2. PRINCIPIILE GEOGRAFIEI LINGVISTICE

Problemele de bazã ale geografiei lingvistice sînt modul de organizare a anchetei, întocmirea hãrþilor ºi interpretarea lor.

Factorii de care depinde organizarea unei anchete sînt alegerea zonei, alegerea subiecþilor, structura chestionarului, modalitatea tehnicã de adunare a datelor, stabilirea reþelei de anchetã ºi structura grupului care efectueazã ancheta.

Alegerea zonei depinde de scopul urmãrit. Este indicat ca, o datã fixatã, zona sã fie studiatã în prealabil din punctul de vedere al climei, reliefului, al ocupaþiilor oamenilor º.a.m.d.

Fiecare dintre aceste caracteristici ar putea fi relevantã sub unghi lingvistic.

Structura chestionarului trebuie sã satisfacã exigenþa de claritate ºi de precizie. Întrebãrile trebuie sã fie simple ºi, pentru a evita influenþarea rãspunsului, se recomandã ca ele sã fie însoþite de gesturi sau indicãri ale obiectului (de exemplu: “Cum numiþi acest obiect?”).

Nu este recomandabil ca subiecþii sã fie aleºi din rîndul persoanelor venite dintr-o altã regiune. De asemenea, este bine sã se facã (dacã e cazul) deosebirea dintre cei ce intrã în contact frecvent cu un alt mediu lingvistic (muncind, de exemplu, la oraº ºi revenind zilnic acasã) ºi cei care rãmîn de obicei în localitate. Sînt evitate persoanele cu defecte de pronunþare.

Colectarea datelor se poate face fie prin corespondenþã, fie prin deplasarea la faþa locului. Ultima variantã este preferabilã pentru exactitatea datelor ºi a fost adoptatã peste tot.

Rãspunsurile subiecþilor se înregistreazã fie în scris, fie pe bandã. Dezvoltarea tehnicilor de înregistrare magneticã favorizeazã cea de-a doua modalitate.

Fixarea reþelei de anchetã înseamnã alegerea localitãþilor ºi a ordinii lor de cercetare. Nu e indicatã desfãºurarea anchetei în ordinea de vecinãtate a localitãþilor, deoarece e posibil ca acest lucru sã ducã la imposibilitatea de a constata unele diferenþe fine între rostiri. Se procedeazã, de aceea, la o cercetare în zig-zag. Ordinea deplasãrilor defineºte reþeaua dialectalã. Cu cît investigaþia cuprinde mai multe localitãþi, cu atît reþeaua e mai deasã.

Gilliéron era de pãrerea cã anchetatorii trebuie sã fie nespecialiºti, pentru a nu denatura, prin percepþia lor profesionalã, datele înregistrate. Însã aceastã idee a fost treptat abandonatã.

Astãzi, colectivele de anchetã sînt alcãtuite din dialectologi, folcloriºti, etnografi, sociologi.

Un anchetator trebuie sã aibã un auz fin, iar modul în care îºi desfãºoarã ancheta trebuie sã fie cît mai firesc cu putinþã.

Datele colectate prin anchetã sînt înregistrate pe hãrþi, iar o serie de hãrþi reprezintã atlasul lingvistic al regiunii cercetate. Atlasele pot fi alcãtuite din hãrþi analitice sau sintetice. O hartã analiticã consemneazã o anumitã particularitate (foneticã, morfologicã sau lexicalã) ºi reprezintã ansamblul de rãspunsuri date la o singurã întrebare. O hartã sinteticã înregistreazã însã un set de trãsãturi dialectale.

2.1. Chestiuni teoretice ale geografiei lingvistice. Problemele cele mai interesante apar la interpretarea hãrþilor. Ele sînt problemele teoretice specifice ale geografiei lingvistice: izoglosa, migraþia cuvintelor, confruntarea cu problema legilor fonetice, distincþia dintre limbã ºi dialect.

42

Manual de lingvisticã generalã

2.1.1. Izoglosa. Despre existenþa dialectelor ºi a graiurilor se ºtia încã înainte de apariþia geografiei lingvistice. ªi exista convingerea cã acestea sînt ramificaþii cu graniþe bine con-turate. Geografia lingvisticã a demonstrat concret cã graiurile ºi dialectele existã, dar a mai arãtat cã liniile de demarcaþie între dialecte nu sînt clare. Existã, prin urmare, zone în care numãrul de trãsãturi care definesc dialectul scade. Acestea sînt zone de tranziþie, pe care le pune în valoare izoglosa.

