O parte din modificãrile de sens pe care Meillet le explicã prin factori sociolingvistici primeau, în cercetãrile lui Bréal sau ale lui ªãineanu, explicaþii psihologice: asociaþii metaforice. Explicaþia sociologicã nu exclude însã explicaþia psihologicã ºi invers. Prima o întãreºte pe cealaltã, în sensul urmãtor: o schimbare semanticã este cu atît mai probabilã, în direcþia restrîngerii sau lãrgirii (ºi, deci, probabilitatea unei asociaþii metaforice este cu atît mai mare), cu cît se observã tendinþa migrãrii cuvintelor sau expresiilor din vocabularele speciale cãtre lexicul fundamental sau invers.
În afarã de acest merit, teoria lui Meillet este apoi importantã ºi pentru motivul cã se confruntã cu (ºi explicã) schimbãri de sens inexplicabile din perspectiva teoriilor precedente.
O originalã teorie semanticã a propus Hans Sperber la 25 de ani dupã apariþia studiului lui Meillet. Sperber este un continuator al tradiþiei psihologiste în semanticã ºi, în plus faþã de Meillet, el localizeazã cauzele mutaþiilor de sens la nivelul psihologiei individului. Dar, spre deosebire de Bréal sau de ªãineanu, Sperber nu se foloseºte, pentru a-ºi construi teoria, de concepte “elementare” ale psihologiei (cum ar fi uitarea sau analogia). Explicaþiile sale derivã constant din adaptarea la cercetarea lingvisticã a unei influente teorii psihologice: psihanaliza din versiunea ei clasicã, formulatã de Freud.
Pentru psihanalist, domeniul vieþii psihice este etajat pe trei niveluri. Palierul cel mai adînc este sinele (sau inconºtientul), urmat de subconºtient (sau de eu). Nivelul de la suprafaþã ºi imediat accesibil investigaþiei este supraeul sau conºtiinþa.
Legile care organizeazã fiecare dintre aceste niveluri sînt distincte unele de altele. Sinele e guvernat de legi asociale, cum sînt instinctul plãcerii sexuale (“libido”) ºi violenþa. Lãsate libere, aceste legi ar conduce, în mod normal, la moarte pe oricine le-ar cãdea pradã. De aici împletirea strînsã, vãzutã de Freud, dintre sentimentul dragostei (simbolizat prin Eros) ºi cel al morþii (simbolizat prin Thanatos).
Legile care guverneazã supraeul reprezintã totalitatea normelor pe care individul ºi le interiorizeazã ca urmare a faptului cã trãieºte în societate. O parte însemnatã a acestor norme sînt cele de naturã eticã. Prin ele, individului i se prescriu restricþii de conduitã.
Între cele trei niveluri nu existã separaþie ºi tocmai pe acest fapt se bazeazã ºi psihanalistul. Existã, din partea inconºtientului, o continuã tendinþã de a-ºi depãºi graniþele ºi de a-ºi subordona supraeul. La aceastã tendinþã apare însã ºi un rãspuns de rezistenþã a supraeului, care încearcã sã reprime acest expansionism. Interacþiunea nivelurilor este continuã. În formele ei normale, ea se exprimã prin viaþa psihicã subconºtientã (visul), ca ºi prin cea conºtientã: creaþia artisticã sau actele ratate. Toate trei formele reprezintã, pentru psihanalist, modalitãþi prin care pornirile inconºtientului se fac simþite în celelalte niveluri.
Dar mai existã ºi o formã anormalã de manifestare a inconºtientului ºi aceasta este tocmai nevroza. Nevroza este, din punct de vedere psihanalitic, un semn de cedare a cenzurilor vieþii conºtiente.
Pentru psihanalist, nimic nu este, aºadar, întîmplãtor, cãci visele, de exemplu, reprezintã tocmai formele neutralizate ale pornirilor inconºtiente. Nici accidentele de memorie nu apar
34
Manual de lingvisticã generalã
ca fiind pur hazard, de ele legîndu-se porniri subconºtiente, despre care pacientul nu-ºi poate da, fireºte, seama. ªi, nu în ultimul rînd, importante sînt greºelile de exprimare (actele ratate).
Din tot acest material psihanalistul încearcã sã recompunã natura unei nevroze (potenþiale sau declanºate) în scopul de a-ºi ajuta pacientul ca, în cele din urmã, sã se vin dece singur.
Teoria lui Sperber nu este orientatã asupra tulburãrilor psihice cu repercusiuni lingvistice.
