Ele erau denumite, de aceea, galériens. Aplicarea unei asemenea pedepse a fost, dupã un timp, opritã ºi s-a recurs la pedeapsa cu închisoare pe viaþã. Dar, în virtutea obiºnuinþelor, cei condamnaþi au fost denumiþi, în continuare, galériens. Un caz similar îl ilustreazã, în limba românã, cuvintele ocnã ºi ocnaº, care mai înseamnã ºi azi “puºcãrie” ºi “puºcãriaº”.
Asemenea exemple aratã, aºadar, cum schimbãri din planul realitãþii nonlingvistice se repercuteazã în planul sensului.
O a doua categorie de cauze ale mutaþiei semantice e reprezentatã, la Meillet, de cauzele lingvistice. În limba francezã, on este un reflexiv impersonal, dar se ºtie cã provine din substantivul homme. Tot în francezã, pas ºi point sînt particule întrebuinþate pentru exprimarea negaþiei ne... pas, ne... point. Dar pas ºi point provin ºi ele din substantivele omonime (care, în românã, se traduc prin pas ºi punct). În germanã, Mann înseamnã “om”, dar acelaºi cuvînt e întrebuinþat pentru exprimarea impersonalã (situaþia e echivalentã cu aceea a cuvintelor homme ºi on din francezã). În sfîrºit, în englezã, it este pronumele-obiect direct nonanimat, dar mai este ºi subiect “impersonal”, ca în expresiile it seems to me (“mi se pare” ) sau it is raining (“plouã” ), unde nu se mai referã la nimic. Este evident cã, în toate aceste cazuri, s-a petrecut o mutaþie de sens de la homme la on, de la substantivele pas ºi point la particulele negative omonime, de la substantivul Mann la particula impersonalã identicã etc.
Modificãrile acestea de sens nu pot fi explicate nici prin asociaþii metaforice, nici prin uitare, nici prin modificãrile realitãþii extralingvistice. Pentru Meillet, explicaþia se aflã chiar în structura limbilor respective. Pentru a înþelege sensul afirmaþiei sale, vom discuta mai amãnunþit cazul perechii homme – on.
În limba francezã a fost simþitã necesitatea unor exprimãri impersonale (precum existã în românã enunþurile “Se merge cu trenul”, “Acolo se mãnîncã bine” etc.). Aceastã necesitate s-a manifestat paralel cu o anumitã restricþie sintacticã proprie limbii franceze. Restricþia constã
32
Manual de lingvisticã generalã
în obligativitatea de a exprima subiectul. Este cunoscut astfel cã în francezã, spre deosebire de românã, de pildã, subiectul subînþeles este un caz rar. Probabil cã tocmai aceastã restricþie a împiedicat limba francezã sã construiascã expresii impersonale folosindu-se de pronumele reflexiv se. Într-adevãr, cînd în francezã se este utilizat în construcþii impersonale, verbul sãu regent e, în continuare, însoþit de subiect, de unde se vede clar cã valoarea impersonalã a construcþiei nu depinde de se. Astfel, existã expresia il se peut... (“se poate...” ), dar suprimarea lui il nu e permisã. În aceste condiþii, substantivul homme a fost plasat într-un dublu tipar ºi asupra lui au acþionat doi factori. În primul rînd, el a fost introdus într-un tipar sintactic, care îi impunea sã devinã subiectul gramatical al anumitor construcþii. În acelaºi timp, el a fost introdus ºi într-un tipar semantic ce îi cerea – faþã de raþiunea de a fi a unui subiect gramatical – exact contrariul: sã nu se refere în mod specific la nimic, adicã sã exprime o generalitate indeterminatã. Supus acestei duble presiuni, homme ºi-a alterat sensul (metaforic spus, ºi l-a pulverizat). E destul de probabil ca aceastã mutaþie sã fi fost favorizatã ºi de o anumitã valoare semanticã a lui homme în poziþie de subiect: în propoziþia
“L’homme est mortel.” (“Omul este muritor.”), subiectul nu se referã la un om anume, ci la toþi oamenii. Aceastã valoare îl va fi fãcut apt sã fie utilizat în construcþiile impersonale.
Schimbînd ce este de schimbat, celelalte exemple pot fi comentate într-un mod similar.