Izoglosa este acea linie de pe o hartã care uneºte toate punctele unde se constatã prezenþa aceleiaºi particularitãþi dialectale (strict vorbind, o izoglosã este o succesiune de segmente).

De exemplu, o particularitate a graiului moldovenesc este fricatizarea africatei /č/ (din cuvîntul cer, de pildã). Fricatizarea înseamnã articularea lui č ca un º (de aici, rostirea moldoveneascã ºer). Izoglosa acestui fenomen dialectal fonetic constã, aºadar, în linia care uneºte toate punctele consemnând existenþa fricatizãrii.

Izoglosa reprezintã o modalitate optimã pentru delimitarea unei arii dialectale. De fapt, din punct de vedere geografic, un dialect poate fi definit ca un ansamblu de izoglose.

Ceea ce a arãtat însã interpretarea hãrþilor a fost cã existã zone pe hartã unde se întîlnesc majoritatea izogloselor caracteristice unui dialect ºi zone unde numãrul acestora se reduce.

Ultimele reprezintã chiar ariile periferice sau, mai bine zis, de tranziþie. Reluînd exemplul graiului moldovenesc, s-a observat cã douã dintre izoglosele acestuia (ºi anume izoglosa fricatizãrii africatelor ºi cea a palatalizãrii consoanelor labiale /b/ ºi /p/) coexistã în sud pînã la Milcov, dar cã, peste aceastã graniþã, nu se mai întîlneºte decît ultima izoglosã (a cãrei limitã este rîul Ialomiþa).

Tot cu ajutorul izogloselor a putut fi surprins ºi un alt fenomen, ºi anume migraþia cuvintelor dintr-un dialect (sau grai) în altul. Cauzele pentru care cuvintele migreazã sînt extralingvistice. Substantivul porumb (din Muntenia) a ajuns, de exemplu, sã înlocuiascã în Moldova pe sinonimul sãu pãpuºoi, iar în Transilvania – pe cucuruz (desigur cã a ajunge la formularea acestei constatãri înseamnã a beneficia de o serie de date prealabile; mai precis, înseamnã a avea izoglosele lui porumb, pãpuºoi ºi cucuruz, pentru douã stadii cronologic distincte ale dialectelor în cauzã). Cînd un cuvînt migreazã, el ajunge sã coexiste pentru o perioadã cu sinonimul pe care îl gãseºte în dialectul unde a migrat. Concurenþa celor douã sinonime duce, de obicei, la dispariþia unuia.

Specialiºtii geografiei lingvistice au clasificat aceste fenomene în douã categorii: migraþii prin iradiere ºi migraþii prin revãrsare.

Denumirile sînt ele însele sugestive. O migraþie prin iradiere înseamnã o deplasare a cuvîntului pe mai multe linii, asemãnãtoare unor raze. O migraþie prin revãrsare înseamnã însã descoperirea unor izoglose a cãror configuraþie aduce cu o serie de cercuri concentrice.

Un fenomen analog revãrsãrii este cel al cãderii unei pietre în apa unui lac. Cãderea provoacã producerea unor valuri concentrice. Geografia lingvisticã chiar cunoaºte o astfel de teorie a valurilor, formulatã de J. Schmidt.

Atît în cazul iradierii, cît ºi în cel al revãrsãrii, este subînþeleasã ideea unui centru din care cuvintele se propagã. Desigur, în ceea ce priveºte migraþia, s-a putut constata cã se deplaseazã tot felul de cuvinte ºi cã se pot descrie doar condiþiile favorabile migraþiei lor.

Dar, în acelaºi timp, s-a mai putut observa cã migraþia este legatã, totuºi, de inovaþii.

Fructificînd într-un sens nou ideea de centru din teoria valurilor ºi ideea de inovaþie, lingvistul italian Bartoli a formulat ipoteza ariilor laterale. Conform ei, inovaþiile ajung greu (sau nu ajung deloc) la periferia unei arii lingvistice. De exemplu, dacã se considerã drept arie suprafaþa teritorialã pe care s-au produs romanizãrile ºi dacã se iau drept centru Roma ºi provinciile italice, atunci se poate trage concluzia cã inovaþiile care se propagau

Lingvistica geograficã

43

din acest centru ajungeau greu ºi deformat (sau nu ajungeau deloc) în Dacia ºi în Iberia. În termenii lui Bartoli, aceste provincii sînt arii laterale ºi se deosebesc de Galia sau Italia.