Ea are ca obiect indivizi normali (aºa cum însã chiar ºi psihanaliza are). Sperber nu e aºadar nevoit sã coboare pînã la nivelul sinelui. Dacã ar fi ca nivelurile teoriei sale sã fie aºezate în stratificarea palierelor psihice, s-ar putea spune cã ele ar fi cam la limita dintre subconºtient ºi conºtient sau chiar în zona conºtientului. Îi este, de asemenea, strãinã lui Sperber explicaþia schimbãrii semantice prin invocarea unei forme (lingvistice) a pan sexu a lismului. Asemãnarea importantã dintre psihanalizã ºi semantica psihologicã a lui Sperber se observã însã în funcþia acordatã de psihanaliºti inconºtien tului ºi în funcþia acordatã de Sperber fenomenului denumit de el forþã emoþionalã. În teoria lui Sperber, forþa emoþionalã este, de fapt, analogul inconºtientului psihanalitic. Însã este de înþeles cã acþiunea forþei emoþionale nu se dovedeºte a fi nocivã pentru indivizi, aºa cum se întîmplã cu pulsiunile sinelui.
Prin “forþa emoþionalã” Sperber înþelege o stare psihicã momentanã sau de o duratã oarecare, orientatã cãtre o anumitã persoanã (de exemplu, persoana iubitã), eveniment (de pildã, scene de rãzboi) sau activitãþi de un fel sau altul (cum ar fi un anumit joc sportiv sau activitatea de cercetare ºtiinþificã). Conþinutul acestei stãri nu e uºor de definit ºi, de altfel, Sperber nici nu a insistat foarte mult asupra ei, atrãgîndu-ºi, prin aceasta, critici. Starea ar putea fi caracterizatã aproximativ ca o combinaþie de interes sau preocupare, plãcere (sau, dimpotrivã, respingere), atenþie. Mai importantã totuºi decît conþinutul ei este puterea dinamizatoare. Tendinþa naturalã a celui stãpînit de aceastã stare emoþionalã este sã vorbeascã despre obiectul atenþiei sau plãcerii sale. Dar sã vorbeascã înseamnã sã utilizeze un vocabular legat de (sau referitor la) persoana, evenimentul sau activitatea care îi polarizeazã energiile ºi atenþia.
În multe situaþii conversaþionale cotidiene, acest lucru este posibil. Vorbind, cel aflat sub dominaþia forþei emoþionale contribuie la descãrcarea acesteia. Dar, din diverse motive, discursul direct despre obiectul interesului nu e mereu posibil. În asemenea condiþii, vorbitorul dominat de forþa emoþionalã va încerca sã transpunã în vocabularul conversaþiei care se poartã cuvinte ºi expresii legate de preocuparea sa. Astfel se nasc, din unghiul de vedere al teoriei lui Sperber, schimbãrile semantice.
Sperber distinge în acest joc al factorilor care determinã schimbarea de sens douã direcþii, denumite de el expansiune ºi atracþie (sau magnetism). Dupã primul rãzboi mondial, în franceza colocvialã s-a înregistrat apariþia expresiei mitrailleuse d’enfants (“mitralierã de copii”). Prin aceastã metaforã erau denumite, în glumã, femeile cu mulþi copii. Este cunoscut cã mitraliera reprezintã una dintre invenþiile de tehnicã militarã pe care le-a adus cu sine primul rãzboi. Metafora nu putea veni, aºadar, decît din direcþia limbajului militar ºi s-a nãscut, conform teoriei lui Sperber, din forþa emoþionalã pe care aceastã invenþie a putut sã o producã asupra soldaþilor. Fenomenul ilustreazã aici un caz de expansiune, deoarece cuvîntul care indicã existenþa unei forþe emoþionale este utilizat ºi în raport cu alte fenomene.
Teoria lui Sperber se dovedeºte în mod special aptã sã explice, prin conceptul de magnetism, condiþiile tabuului lingvistic. Bear înseamnã în englezã urs, iar medved înseamnã, în rusã, acelaºi lucru. Dar, la origine, bear înseamnã cafeniu, iar medved – “mîncãtor de miere”. Aceste denumiri “pieziºe” sînt efectul unei frici instituþionalizate care a dus la întrebuinþarea altor cuvinte pentru a se putea indica obiectul forþei emoþionale. Situaþii analoage se întîlnesc în cazul denumirii nevãstuicii în românã, francezã (bellette, adicã
“frumuºica” ) sau portughezã (doninha, “domniºoarã” ).
