6. Familia limbilor chino-tibetane cuprinde douã grupe: grupa chino-tibetanã ºi grupa tibeto-birmanã. În prima grupã sînt incluse chineza, siameza ºi vietnameza. În cea de-a doua se aflã tibetana ºi birmana.
7. Limbile indoneziene, polineziene, australiene, microneziene ºi melaneziene sînt puþin studiate ºi sînt aºezate, în mod convenþional, în aceeaºi familie. De fapt, criteriul unirii lor într-o singurã grupã este cel geografic, deoarece nu sînt dovezi cã ar fi ºi înrudite.
Lingvistica istoricã
25
8. Limbile indienilor americani aparþin populaþiilor din America de Nord ºi din America Centralã: maia, azteca, tolteca.
9. Familia limbilor dravidiene e alcãtuitã din aproximativ 20 de limbi vorbite în India ºi în Sri Lanka.
10. Familia limbilor turcice e compusã din limbile unor etnii din fosta U. R. S. S.
(tãtara, turkmena, uzbeca, azerbaidjana, kazaha) ºi din limba turcã.
11. Familia limbilor mongolice include halha-mongola (vorbitã în R. P. Mongolã ºi în China), buriat-mongola (vorbitã în fosta U. R. S. S.) ºi kalmîka.
12. Limbile africane sînt înrudite doar în cazul grupurilor bantu, hotentote ºi sudaneze.
Clasificarea propusã aici (preluatã dupã profesorul C. Poghirc) nu este nici singura posibilã, nici “cea mai adevãratã”. O dificultate în orice clasificare a limbi lor constã în faptul cã graniþa dintre limbã ºi dialect nu e (ºi nici nu poate fi) trasatã cu precizie pentru toate cazurile. Totodatã, trebuie recunoscut cã, din cauza insuficientei cunoaºteri a unor limbi, dar ºi din cauzã cã acelaºi corpus de date poate fi interpretat în mai multe feluri, apar diferenþe de grupare a limbilor în familii, de la un cercetãtor la altul. Asemenea situaþii nu sînt însã caracteristice doar lingvisticii. Chiar ºi în ºtiinþe mai bine organizate, cum sînt matematica sau fizica, apar cazuri de indeterminare.
3.2.2. Clasificarea limbilor dupã criteriul tipologic. Limbile mai pot fi grupate ºi dupã structura pe care o au. Cînd se aduce însã în discuþie factorul structurã, în calitatea lui de criteriu, noþiunea trebuie clarificatã. O definiþie simplã a structurii este urmãtoarea: un ansamblu de unitãþi (elemente) aflate în relaþii variate, astfel încît ansamblul constituie un întreg. Gînditã aºa, structura se deosebeºte de o mulþime oarecare de elemente. Dintr-o mulþime se poate extrage un element sau mai multe, iar ceea ce rãmîne este tot o mulþime.
Dar, dacã dintr-o structurã se înlãturã cîteva componente, este afectat un ansamblu regional sau poate chiar global de relaþii. ªi astfel, structura nu mai corespunde funcþiei sau funcþiilor cãrora ea le este destinatã. O structurã este, aºadar, ca un fel de mecanism.
Aceastã definiþie nu este de un folos prea mare atunci cînd afirmãm cã limbile se pot clasifica dupã structurã. Noi recunoaºtem într-o limbã o structurã fonologicã. Vedem, apoi, cum ansamblul de sunete dintr-o limbã se combinã, dupã anumite reguli, ºi dã naºtere rãdãcinilor, radicalelor ºi desinenþelor, adicã unitãþilor morfologice. Constatãm ºi aici cã unitãþile acestea contracteazã între ele diverse relaþii ºi, deci, discernem ºi la nivel morfologic o structurã. ªi, mai departe: anumite combinaþii de radicali ºi afixe au o formã foarte apropiatã de a cuvintelor. Acestea intrã, la rîndul lor, în variate relaþii (sinonimie, antonimie, cîmpuri conceptuale etc.) ºi expun ºi ele o structurã, structura lexico-semanticã. În sfîrºit, cuvintele se combinã dupã anumite reguli în propoziþii, iar regulile de combinare sînt tocmai principiile care de finesc structura sintacticã a unei limbi.