Iar sensul general al tezei lui Meillet este urmãtorul: interacþiunea dintre anumite intenþii de comunicare ale vorbitorilor ºi structura gramaticalã utilizatã pentru exprimarea acestor intenþii poate determina, în anumite situaþii, schimbãri semantice.
Al treilea ºi ultimul factor pus de Meillet la baza mutaþiilor de sens este factorul sociolingvistic. Denumirea nu-i aparþine lui Meillet însuºi, dar e adecvatã. Lingvistul francez e cunoscut, de altfel, ca un adept al cercetãrii limbii din punct de vedere sociologic.
A studia limba din acest unghi înseamnã, pentru Meillet, a lua în seamã consecinþele lingvistice ale diferenþelor de vîrstã, de sex, de confesiune sau de categorie socio-profesionalã existente între membrii unei comunitãþi. Aºa cum o comunitate nu este doar o sumã de indivizi, ci un ansamblu de grupuri relativ distincte, tot astfel o comunitate lingvisticã nu este doar o sumã de vorbitori care întrebuinþeazã, într-un mod omogen, acelaºi instrument de comunicare. Iar între diferenþierile sociale (în sens larg) ºi cele lingvistice Meillet a susþinut cã existã o legãturã: primele condiþioneazã apariþia celorlalte.
Diferenþierile nu se pot manifesta decît în acele compartimente lingvistice apte a exprima diversitatea. Tocmai de aici provine relevanþa cercetãrii sociologice a limbii pentru semantica istoricã: lexicul ºi semantica sînt nivelurile de limbã permeabile ºi deschise înnoirilor rapide.
Meillet înregistreazã un numãr mare de exemple care ilustreazã modificãri de sens sub-determinate social. De pildã, aratã el, pentru un apicultor ºi pentru un pomicultor, cuvintele albinã ºi pom nu pot avea absolut acelaºi sens ca pentru o persoanã care nu are nici una dintre aceste îndeletniciri. Verbul a se îmbrãca înseamnã, pentru o femeie, luarea unui numãr de decizii ºi afectarea unui anume interval de timp necesar acestei operaþii. În consecinþã, verbul are, în cazul femeilor, un sens relativ diferit decît pentru bãrbaþi. Cuvîntul operaþie denotã ceva pentru un matematician, altceva pentru un chirurg ºi, de fiecare datã, altceva pentru un contabil sau pentru un ofiþer. Sensul unui cuvînt învãþat de un copil la începutul activitãþilor sale lingvistice nu mai este exact acelaºi cu sensul pe care acelaºi cuvînt îl are pentru un om matur.
La Meillet se gãseºte ºi o explicaþie mai profundã a direcþiilor dupã care se modificã sensul. (De fapt, restrîngerile ºi lãrgirile de sens nici nu erau explicate de cãtre ªãineanu, ci doar descrise.) Conform lui Meillet, o lãrgire de sens are loc atunci cînd un cuvînt sau
Lingvistica istoricã
33
o expresie “migreazã” (ºi este ºi adoptatã) dintr-un grup social cãtre masa de vorbitori.
De exemplu, expresiile a-i face cuiva o scenã sau jocuri de culise provin, evident, din jargonul actorilor, tot aºa cum în ultimã instanþã ºi rechizitoriu îºi au originea în limbajul juridic. Invers, o restrîngere a sensului e condiþionatã de circulaþia unui cuvînt dinspre vocabularul fundamental cãtre vocabularele speciale ale anumitor grupuri. Între jucãtorii de ºah, a muta ºi mutare ºi-au restrîns sfera de uz, exprimînd o operaþie necesarã începerii sau continuãrii jocului.
O parte din modificãrile de sens pe care Meillet le explicã prin factori sociolingvistici primeau, în cercetãrile lui Bréal sau ale lui ªãineanu, explicaþii psihologice: asociaþii metaforice. Explicaþia sociologicã nu exclude însã explicaþia psihologicã ºi invers. Prima o întãreºte pe cealaltã, în sensul urmãtor: o schimbare semanticã este cu atît mai probabilã, în direcþia restrîngerii sau lãrgirii (ºi, deci, probabilitatea unei asociaþii metaforice este cu atît mai mare), cu cît se observã tendinþa migrãrii cuvintelor sau expresiilor din vocabularele speciale cãtre lexicul fundamental sau invers.