Lingvistica istoricã
35
Dezavantajul principal al teoriei lui Sperber constã în imposibilitatea ei de a explica felul cum se generalizeazã o schimbare provocatã de forþa emoþionalã. Principiile acestei teorii aratã prin ce resort sufletesc se nasc mutaþiile de sens. Cu asemenea “mutaþii” ne confruntãm, dupã cît se pare, zilnic. Dar nu toate se generalizeazã, iar teoria lui Sperber nu poate explica de ce unele devin realmente mutaþii, iar altele rãmîn ºi mor în vorbirea cutãrui ºi cutãrui individ. Nu poate explica deoarece ea este o teorie indiferentã la ideea de socializare a unei experienþe lingvistice.
În toate tipurile de explicaþii prezentate pînã acum poate fi observatã o notã comunã: semanticienii discutã schimbãri semantice în mod izolat. E adevãrat cã ei grupeazã, dupã aceea, cazurile în serii, potrivit cauzei care a determinat schimbarea (uitarea, metaforizarea, coloratura socialã etc.). Însã, de fiecare datã, discuþia porneºte de la un caz care rãmîne, în cele din urmã, izolat de întregul din care a fost abstras.
Un asemenea mod de abordare poate fi denumit atomist. Lui i se opune o formã
“contextualizantã” de cercetare a schimbãrilor de sens. Aceastã formã s-a impus în semanticã, în anii ’30 ai secolului al XX-lea, prin scrierile lui Jost Trier. Curentul de gîndire reprezentat de Trier este cunoscut sub numele de “teoria cîmpurilor lexicale”. Ruperea exemplului de contextul sãu ºi cercetarea lui în mod izolat sînt, de altfel, principalele obiecþii formulate de Trier la adresa teoriilor semantice cunoscute în vremea sa. Dar trebuie lãmurit ce înþelege Trier prin întregul în care el pretinde cã se încadreazã unitãþile lexicale – cuvintele.
Întregul este tocmai un cîmp lexical. Cîmpul lexical este, la Trier, un ansamblu de cuvinte apropiate ca sens sau uneori chiar sinonime. Numãrul de cuvinte care formeazã un cîmp lexical e variabil. Cîmpul lexical al numelor de culori, de exemplu, cuprinde un numãr mare de unitãþi. Dimpotrivã, cîmpul lexical al materiei terestre de suprafaþã (praf, pulbere, þãrînã) e mai redus ca numãr. Se pot da multe exemple de cîmpuri lexicale: cîmpul lexical al activitãþilor de vorbire (a spune, a zice, a afirma, a susþine, a pretinde, a promite etc.), cîmpul lexical al rudeniei (mamã, tatã, frate, etc.), cîmpul lexical al activitãþilor intelectuale (a studia, a citi, a cerceta, a cunoaºte, a se gîndi). În concepþia lui Trier, un cîmp lexical reprezintã o verigã între cuvînt ºi vocabular. Pentru semanticianul german, vocabularul nu este o masã de cuvinte, ci un ansamblu de cîmpuri lexicale. Cîmpul se deosebeºte de familia lexicalã.
S-a putut observa cã orice cîmp este un cîmp lexical a ceva anume. Lui îi corespunde, aºadar, “un segment” din realitatea externã: materia htonicã, rudenia, vorbirea etc. În terminologia lui Trier, acest segment se numeºte (oarecum impropriu) arie conceptualã. (Pentru evitarea neînþelegerilor, se va folosi în continuare numai termenul “arie”.) Douã sau mai multe limbi pot avea în comun aceeaºi arie. Este, de pildã, cazul numelor de culori sau cel al instituþiilor de stat. Dar Trier constatã cã nu se întîmplã mereu ca aceeaºi arie sã fie exprimatã în acelaºi mod, în limbi diferite. Fie, de exemplu, cazul perechii de substantive franceze chair – viande, privite în comparaþie cu substantivul românesc carne.
Avem aici douã cîmpuri lexicale în miniaturã, cu aceeaºi arie. Dar aria comunã este structuratã în mod diferit: în francezã, chair înseamnã þesut muscular (al omului sau al animalelor), iar viande este carnea unui animal tãiat pentru a servi drept aliment. În românã, carne nu exprimã aceste diferenþieri semantice decît contextual. Deci carne corespunde – în afarã de context – atît lui chair, cît ºi lui viande.
Rezultã de aici cã unui cîmp lexical i se poate asocia nu numai o arie, ci ºi un mod de structurare a acesteia. În terminologia lui Trier, modul în care este structuratã o arie este un cîmp conceptual. Cîmpul conceptual reprezintã, aºadar, totalitatea de sensuri avute de unitãþile care alcãtuiesc un cîmp lexical. Fie, de pildã, cîmpul lexical al activitãþii de învãþare:
36
Manual de lingvisticã generalã
verbele a învãþa ºi a studia. Potrivit cu distincþiile introduse de Trier, acest cîmp lexical are o arie care este faptul de a învãþa. Dar cîmpul lexical mai are ºi un cîmp conceptual alcãtuit din sensul verbului a învãþa plus sensul verbului a studia.