Descoperim, prin urmare, într-o limbã structuri – sã le spunem – regionale. Dar cînd spunem cã limbile au, ele însele, structurã ºi cînd mai susþinem ºi cã structura este un criteriu de clasificare a limbilor, noi depãºim nivelul structurilor regionale ºi ne situãm pe o treaptã superioarã de generalitate. Structura unei limbi ar putea însemna, în noua situaþie, principiul incluziunilor succesive de la fonem pînã la frazã. Dar luatã în aceastã accepþie, structura este de o utilitate redusã pentru clasificarea limbilor. Cãci existã puþine limbi în care e discutabil dacã principiul incluziunii se realizeazã pe un traseu fonem → rãdãcinã → cuvînt →
propoziþie sau pe un traseu “nestandard” (de exemplu, fonem → propoziþie sau fonem → cuvînt → propoziþie). Cu alte cuvinte, majoritatea limbilor se caracterizeazã printr-o succesiune
“clasicã” de incluziuni.
26
Manual de lingvisticã generalã
Primii cercetãtori care ºi-au pus problema unei clasificãri tipologice a limbilor nu au fost conºtienþi de toate implicaþiile descrise mai sus. Cãci pentru ei, însãºi ideea cã limba es te o structurã nu era atît de clarã ca azi, iar pentru mulþi alþi lingviºti, aceastã idee pur ºi sim plu nu exista (termenul “structurã” nici nu apare, de altfel, în lingvistica secolului al XIX-lea; un aproximativ echivalent îl oferã, în epocã, termenii “sistem” ºi – la Humboldt – “formã” ).
Este însã interesant sã constatãm cã dificultãþile implicate în clasificarea tipologicã a limbilor au fost parcã anticipate. Cãci aceia care au purces la o atare clasificare nu ºi-au ales ca punct de reper limba însãºi, ci un nivel al ei, ºi anume morfologia. Este ºi motivul pentru care multe dintre clasificãrile tipologice ale limbilor mai sînt denumite ºi clasificãri morfologice. (Trebuie însã menþionat cã în istoria clasificãrilor tipologice se poate observa o anumitã evoluþie: cu timpul au fost luate în seamã ºi particularitãþile de structurã sintacticã ºi fonologicã ale limbilor.)
Alegerea structurii morfologice drept criteriu de clasificare are o explicaþie. Dintre toate tipurile de structuri dintr-o limbã, structura morfologicã se dovedeºte a fi cea mai sta bilã ºi cel mai puþin deschisã inovaþiilor.
Clasificarea propusã în continuare se înfãþiºeazã ca o succesiune de opoziþii. Opoziþia iniþialã este limbi izolante/limbi neizolante. Ultimele sînt de douã feluri: aglutinante ºi neaglutinante (sau flexionare). La rîndul lor, limbile flexionare sînt analitice ºi sintetice, iar cele sintetice numãrã printre ele o serie de limbi denumite polisintetice sau încorporante.
(i)Limbile izolante se caracterizeazã prin douã trãsãturi: ele sînt lipsite de ceea ce noi sîntem obiºnuiþi sã numim “morfologie”; apoi, este discutabil dacã aceste limbi admit clasificarea cuvintelor în pãrþi de vorbire (se va vedea cã cele douã particularitãþi se referã doar în aparenþã la acelaºi lucru).
Pentru a explica ce este o limbã izolantã poate fi utilã urmãtoarea analogie. Se ºtie cã în limba românã noþiunea de posesie este exprimabilã pe douã cãi: prin mijloace lexicale (cu ajutorul verbului a avea), precum se întîmplã în propoziþia: “Vecinul meu are o maºinã nouã”; ºi prin mijloace gramaticale (cu ajutorul genitivului), aºa cum indicã sintagma maºina vecinului, din propoziþia “Maºina vecinului meu este nouã”. Pornind de la acest exemplu, se poate defini acum o limbã izolantã prin afirmaþia cã un astfel de idiom nu permite exprimarea genitivalã a ideii de posesie, deoarece genitivul nu existã în acel idiom. Generalizînd, o limbã izolantã e lipsitã de posibilitatea de a exprima noþiuni prin intermediul categoriilor gramaticale (caz, gen la substantive sau diatezã la verbe). În cazul expus mai sus, aceasta revine la afirmaþia cã noþiunea de posesie se exprimã printr-o propoziþie aproximativ echivalentã cu prima propoziþie româneascã. Echivalenþa este însã doar aproximativã ºi aceasta din motivele urmãtoare: în primul rînd, într-o limbã izolantã echivalentele cuvintelor româneºti din propoziþia “Vecinul are o maºinã nouã” sînt lipsite de determinãri gramaticale. Totul apare aºadar acolo ca ºi cum am privi cuvintele româneºti vecinul, maºina ca pe niºte articole de dicþionar (adicã neinteresîndu-ne particularitãþile lor morfologice, ci numai sensul lor). În al doilea rînd, nu e pe deplin clar dacã, de exemplu, echivalentul substantivului românesc vecinul într-o limbã izolantã ar putea fi considerat tot un substantiv; ºi aceasta, deoarece s-a dovedit cã unul ºi acelaºi cuvînt se poate comporta în diverse propoziþii cînd ca substantiv, cînd ca verb. Situaþia nu este, în fond, chiar atît de neobiºnuitã. Româna – limba neizolantã – cunoaºte un fenomen similar: schimbarea valorii gramaticale. ªi tot în românã se întîl nesc ºi situaþii în care aceeaºi noþiune e exprimatã fie verbal (a veni), fie nominal (venirea).
