19
generale. Acþiunea lor nu e, în primul rînd, limitatã ca duratã. Se pot identifica aºadar fenomene accidentale fonetice sau de analogie atît în istoria unei limbi, cît ºi în starea ei actualã.
Acest lucru permite întrebuinþarea lor ca principii explicative ºi în raport cu starea unui sistem lingvistic (fapt care nu înseamnã însã, desigur, cã ele nu rãmîn totuºi pãrþi constitutive ale metodei comparativ-istorice).
În al doilea rînd, acþiunea schimbãrilor fonetice “accidentale” (mai ales) ºi a analogiei (mai puþin) nu are nici anvergura, nici regularitatea legilor fonetice. Acestea din urmã sînt socotite legi tocmai pentru cã funcþionarea lor este uniformã. Dacã, de exemplu, s-a ajuns la concluzia cã -l- intervocalic în cuvinte latineºti a devenit în românã -r- (lat. gula > rom. gurã), atunci trebuie sã se admitã cã aceastã transformare afecteazã toate cuvintele latineºti cu respectiva configuraþie foneticã pãstrate în românã. Or, nu aceasta este ºi situaþia schimbãrilor fonetice accidentale sau a analogiei. (În cazul ultimei, ideea de regularitate o apropie mai mult de legile fonetice, în sensul cã orice analogie presupune, dupã cum se va vedea îndatã, un model.) Atît “accidentele” fonetice, cît ºi analogia se petrec în condiþii care sînt departe de a fi arbitrare. Dar condiþiile nu se transformã niciodatã în cauze care determinã schimbarea foneticã sau analogia, ci rãmîn doar factori favorizanþi.
În sfîrºit, un fapt care individualizeazã în mod special analogia este acela cã aceasta poate sã nu fie numai foneticã, ci ºi (mai ales) morfologicã, sintacticã sau lexicalã.
2.2.1. Schimbãrile fonetice “accidentale”. Cea mai importantã schimbare foneticã accidentalã este asimilarea. Asimilarea se defineºte drept o modificare a unui sunet dintr-un cuvînt, petrecutã sub influenþa altui sunet din acelaºi cuvînt. Modificarea constã în faptul cã sunetul afectat preia proprietãþi acustico-articulatorii ale sunetului ce influenþeazã modificarea. Preluarea acestor proprietãþi poate fi parþialã, dar ºi totalã. În acest din urmã caz, sunetul afectat devine identic cu sunetul ce a determinat transformarea.
Un exemplu de asimilare se gãseºte în limba latinã, unde subfero a devenit, dupã o vreme, suffero. Sunetul afectat este consoana /b/, iar sunetul ce a indus modificarea este consoana /f/; /b/ ºi /f/ diferã prin proprietãþile lor acustico-articulatorii. /b/ este rostit cu participarea coardelor vocale ºi totodatã prin ocluziunea buzelor. /f/ este pronunþat fãrã participarea coardelor vocale ºi doar prin îngustarea traiectului fonator (nu ºi prin ocluziunea lui). Asimilarea înseamnã în cazul de faþã transformarea totalã a lui /b/, mai precis identificarea lui cu /f/.
Dupã natura sunetelor care participã la proces, asimilarea poate fi vocalicã, consonanticã ºi mixtã.
Asimilarea vocalicã înseamnã modificarea unei vocale de cãtre o altã vocalã. În graiul moldovenesc, /i/ a asimilat parþial pe /a/ ºi astfel, în loc de bãiat ºi tãmîiat, cuvintele se pronunþã bãiet ºi tãmîiet (aici /i/ este semivocalic). /ã/ final (sau poate /a/ final) din cuvîntul vechi românesc measã a determinat dispariþia lui /e/ ºi s-a ajuns astfel la forma cunoscutã azi, masã; /o/ din celofan a asimilat complet pe /e/, fapt care a condus la apariþia formei
čolofan.
Asimilãri consonantice. Neologismul românesc ºoºon provine din francezã, dar în francezã al doilea /º/ era de fapt /s/ (chausson). Deci /º/ l-a asimilat complet pe /s/. Un fenomen similar s-a petrecut ºi în cazul neologismului ºosetã (ºosete), de aceeaºi provenienþã.
De astã datã asimilarea s-a petrecut în sens invers, /s/ asimilîndu-l pe /º/, ceea ce a însemnat apariþia formei sosetã.