În afarã de acest merit, teoria lui Meillet este apoi importantã ºi pentru motivul cã se confruntã cu (ºi explicã) schimbãri de sens inexplicabile din perspectiva teoriilor precedente.
O originalã teorie semanticã a propus Hans Sperber la 25 de ani dupã apariþia studiului lui Meillet. Sperber este un continuator al tradiþiei psihologiste în semanticã ºi, în plus faþã de Meillet, el localizeazã cauzele mutaþiilor de sens la nivelul psihologiei individului. Dar, spre deosebire de Bréal sau de ªãineanu, Sperber nu se foloseºte, pentru a-ºi construi teoria, de concepte “elementare” ale psihologiei (cum ar fi uitarea sau analogia). Explicaþiile sale derivã constant din adaptarea la cercetarea lingvisticã a unei influente teorii psihologice: psihanaliza din versiunea ei clasicã, formulatã de Freud.
Pentru psihanalist, domeniul vieþii psihice este etajat pe trei niveluri. Palierul cel mai adînc este sinele (sau inconºtientul), urmat de subconºtient (sau de eu). Nivelul de la suprafaþã ºi imediat accesibil investigaþiei este supraeul sau conºtiinþa.
Legile care organizeazã fiecare dintre aceste niveluri sînt distincte unele de altele. Sinele e guvernat de legi asociale, cum sînt instinctul plãcerii sexuale (“libido”) ºi violenþa. Lãsate libere, aceste legi ar conduce, în mod normal, la moarte pe oricine le-ar cãdea pradã. De aici împletirea strînsã, vãzutã de Freud, dintre sentimentul dragostei (simbolizat prin Eros) ºi cel al morþii (simbolizat prin Thanatos).
Legile care guverneazã supraeul reprezintã totalitatea normelor pe care individul ºi le interiorizeazã ca urmare a faptului cã trãieºte în societate. O parte însemnatã a acestor norme sînt cele de naturã eticã. Prin ele, individului i se prescriu restricþii de conduitã.
Între cele trei niveluri nu existã separaþie ºi tocmai pe acest fapt se bazeazã ºi psihanalistul. Existã, din partea inconºtientului, o continuã tendinþã de a-ºi depãºi graniþele ºi de a-ºi subordona supraeul. La aceastã tendinþã apare însã ºi un rãspuns de rezistenþã a supraeului, care încearcã sã reprime acest expansionism. Interacþiunea nivelurilor este continuã. În formele ei normale, ea se exprimã prin viaþa psihicã subconºtientã (visul), ca ºi prin cea conºtientã: creaþia artisticã sau actele ratate. Toate trei formele reprezintã, pentru psihanalist, modalitãþi prin care pornirile inconºtientului se fac simþite în celelalte niveluri.
Dar mai existã ºi o formã anormalã de manifestare a inconºtientului ºi aceasta este tocmai nevroza. Nevroza este, din punct de vedere psihanalitic, un semn de cedare a cenzurilor vieþii conºtiente.
Pentru psihanalist, nimic nu este, aºadar, întîmplãtor, cãci visele, de exemplu, reprezintã tocmai formele neutralizate ale pornirilor inconºtiente. Nici accidentele de memorie nu apar
34
Manual de lingvisticã generalã
ca fiind pur hazard, de ele legîndu-se porniri subconºtiente, despre care pacientul nu-ºi poate da, fireºte, seama. ªi, nu în ultimul rînd, importante sînt greºelile de exprimare (actele ratate).
Din tot acest material psihanalistul încearcã sã recompunã natura unei nevroze (potenþiale sau declanºate) în scopul de a-ºi ajuta pacientul ca, în cele din urmã, sã se vin dece singur.
Teoria lui Sperber nu este orientatã asupra tulburãrilor psihice cu repercusiuni lingvistice.
Ea are ca obiect indivizi normali (aºa cum însã chiar ºi psihanaliza are). Sperber nu e aºadar nevoit sã coboare pînã la nivelul sinelui. Dacã ar fi ca nivelurile teoriei sale sã fie aºezate în stratificarea palierelor psihice, s-ar putea spune cã ele ar fi cam la limita dintre subconºtient ºi conºtient sau chiar în zona conºtientului. Îi este, de asemenea, strãinã lui Sperber explicaþia schimbãrii semantice prin invocarea unei forme (lingvistice) a pan sexu a lismului. Asemãnarea importantã dintre psihanalizã ºi semantica psihologicã a lui Sperber se observã însã în funcþia acordatã de psihanaliºti inconºtien tului ºi în funcþia acordatã de Sperber fenomenului denumit de el forþã emoþionalã. În teoria lui Sperber, forþa emoþionalã este, de fapt, analogul inconºtientului psihanalitic. Însã este de înþeles cã acþiunea forþei emoþionale nu se dovedeºte a fi nocivã pentru indivizi, aºa cum se întîmplã cu pulsiunile sinelui.
