã se considerã drept arie suprafaþa teritorialã pe care s-au produs romanizãrile ºi dacã se iau drept centru Roma ºi provinciile italice, atunci se poate trage concluzia cã inovaþiile care se propagau