Asimilãrile mixte înseamnã modificarea unei vocale sub influenþa unei consoane sau invers. În româna veche nu se întîlneºte forma femeie, ci fãmeie. Regional, cuvîntul apare
20
Manual de lingvisticã generalã
fie sub forma fomeie, fie sub forma fumeie ºi nu e întîmplãtor faptul cã dupã consoana /f/
au apãrut vocalele /o/ sau /u/. /f/ este o consoanã articulatã cu ajutorul buzei inferioare (ea este o labiodentalã), în timp ce /o/ ºi /u/ sînt singurele vocale pronunþate cu ajutorul buzelor (de aceea ele sînt ºi denumite “labiale”).
Un caz important pentru românã de asimilare mixtã este palatalizarea. În graiurile româneºti, vocalele /e/ ºi /i/ au “forþã de eroziune” asupra anumitor consoane care le precedã.
Astfel, /b/ a devenit /gh’/ sub influenþa lui /i/ (bine > gh’ine), /t/ a devenit /k’/ sub influenþa lui /e/ (frate > frak’e), iar /t/ a devenit /č/ tot sub influenþa lui /i/ (tine > čine). Fenomenul se numeºte palatalizare, deoarece influenþa lui /i/ sau /e/ asupra consoanelor înseamnã tocmai schimbarea locului de articulare a consoanelor: ele se articuleazã (în contextele menþionate mai înainte) în zona cerului gurii, adicã în zona palatalã.
În funcþie de poziþia sunetelor care participã la proces, asimilarea poate fi în contact sau la distanþã. De exemplu, toate cazurile de palatalizare indicate mai înainte sînt asimilãri în contact. ªi toate asimilãrile consonantice despre care am amintit sînt asimilãri la distanþã.
Dupã direcþia procesului, asimilãrile sînt progresive ºi regresive. La forma ienicer, cunoscutã azi, s-a ajuns de la forma ianicer, prin asimilarea progresivã a lui /a/ de cãtre
/i/ semivocalic. În schimb, cuvîntul românesc bumb, provenit din maghiarul gomb, este rezultatul unui proces de asimilare regresivã, /g/ fiind transformat sub influenþa lui /b/.
În sfîrºit, a putut reieºi, din cele arãtate pînã aici, concluzia cã o asimilare poate fi parþialã (ca în cazul formei ienicer) sau totalã (ca în situaþia lui bumb).
Fenomenul contrar asimilãrii este disimilarea. Cînd acelaºi sunet apare de douã ori în acelaºi context fonetic, se poate întîmpla ca fenomenul sã fie resimþit de cãtre unii vorbitori ca fiind stînjenitor din punct de vedere articulatoriu. Se recurge astfel la o simplificare ce constã în modificarea uneia dintre cele douã apariþii ale sunetului. Pe aceastã cale, coridor a devenit colidor, iar proprietate s-a transformat în propietate. Dupã cum se observã, disimilarea poate însemna fie o diferenþã între apariþiile aceluiaºi sunet, fie o dispariþie (ca în cazul lui propietate).
Existã fapte de istorie a limbii la a cãror elucidare îºi aduce contribuþia disimilarea. Pentru românã, de exemplu, nu s-ar putea explica mulþumitor originea cuvintelor mormînt, cãrunt sau frate dacã ar fi fost aplicat doar principiul legilor fonetice. Toate cele trei cuvinte au cîte un etimon latin: monumentum, canutus, fratre. Ceea ce explicã felul cum s-a ajuns de la aceste forme la cuvintele cunoscute azi e tocmai disimilarea. Dupã dispariþia lui /u/ din monumentum, consoanele /n/ ºi /m/ au ajuns sã fie în contact. Proprietãþile lor articulatorii sînt suficient de asemãnãtoare pentru ca rostirea lor împreunã sã devinã dificilã. Disimilarea (constînd în apariþia lui /r/ în poziþia lui /n/) este astfel o reacþie articulatorie fireascã. Tot de o disimilare (ce constã în dispariþia celui de-al doilea /r/) este vorba ºi în tranziþia de la fratre la frate. Cît priveºte situaþia lui cãrunt, faptele aratã cã, între forma actualã ºi etimonul latin, mai existã o formã care continuã “în mod direct” cuvîntul latinesc: cuvîntul vechi românesc cãnunt. Disimilarea s-a produs tocmai în cazul acestui cuvînt ºi de aici a rezultat forma literarã cunoscutã azi.
Disimilarea ºi asimilarea au principii comune de clasificare.
Metateza constã în inversarea ordinii de apariþie a douã sunete într-un context fonetic.