Rezultatul ipotezei lui Bartoli este cã istoricul unei limbi sau al unui grup de limbi e îndemnat sã cerceteze tocmai ariile laterale, deoarece acolo el va gãsi urme ale unor stadii mai vechi din evoluþia limbii cercetate. În felul acesta, geografia lingvisticã ºi lingvistica diacronicã sînt puse sã conlucreze.

Ipoteza lui Bartoli este fructuoasã în mai multe cazuri. S-a dovedit, spre exemplu, cã româna ºi portugheza conservã forme lingvistice din latinã, necunoscute pentru (ºi în mod sigur mai vechi decît în) italianã ºi francezã. Adaptatã la studiul graiurilor ºi dialectelor, ipoteza se poate, de asemenea, dovedi folositoare în sensul urmãtor: ceea ce este dialectal are destule ºanse sã fie ºi arhaic: arinã (“nisip” ), de exemplu, e pãstrat doar regional în Banat ºi provine din lat.

arena, iar formele moldoveneºti cîne ºi pîne continuã formele latineºti canem ºi panem, constituind variante intermediare ale formelor literare cîine ºi pîine.

Ideile expuse de Bartoli sînt însã doar ipoteze, ºi nu legi. Ele au fost de altfel nuanþate de cãtre V. Pisani, care a arãtat cã ariile laterale nu înseamnã, automat ºi în orice împrejurare, un stadiu mai vechi de limbã.

2.1.2. Critica legilor fonetice. Contactul cu limbile vorbite i-a fãcut pe unii dintre specialiºtii în geografia lingvisticã sã se confrunte cu cele mai importante concepte majore ale lingvisticii diacronice. Este cazul noþiunii de lege foneticã.

Gilliéron, de exemplu, a putut constata cum, în mai multe împrejurãri, cuvinte care, conform legilor fonetice, trebuiau sã se pronunþe într-un fel se pronunþã în realitate în alt fel.

Astfel, abeille (“albinã” ) nu e articulat cu /v/, ci cu /b/. Gilliéron a afirmat, sprijinindu-se pe asemenea fapte, cã în realitate nici nu se poate vorbi despre legi fonetice. Pentru el, o formã lingvisticã are o istorie proprie, ireductibilã la istoria altor forme. Pe aceastã cale, Gilliéron a ajuns, în cele din urmã, sã conteste însãºi noþiunea de istorie a unei limbi. Aceste idei au fost acceptate ºi de alþi lingviºti, dar majoritatea cercetãtorilor le resping.

Gilliéron a putut ajunge la astfel de concluzii datoritã concepþiei sale despre lege.

Pentru el, o lege a limbii are caracteristicile unei legi din – sã spunem – fizicã sau chimie.

Însã aceas ta este o exagerare. Legile limbii nu pot avea rigiditatea corespondentelor lor din ºtiinþele exacte. Cînd un fapt vine sã infirme o lege foneticã, trebuie cercetate condiþiile care au favorizat producerea lui. Iar aceasta înseamnã, deseori, reformulãri ºi nuanþãri ale legii însãºi, dar nu renunþarea la noþiunea de lege.

2.1.3. Limbã ºi dialect. Criterii de deosebire. Cînd cercetãrile de geografie lingvisticã au dus la acumularea unui numãr suficient de date, s-au nãscut ºi întrebãri noi: care factori condiþioneazã ramificaþiile teritoriale ale unei limbi ºi cum se poate face deosebirea dintre o limbã ºi un dialect?

Rãspunsul la prima întrebare nu se gãseºte în cîmpul lingvisticii. De ramificaþiile teritoriale ale unei limbi este rãspunzãtor un anumit curs al istoriei sociale, economice sau politice a unei comunitãþi.

Un factor favorizant al diferenþierii este, de pildã, separarea mai multor grupuri din comunitatea care vorbeºte aceeaºi limbã. Dacã aceste grupuri sînt numeroase ºi dacã separarea dureazã multã vreme, sînt destule ºanse sã se producã diferenþieri teritoriale.

Un alt factor este existenþa unor obstacole naturale între membrii comunitãþii care folosesc acelaºi idiom; de pildã, un fluviu sau un lanþ muntos. Într-un asemenea caz, separarea este impusã chiar de condiþiile naturale. De asemenea, organizarea aceleiaºi comunitãþi etnico-lingvistice în entitãþi politice distincte poate favoriza diferenþierea. În sfîrºit, o influenþã

44

Manual de lingvisticã generalã

poate avea ºi existenþa, în acelaºi teritoriu, a douã sau mai multe colectivi tãþi lingvistice (ca în cazul Transilvaniei).