Ac. embereket
bãrbaþi
D. embereknek
bãrbaþi
(Formele substantivului românesc pentru dativ la singular ºi la plural par neobiºnuite, deoarece aici am luat în consideraþie formele flexionare nearticulate. Prin îndepãrtarea articolului hotãrît -lui ºi, respectiv, -lor, ceea ce rãmîne este forma din tabel.) Distincþia fundamentalã pe care o relevã comparaþia este aceea dintre omonimie (în cazul cuvîntului românesc) ºi absenþa omonimiei. Opoziþia bãrbat/bãrbaþi, constatabilã în clasa de forme flexionare (adicã în paradigma morfologicã) a substantivului românesc, permite urmãtoarea segmentare: bãrbat (cu varianta bãrbaþ-), -i, Ø. (Apariþia semnului Ø
se justificã astfel: admitem în mod convenþional cã dupã segmentul bãrbat nu avem pur ºi simplu sfîrºit de cuvînt, ci un loc gol, care uneori se completeazã [ca în bãrbaþ(-i)], alteori nu. Cînd nu se completeazã, absenþa se indicã prin desinenþa Ø. Prin urmare, bãrbat se va segmenta astfel: bãrbat-Ø).
Este de observat cã atît Ø, cît ºi -i cumuleazã valori gramaticale. Ø este semn ºi al da-tivului, ºi al nominativului, ºi al acuzativului singular, iar -i exprimã cele trei valori ca zuale la plural.
Segmentarea substantivului maghiar indicã însã o altã situaþie: ember, -t, -nek, -ek-, Ø.
Desinenþele exprimã fiecare o singurã valoare: -t (cu varianta -et) indicã acuzativul (independent de numãr), -nek indicã ºi el, tot independent de numãr, dativul; -ek aratã pluralul, independent de caz, iar Ø, singularul, independent de caz. În aceste condiþii, a construi, de pildã, dativul sau acuzativul plural înseamnã a alipi (a aglutina) la radicalul substantival afixele de plural ºi de dativ sau acuzativ (în aceastã ordine). În rezumat, acolo unde româna exprimã simultan mai multe valori morfologice, maghiara exprimã aceleaºi valori în mod succesiv, datoritã unor afixe univoce ºi specializate. Aceasta este una dintre deosebirile importante care se stabilesc între tipul flexionar ºi tipul aglutinant.
28
Manual de lingvisticã generalã
O altã deosebire, al cãrei comentariu ni-l prilejuieºte chiar exemplul de mai sus, este problema alternanþelor fonetice. În românã – limbã flexionarã –, combinaþia rãdãcinii cu afixele determinã uneori modificãri în structura rãdãcinii. Se pronunþã bãrbat (cu t), dar la plural avem bãrbaþi, cu /þ/ în loc de /t/. Aceasta este o alternanþã foneticã (unii cercetãtori o numesc “flexiune internã”). Pentru românã putem da multe alte exemple de alternanþe, al cãror rezultat este variabilitatea rãdãcinilor. La verbul a chema, de pildã, se întîlneºte alternanþa e/ea ºi, în consecinþã, avem douã forme de rãdãcinã: chem- ºi cheam- (cf. chem, chemi, dar cheamã). Acest fenomen nu se petrece în limbile aglutinante. Tipul structural respectiv nu prezintã aºadar alternanþe, iar consecinþa e cã rãdãcinile sînt invariabile.
În limbile aglutinante, raportul dintre un afix ºi valoarea lui este de corespondenþã biunivocã; -k se referã numai la plural ºi, pentru a spune aºa, pluralul îºi alege ca formã de exprimare numai afixul -k. În limbile flexionare nu se întîmplã la fel. -i (din bãrbaþi, spre exemplu) nu exprimã numai pluralul, ci ºi persoana a II-a a indicativului prezent singular de la unele verbe (strigi, chemi, spui) sau aceeaºi persoanã a II-a a conjuncti vului prezent singular (sã strigi, sã chemi, sã spui).
În sfîrºit, o valoare gramaticalã care într-o limbã flexionarã se exprimã de mai multe ori, într-o limbã aglutinantã este exprimatã o singurã datã: à szep hazak din maghiarã se traduce în românã prin casele frumoase. Pluralul în maghiarã e marcat doar prin -k la substantiv, în vreme ce pluralul în românã e indicat de trei ori: prin -e ºi -le din casele ºi prin -e din frumoase.
Din clasa limbilor aglutinante fac parte ºi limbile bantu, tãtara, turca, finlandeza, lapo-na.
(iii)Limbi cu flexiune analiticã ºi limbi cu flexiune sinteticã. Grupul limbilor flexionare se împarte în douã subgrupuri: cel al limbilor cu flexiune analiticã ºi cel al limbilor cu flexiune sinteticã. Distincþia dintre analitic ºi sintetic nu e uºor de trasat. Problema este legatã de distincþia dintre limbi morfologic sãrace ºi limbi cu morfologie bogatã. Dar ce înseamnã cã o limbã este sãracã sau bogatã din punct de vedere morfologic nu se poate spune decît, de la caz la caz, prin comparaþie. Deosebirea analitic/sintetic apare, de aceea, ca fiind destul de vagã.