În acest fel, logodnã devine logondã, potcoavã devine poctoavã, necesitate devine nese-citate, iar sculpturã – sclupturã. Metatezele apar ºi ele ca urmare a tendinþei unor vor bitori de a face pronunþia mai uºoarã. Ca ºi asimilarea sau disimilarea, metateza explicã unele fapte de istorie lingvisticã. Originea latinã a cuvîntului pãdure (< paludem), de pil dã, nu e explicabilã doar prin legea conform cãreia -l- intervocalic din latinã devine în românã -r-.
Lingvistica istoricã
21
Tranziþia de la paludem la pãdure înseamnã ºi metateza consoanelor /l/ ºi /d/ (sau poate metateza consoanelor /d/ ºi /r/).
Sincopa este cãderea unei vocale aflate între douã consoane. Destul de multe fapte de istorie a limbii pot fi explicate cu ajutorul acestei schimbãri. De exemplu, în tranziþia de la lat. directus la rom. drept nu e implicatã numai o lege foneticã, ci ºi sincopa lui /i/. În cuvintele latineºti calidus, viridis, vestimentum, care sînt etimoanele cuvintelor româneºti cald, verde, veºmînt, s-a produs acelaºi fenomen. Sincopa este observabilã ºi în funcþionarea sincronicã a unui sistem lingvistic. Forma literarã pernã este produsul unei sincope (regional, se întâlneºte forma mai veche perinã).
Opusul sincopei este anaptixa. Anaptixa înseamnã, prin urmare, apariþia unei vocale între douã consoane. Cuvîntul românesc chinoroz (astãzi arhaic) provine din germanã, dar în germanã forma este Kienruss. Primul /o/ din cuvîntul românesc se justificã, aºadar, prin anaptixã. Unele dintre cuvintele pe care maghiara le-a împrumutat din slava veche au suferit ºi ele aceeaºi schimbare: v. sl. aoaqy > mgh. barát, v. sl. nompqy > mgh. paraszt.
În ro mânã, pronunþia adiministraþie se explicã tot prin anaptixã.
Asimilarea, disimilarea, metateza, sincopa sau anaptixa nu sînt singurele schimbãri fonetice accidentale. Pentru o expunere mai cuprinzãtoare a problemei, a se vedea bibliografia de la sfîr ºitul capitolului.
2.2.2. Analogia. Ca ºi schimbãrile fonetice accidentale, analogia produce modificãri datoritã cãrora regularitatea legilor fonetice este tulburatã. Chiar numele fenomenului indicã felul în care se produce acest tip de modificãri. Orice analogie (în sensul larg al termenului) presupune existenþa unui model. Aceastã premisã rãmîne valabilã ºi în situaþia analogiei lingvistice. Aici modelul poate fi de naturã foneticã, morfologicã, sintacticã sau lexicalã, fapt ce conduce la existenþa unor tipuri corespunzãtoare de analogii.
Vorbitorii acþioneazã (din punct de vedere lingvistic, desigur) în conformitate cu modelul. Acþiunea lor lingvisticã poate fi uneori conºtientã, dar, în cele mai multe cazuri, ea este mai degrabã reflexã, fiind o simplã preluare a ceea ce aud în jur. Acþionînd în felul acesta, vor bitorii produc o inovaþie în sistemul lingvistic pe care îl folosesc. Inovaþia poate sã se piar dã, dar existã ºi ºansa ca ea sã se impunã, devenind normã.
Pentru prezenþa lui /m/ în cuvîntul octombrie nu se poate da o explicaþie mulþumitoare nici fãcînd apel la schimbãri fonetice accidentale, nici chemînd în ajutor legile fonetice. În francezã, englezã, germanã sau rusã, cuvintele corespunzãtoare termenului românesc nu conþin consoana /m/. Explicaþia o dã analogia. Modelul este perechea de cuvinte septembrie
– noiembrie care încadreazã, în succesiunea numelor lunilor, cuvîntul octombrie. Inovaþia con stã în introducerea consoanei /m/ în acest cuvînt dupã vocala /o/ ºi înainte de /b/.
Pronunþia dúminicã (accentul cãzînd pe prima silabã) este explicabilã tot prin analogie. Modelul este accentuarea primei silabe în substantivele vineri ºi sîmbãtã, iar inovaþia este extinderea acestei accentuãri ºi asupra substantivului duminicã. În amîndouã cazurile discutate mai sus analogia este foneticã.