Definiþia cîmpului conceptual schiþatã mai sus nu exprimã, totuºi, pe deplin concepþia lui Trier. Astfel, ar fi greºit sã se considere cã un cîmp conceptual este o sumã de sensuri.
Pentru Trier, relaþia parte–întreg nu se defineºte pornind de la parte. În concepþia semanticianului german, întregul nu este o sumã a pãrþilor. Dimpotrivã, recunoaºtem o parte ca entitate, pentru cã ea e integratã într-un ansamblu. Deci, numai ansamblul conferã individualitate pãrþilor sale componente (exemplu analog: recunoaºtem o piesã ca fiind o bujie numai ºtiind cã ea ocupã un loc anumit ºi are o funcþie specificã în subansamblul sistemului electric al unui motor). De aici rezultã o consecinþã importantã în ceea ce priveºte sensul unei unitãþi lexicale: sensul unui cuvînt este identificabil numai prin faptul cã ocupã un loc anume în cîmpul conceptual corespunzã tor unui cîmp lexical. Ca importanþã teoreticã aºadar, cîmpul conceptual preexistã în raport cu sensul unui cuvînt ( ºi nu mai multe sensuri izolate compun prin însumare un cîmp conceptual). Abia aceastã perspectivã exprimã adevãratele concepþii ale lui Trier.
Punctul de vedere al semanticianului german asupra problemei sensului se deosebeºte de punctul de vedere promovat în mod curent în lexicografie – atît în lexicografia contemporanã lui Trier, cît ºi în lexicografia zilelor noastre. Concepþia lui Trier are, de asemenea, implicaþii deosebite privind problema schimbãrilor de sens. Pentru a se înþelege mai bine acest lucru, urmãtorul comentariu de caz poate fi folositor.
Istoria adjectivului german braun este consemnatã, începînd cu secolul al XVIII-lea, în dicþionare în felul urmãtor: în secolul al XVIII-lea, braun înseamnã, în germanã, douã lucruri: maro ºi violet. În veacul al XIX-lea, germana a împrumutat din francezã adjectivul violett. Acest adjectiv a preluat al doilea sens al adjectivului braun, care, în felul acesta, a rãmas cu un singur sens.
Potrivit teoriei cîmpurilor lexicale, evoluþia semanticã a adjectivului braun se prezintã însã în cu totul alt fel. Braun are deci asociatã atît o arie, cît ºi un cîmp conceptual. În secolul al XVIII-lea, aria ºi cîmpul conceptual (adicã chiar sensul) erau mai extinse decît în secolul urmãtor. Conform teoriei cîmpurilor, acest lucru înseamnã cã braun nu a avut iniþial douã sensuri. El înseamnã doar cã, pentru douã realitãþi cromatice distincte (culoarea maro ºi culoarea violet), era folosit un singur cuvînt. Deci o diferenþiere opticã nu avea drept consecinþã, în germana secolului al XVIII-lea, o expresie lingvisticã. Atît aria, cît ºi cîmpul s-au restrîns cînd a apãrut adjectivul violett. ªi astfel, braun nu a pierdut un sens, ci ºi-a schimbat sensul, mai precis, ºi-a îngustat cîmpul conceptual.
Punînd problema schimbãrii semantice în termenii relaþiei parte–întreg ºi acordînd importanþã întregului, teoria cîmpurilor lexicale a putut propune modele ale schimbãrii ºi chiar prognoze. Fie a, b, c, d simboluri ale unor cuvinte oarecare, formînd un cîmp lexical dintr-o limbã datã. Dreptunghiul care încadreazã aceste simboluri reprezintã aria cîmpului lexical. Diviziunile dreptunghiulare sînt stadii ale cîmpurilor lexicale. Sãgeata indicã tranziþia de la un stadiu la altul. Iatã douã modele posibile de schimbare semanticã (fig. 1).
Modelul (i) indicã o îngustare a ariei ºi, respectiv, a cîmpului conceptual asociate cuvîntului c. Îngustarea se produce datoritã apariþiei unui cuvînt nou d. Modelul (ii) ilustreazã o substituþie de cuvinte în interiorul aceluiaºi cîmp lexical. Structura ariei ºi a cîm pului conceptual (adicã delimitãrile reciproce) rãmîn aceleaºi. Desigur, cu simbolurile de mai sus sînt imaginabile ºi alte modele de schimbare.