Se pot alege, totuºi, cîteva puncte de reper pentru a judeca natura mai mult sau mai puþin analiticã – respectiv sinteticã – a unui tip flexionar. Unul dintre aceste puncte de reper este flexiunea cazualã. Aici distincþia dintre analitic ºi sintetic ar putea fi exprimatã astfel: o limbã este sinteticã dacã flexiunea cazualã se realizeazã prin desinenþe ºi este analiticã dacã flexiunea cazualã este exprimatã prepoziþional. Privind comparativ, din acest punct de vedere, situaþia din latinã, românã ºi francezã, se observã cã latina este o limbã sinteticã, în timp ce româna ºi franceza sînt, mai degrabã, analitice: homo ºi hominis sînt forme de nominativ ºi genitiv ale substantivului latin, devenit în românã omul ºi (al) omului ºi l’homme ºi de l’homme în francezã. Acolo unde franceza utilizeazã o prepoziþie pentru exprimarea genitivului, româna întrebuinþeazã articolul posesiv, fãrã de care omonimia genitiv-dativ nu ar putea fi evitatã. Un alt factor de apreciere a caracterului analitic sau sintetic al unei limbi sunt gradele de comparaþie. Româna ºi franceza sînt, din acest punct de vedere, analitice, pentru cã gradele de comparaþie sînt exprimate cu ajutorul unor adverbe, în timp ce rusa ºi latina au afixe specializate ºi sînt, deci, limbi sintetice.
În sfîrºit, ponderea unor procedee lexicale poate fi consideratã ºi ea un indiciu. Germana, de exemplu, favorizeazã formaþii lexicale obþinute prin compunere, care în românã sau în francezã nu pot fi traduse decît prin perifraze. Chiar ºi în englezã – limbã consideratã a avea
Lingvistica istoricã
29
mai degrabã tendinþe analitice – sînt observabile astfel de situaþii, dar ele nu au, desigur, nici importanþa, nici anvergura cazurilor de sintetism lexical din germanã.
(iv) Limbi polisintetice (încorporate). S-au descoperit limbi la care flexiunea sinteticã se gãseºte într-o stare, s-ar putea zice, purã. În astfel de limbi, o propoziþie are aspectul ºi dimensiunile unui cuvînt din aproape orice limbã modernã. Dar fiecare “fonem” al acestei propoziþii este purtãtorul unei valori gramaticale care se raporteazã la “nucleele lexicale” ale propoziþiei (aceste nuclee fiind, la rîndul lor, niºte foneme sau cel mult grupuri de foneme).
Într-o limbã vorbitã de o populaþie din America de Nord, se întîlneºte, de exemplu, enunþul
“inialudam” , a cãrui traducere este “Eu am venit sã-i dau ei acest lucru”. Pãrþile com ponente ale acestui enunþ au urmãtoarele valori (lexicale sau gramaticale):
– d este rãdãcina verbului a da;
– primul i se raporteazã la rãdãcina d, arãtînd cã acþiunea verbului se petrece într-un trecut apropiat;
– n este pronumele personal de persoana I singular;
– al doilea i înseamnã “acest lucru”;
– a se raporteazã tot la d ºi este al doilea obiect pronominal al acestuia; este un fel de ea;
– l se raporteazã la a ºi precizeazã cã acest al doilea obiect pronominal este indirect (deci a + l ar fi echivalente cu dativul pronominal feminin ei din românã);
– u se raporteazã tot la d ºi precizeazã natura antisimetricã a verbului (un fapt similar se petrece în românã cu topica admisã de unele verbe, dar neadmisã de altele: este indiferent dacã spunem “Maria s-a certat cu Ioana.” sau “Ioana s-a certat cu Maria.”, dar topica devine relevantã în enunþuri-pereche precum “Calul bea apa.” ºi “Apa bea calul.”);
– am este echivalentul lui am venit.
Limbile polisintetice nu sînt încã suficient de bine cunoscute. Existã lingviºti care sînt de pãrere cã încorporarea înseamnã absenþa cuvintelor. Dar problema e dacã ideea noastrã despre cuvînt se potriveºte cu realitatea limbilor polisintetice.
Spre deosebire de clasificarea genealogicã, clasificarea tipologicã propune mai curînd modele idealizate. Româna este, de exemplu, o limbã indo-europeanã, dar tinde spre exem-plificarea tipului flexionar analitic, fãrã a se identifica însã cu acesta. Din aceastã cauzã, o cla sificare a limbilor implicã o inevitabilã dozã de relativism.
Dupã unii cercetãtori, clasificarea tipologicã nu are nici o legãturã cu metoda comparativ-istoricã. Am inclus, totuºi, aceastã clasificare în rîndul rezultatelor la care a condus aplicarea metodei din douã considerente. Unul constã în faptul cã primele clasificãri dateazã din perioada cînd comparativismul istoric era singura metodã ºtiinþificã a lingvisticii (chiar tipologizarea descrisã mai înainte aparþine luminatului comparatist ºi istoric al limbilor, Wilhelm von Humboldt). Al doilea considerent este acela cã, deºi mai stabile decît celelalte structuri, structurile morfologice posedã ºi ele un ritm de evoluþie. În aceste condiþii, separarea clasificãrilor tipologice de metoda comparativ-istoricã nu se mai poate face: primele profitã de pe urma informaþiilor pe care le furnizeazã ultima.
Cele douã clasificãri nu conduc, în mod firesc, la aceleaºi rezultate. Pot exista, prin urmare, limbi înrudite, dar aparþinînd unor tipuri structurale distincte, tot aºa cum se întîlnesc cazuri de limbi structural asemãnãtoare, dar neînrudite (nipona ºi coreeana, de exemplu).
30
Manual de lingvisticã generalã
4. DEZVOLTÃRI ALE LINGVISTICII
DIACRONICE: SEMANTICA ISTORICÃ