Prin “forþa emoþionalã” Sperber înþelege o stare psihicã momentanã sau de o duratã oarecare, orientatã cãtre o anumitã persoanã (de exemplu, persoana iubitã), eveniment (de pildã, scene de rãzboi) sau activitãþi de un fel sau altul (cum ar fi un anumit joc sportiv sau activitatea de cercetare ºtiinþificã). Conþinutul acestei stãri nu e uºor de definit ºi, de altfel, Sperber nici nu a insistat foarte mult asupra ei, atrãgîndu-ºi, prin aceasta, critici. Starea ar putea fi caracterizatã aproximativ ca o combinaþie de interes sau preocupare, plãcere (sau, dimpotrivã, respingere), atenþie. Mai importantã totuºi decît conþinutul ei este puterea dinamizatoare. Tendinþa naturalã a celui stãpînit de aceastã stare emoþionalã este sã vorbeascã despre obiectul atenþiei sau plãcerii sale. Dar sã vorbeascã înseamnã sã utilizeze un vocabular legat de (sau referitor la) persoana, evenimentul sau activitatea care îi polarizeazã energiile ºi atenþia.
În multe situaþii conversaþionale cotidiene, acest lucru este posibil. Vorbind, cel aflat sub dominaþia forþei emoþionale contribuie la descãrcarea acesteia. Dar, din diverse motive, discursul direct despre obiectul interesului nu e mereu posibil. În asemenea condiþii, vorbitorul dominat de forþa emoþionalã va încerca sã transpunã în vocabularul conversaþiei care se poartã cuvinte ºi expresii legate de preocuparea sa. Astfel se nasc, din unghiul de vedere al teoriei lui Sperber, schimbãrile semantice.
Sperber distinge în acest joc al factorilor care determinã schimbarea de sens douã direcþii, denumite de el expansiune ºi atracþie (sau magnetism). Dupã primul rãzboi mondial, în franceza colocvialã s-a înregistrat apariþia expresiei mitrailleuse d’enfants (“mitralierã de copii”). Prin aceastã metaforã erau denumite, în glumã, femeile cu mulþi copii. Este cunoscut cã mitraliera reprezintã una dintre invenþiile de tehnicã militarã pe care le-a adus cu sine primul rãzboi. Metafora nu putea veni, aºadar, decît din direcþia limbajului militar ºi s-a nãscut, conform teoriei lui Sperber, din forþa emoþionalã pe care aceastã invenþie a putut sã o producã asupra soldaþilor. Fenomenul ilustreazã aici un caz de expansiune, deoarece cuvîntul care indicã existenþa unei forþe emoþionale este utilizat ºi în raport cu alte fenomene.
Teoria lui Sperber se dovedeºte în mod special aptã sã explice, prin conceptul de magnetism, condiþiile tabuului lingvistic. Bear înseamnã în englezã urs, iar medved înseamnã, în rusã, acelaºi lucru. Dar, la origine, bear înseamnã cafeniu, iar medved – “mîncãtor de miere”. Aceste denumiri “pieziºe” sînt efectul unei frici instituþionalizate care a dus la întrebuinþarea altor cuvinte pentru a se putea indica obiectul forþei emoþionale. Situaþii analoage se întîlnesc în cazul denumirii nevãstuicii în românã, francezã (bellette, adicã
“frumuºica” ) sau portughezã (doninha, “domniºoarã” ).
Lingvistica istoricã
35
Dezavantajul principal al teoriei lui Sperber constã în imposibilitatea ei de a explica felul cum se generalizeazã o schimbare provocatã de forþa emoþionalã. Principiile acestei teorii aratã prin ce resort sufletesc se nasc mutaþiile de sens. Cu asemenea “mutaþii” ne confruntãm, dupã cît se pare, zilnic. Dar nu toate se generalizeazã, iar teoria lui Sperber nu poate explica de ce unele devin realmente mutaþii, iar altele rãmîn ºi mor în vorbirea cutãrui ºi cutãrui individ. Nu poate explica deoarece ea este o teorie indiferentã la ideea de socializare a unei experienþe lingvistice.