Analogia la care am recurs este, desigur, o idealizare. În chinezã, care este o limbã izolantã, unii specialiºti susþin cã totuºi se poate vorbi despre o clasificare gramaticalã a
Lingvistica istoricã
27
cuvintelor în nume, verbe ºi adjective. Dar rãmîne întrebarea cum reuºesc limbile izolante sã suplineascã golul morfologic. Rãspunsul constã în faptul cã aceastã suplinire este realizatã de topicã, intonaþie ºi de o clasã de cuvinte ce reprezintã analogul afixelor gramaticale. Un exemplu care ilustreazã relevanþa topicii este cel al pronumelui wo în chinezã (wo înseamnã eu). În poziþie de subiect, wo se traduce prin eu, dar, în poziþie “postverbalã”, wo se traduce prin (de pildã) pe mine. Analogul afixelor gramaticale din limbile moderne vorbite azi în Europa e denumit în gramatica chinezã prin expresia cuvînt gol. Men este, de pildã, un astfel de cuvînt gol care, ataºat “numelor” de persoanã ºi “pronumelor”, creeazã pluralul: women în poziþie “preverbalã” se traduce prin noi.
Exemple de limbi izolante sînt chineza ºi indoneziana.
(ii)Limbi aglutinante/limbi flexionare. Distincþia aglutinant/nonaglutinant (flexionar) se poate sesiza prin comparaþie. Fie substantivul maghiar ember ºi coresponde n tul lui românesc bãrbat. Puse în paralel, formele flexionare ale acestor douã substantive la nominativ (singular ºi plural), acuzativ (singular ºi plural) ºi dativ (singular ºi plural) aratã astfel: Singular
N. ember
bãrbat
Ac. embert
bãrbat
D. embernek
bãrbat
Plural
N. emberek
bãrbaþi
Ac. embereket
bãrbaþi
D. embereknek
bãrbaþi
(Formele substantivului românesc pentru dativ la singular ºi la plural par neobiºnuite, deoarece aici am luat în consideraþie formele flexionare nearticulate. Prin îndepãrtarea articolului hotãrît -lui ºi, respectiv, -lor, ceea ce rãmîne este forma din tabel.) Distincþia fundamentalã pe care o relevã comparaþia este aceea dintre omonimie (în cazul cuvîntului românesc) ºi absenþa omonimiei. Opoziþia bãrbat/bãrbaþi, constatabilã în clasa de forme flexionare (adicã în paradigma morfologicã) a substantivului românesc, permite urmãtoarea segmentare: bãrbat (cu varianta bãrbaþ-), -i, Ø. (Apariþia semnului Ø
se justificã astfel: admitem în mod convenþional cã dupã segmentul bãrbat nu avem pur ºi simplu sfîrºit de cuvînt, ci un loc gol, care uneori se completeazã [ca în bãrbaþ(-i)], alteori nu. Cînd nu se completeazã, absenþa se indicã prin desinenþa Ø. Prin urmare, bãrbat se va segmenta astfel: bãrbat-Ø).
Este de observat cã atît Ø, cît ºi -i cumuleazã valori gramaticale. Ø este semn ºi al da-tivului, ºi al nominativului, ºi al acuzativului singular, iar -i exprimã cele trei valori ca zuale la plural.
Segmentarea substantivului maghiar indicã însã o altã situaþie: ember, -t, -nek, -ek-, Ø.
Desinenþele exprimã fiecare o singurã valoare: -t (cu varianta -et) indicã acuzativul (independent de numãr), -nek indicã ºi el, tot independent de numãr, dativul; -ek aratã pluralul, independent de caz, iar Ø, singularul, independent de caz. În aceste condiþii, a construi, de pildã, dativul sau acuzativul plural înseamnã a alipi (a aglutina) la radicalul substantival afixele de plural ºi de dativ sau acuzativ (în aceastã ordine). În rezumat, acolo unde româna exprimã simultan mai multe valori morfologice, maghiara exprimã aceleaºi valori în mod succesiv, datoritã unor afixe univoce ºi specializate. Aceasta este una dintre deosebirile importante care se stabilesc între tipul flexionar ºi tipul aglutinant.
28