În toate tipurile de explicaþii prezentate pînã acum poate fi observatã o notã comunã: semanticienii discutã schimbãri semantice în mod izolat. E adevãrat cã ei grupeazã, dupã aceea, cazurile în serii, potrivit cauzei care a determinat schimbarea (uitarea, metaforizarea, coloratura socialã etc.). Însã, de fiecare datã, discuþia porneºte de la un caz care rãmîne, în cele din urmã, izolat de întregul din care a fost abstras.
Un asemenea mod de abordare poate fi denumit atomist. Lui i se opune o formã
“contextualizantã” de cercetare a schimbãrilor de sens. Aceastã formã s-a impus în semanticã, în anii ’30 ai secolului al XX-lea, prin scrierile lui Jost Trier. Curentul de gîndire reprezentat de Trier este cunoscut sub numele de “teoria cîmpurilor lexicale”. Ruperea exemplului de contextul sãu ºi cercetarea lui în mod izolat sînt, de altfel, principalele obiecþii formulate de Trier la adresa teoriilor semantice cunoscute în vremea sa. Dar trebuie lãmurit ce înþelege Trier prin întregul în care el pretinde cã se încadreazã unitãþile lexicale – cuvintele.
Întregul este tocmai un cîmp lexical. Cîmpul lexical este, la Trier, un ansamblu de cuvinte apropiate ca sens sau uneori chiar sinonime. Numãrul de cuvinte care formeazã un cîmp lexical e variabil. Cîmpul lexical al numelor de culori, de exemplu, cuprinde un numãr mare de unitãþi. Dimpotrivã, cîmpul lexical al materiei terestre de suprafaþã (praf, pulbere, þãrînã) e mai redus ca numãr. Se pot da multe exemple de cîmpuri lexicale: cîmpul lexical al activitãþilor de vorbire (a spune, a zice, a afirma, a susþine, a pretinde, a promite etc.), cîmpul lexical al rudeniei (mamã, tatã, frate, etc.), cîmpul lexical al activitãþilor intelectuale (a studia, a citi, a cerceta, a cunoaºte, a se gîndi). În concepþia lui Trier, un cîmp lexical reprezintã o verigã între cuvînt ºi vocabular. Pentru semanticianul german, vocabularul nu este o masã de cuvinte, ci un ansamblu de cîmpuri lexicale. Cîmpul se deosebeºte de familia lexicalã.
S-a putut observa cã orice cîmp este un cîmp lexical a ceva anume. Lui îi corespunde, aºadar, “un segment” din realitatea externã: materia htonicã, rudenia, vorbirea etc. În terminologia lui Trier, acest segment se numeºte (oarecum impropriu) arie conceptualã. (Pentru evitarea neînþelegerilor, se va folosi în continuare numai termenul “arie”.) Douã sau mai multe limbi pot avea în comun aceeaºi arie. Este, de pildã, cazul numelor de culori sau cel al instituþiilor de stat. Dar Trier constatã cã nu se întîmplã mereu ca aceeaºi arie sã fie exprimatã în acelaºi mod, în limbi diferite. Fie, de exemplu, cazul perechii de substantive franceze chair – viande, privite în comparaþie cu substantivul românesc carne.
Avem aici douã cîmpuri lexicale în miniaturã, cu aceeaºi arie. Dar aria comunã este structuratã în mod diferit: în francezã, chair înseamnã þesut muscular (al omului sau al animalelor), iar viande este carnea unui animal tãiat pentru a servi drept aliment. În românã, carne nu exprimã aceste diferenþieri semantice decît contextual. Deci carne corespunde – în afarã de context – atît lui chair, cît ºi lui viande.
Rezultã de aici cã unui cîmp lexical i se poate asocia nu numai o arie, ci ºi un mod de structurare a acesteia. În terminologia lui Trier, modul în care este structuratã o arie este un cîmp conceptual. Cîmpul conceptual reprezintã, aºadar, totalitatea de sensuri avute de unitãþile care alcãtuiesc un cîmp lexical. Fie, de pildã, cîmpul lexical al activitãþii de învãþare:
