18

Manual de lingvisticã generalã

Exemplele cele mai convingãtoare de asemãnãri relevante din punct de vedere comparativ-istoric pot fi date aducînd în discuþie schimbãrile fonetice. Între cuvîntul latinesc lacte ºi cel românesc lapte se constatã o asemãnare. Se poate face astfel apel, din nou, la testul asemãnãrilor nesemnificative, din punct de vedere comparativ-istoric, pentru a vedea despre ce fel de asemãnare este vorba. Dar mai existã ºi o altã modalitate pentru a dovedi cã asemãnarea cuvintelor reflectã, de fapt, chiar înrudirea lor. Cuvîntul românesc formeazã, din punct de vedere fonetic, “o serie” împreunã cu alte cuvinte precum piept sau drept. Toate trei conþin grupul consonantic -pt-. Aºa cum grupului pt din cuvîntul lapte îi corespunde grupul -ct- în lacte, tot astfel grupului -pt din piept ºi drept îi corespunde acelaºi grup

-ct- din cuvintele latine pectus ºi directus. Rezultatul acestei observaþii se poate exprima în urmãtoarea serie de corespondenþe:

{lacte}

{lapte}

lat. {pectus} > rom. {piept}

{directus}

{drept}

Seria de corespondenþe permite abstragerea unei constatãri generale: grupul consonantic latin -ct- se transformã în grupul consonantic românesc -pt-. Avem astfel exprimatã o lege care caracterizeazã o formã de tranziþie foneticã de la limba latinã cãtre limba românã (tot o lege foneticã era implicatã ºi în asemãnarea dintre lat. cantare ºi rom. cînta: vocala a urmatã în latinã de consoanele n sau m devine în românã î, aºa cum indicã urmãtoarea serie: lat. blandus > rom. blînd, lat. campus > rom. cîmp, lat. anima > rom. (arhaic) înemã). O

astfel de lege ilustreazã principiul schimbãrilor fonetice regulate.

Legile fonetice reprezintã un punct de reper esenþial în investigaþia istoricã a unei limbi sau a unui grup de limbi. În acelaºi timp, ele mai constituie ºi un preþios îndreptar în stabilirea etimologiilor. Valoarea lor orientativã în masa de date pe care o furnizeazã istoria unei (sau unor) limbi este cu atît mai mare cu cît orice lege foneticã se caracterizeazã prin urmãtoarele douã trãsãturi:

(i) funcþioneazã numai în succesiune, adicã de la limba-mamã la descendenþii ei: de la latinã la românã, de la slava comunã la rusã etc.;

(ii) funcþioneazã pe o duratã limitatã.

Ultima caracteristicã are importante implicaþii pentru etimologie. Se constatã, de pildã, asemãnarea dintre lat. directus ºi rom. direct. Un necunoscãtor ar putea crede cã adjectivul (sau adverbul) românesc ne-a fost transmis, în mod nemijlocit, din latinã. Dar, în afarã de faptul cã, în românã, direct a apãrut de puþinã vreme (secolul al XIX-lea), un alt argument împotriva unei asemenea etimologii este acela cã grupul -ct- din cuvîntul românesc ar fi trebuit sã sufere acþiunea legii fonetice descrise mai sus. Cum acest lucru s-a întîmplat în cazul cuvîntului drept, etimologia lui direct trebuie cãutatã în altã parte.

2.2. Complementarele legilor fonetice. Legile fonetice lumineazã aspecte semnificative ale trecutului limbilor. Ele nu pot explica însã toate fenomenele care au loc în istoria acestora.

Se obiºnuieºte, de aceea, ca, alãturi de principiul corespondenþelor fonetice regulate, sã se întrebuinþeze ºi alte principii explicative. Acestea sînt schimbãrile fonetice “accidentale”

(denumite de cãtre unii lingviºti ºi “accidente fonetice”) ºi analogia. ªi primul principiu, ºi al doilea sînt un fel de complementare ale legilor fonetice. Este semnificativ, de altfel, faptul cã acei lingviºti care, în teorie, au susþinut importanþa absolutã a legilor fonetice pentru explicarea istoriei unei limbi au fost nevoiþi, în practicã, sã admitã cã existã ºi schimbãri care nu mai cad sub incidenþa corespondenþelor regulate.

Accidentele fonetice ºi analogia se deosebesc de legile fonetice prin mai multe trãsãturi

Lingvistica istoricã

19

generale. Acþiunea lor nu e, în primul rînd, limitatã ca duratã. Se pot identifica aºadar fenomene accidentale fonetice sau de analogie atît în istoria unei limbi, cît ºi în starea ei actualã.

Acest lucru permite întrebuinþarea lor ca principii explicative ºi în raport cu starea unui sistem lingvistic (fapt care nu înseamnã însã, desigur, cã ele nu rãmîn totuºi pãrþi constitutive ale metodei comparativ-istorice).

În al doilea rînd, acþiunea schimbãrilor fonetice “accidentale” (mai ales) ºi a analogiei (mai puþin) nu are nici anvergura, nici regularitatea legilor fonetice. Acestea din urmã sînt socotite legi tocmai pentru cã funcþionarea lor este uniformã. Dacã, de exemplu, s-a ajuns la concluzia cã -l- intervocalic în cuvinte latineºti a devenit în românã -r- (lat. gula > rom. gurã), atunci trebuie sã se admitã cã aceastã transformare afecteazã toate cuvintele latineºti cu respectiva configuraþie foneticã pãstrate în românã. Or, nu aceasta este ºi situaþia schimbãrilor fonetice accidentale sau a analogiei. (În cazul ultimei, ideea de regularitate o apropie mai mult de legile fonetice, în sensul cã orice analogie presupune, dupã cum se va vedea îndatã, un model.) Atît “accidentele” fonetice, cît ºi analogia se petrec în condiþii care sînt departe de a fi arbitrare. Dar condiþiile nu se transformã niciodatã în cauze care determinã schimbarea foneticã sau analogia, ci rãmîn doar factori favorizanþi.

În sfîrºit, un fapt care individualizeazã în mod special analogia este acela cã aceasta poate sã nu fie numai foneticã, ci ºi (mai ales) morfologicã, sintacticã sau lexicalã.

2.2.1. Schimbãrile fonetice “accidentale”. Cea mai importantã schimbare foneticã accidentalã este asimilarea. Asimilarea se defineºte drept o modificare a unui sunet dintr-un cuvînt, petrecutã sub influenþa altui sunet din acelaºi cuvînt. Modificarea constã în faptul cã sunetul afectat preia proprietãþi acustico-articulatorii ale sunetului ce influenþeazã modificarea. Preluarea acestor proprietãþi poate fi parþialã, dar ºi totalã. În acest din urmã caz, sunetul afectat devine identic cu sunetul ce a determinat transformarea.

Un exemplu de asimilare se gãseºte în limba latinã, unde subfero a devenit, dupã o vreme, suffero. Sunetul afectat este consoana /b/, iar sunetul ce a indus modificarea este consoana /f/; /b/ ºi /f/ diferã prin proprietãþile lor acustico-articulatorii. /b/ este rostit cu participarea coardelor vocale ºi totodatã prin ocluziunea buzelor. /f/ este pronunþat fãrã participarea coardelor vocale ºi doar prin îngustarea traiectului fonator (nu ºi prin ocluziunea lui). Asimilarea înseamnã în cazul de faþã transformarea totalã a lui /b/, mai precis identificarea lui cu /f/.

Dupã natura sunetelor care participã la proces, asimilarea poate fi vocalicã, consonanticã ºi mixtã.

Asimilarea vocalicã înseamnã modificarea unei vocale de cãtre o altã vocalã. În graiul moldovenesc, /i/ a asimilat parþial pe /a/ ºi astfel, în loc de bãiat ºi tãmîiat, cuvintele se pronunþã bãiet ºi tãmîiet (aici /i/ este semivocalic). /ã/ final (sau poate /a/ final) din cuvîntul vechi românesc measã a determinat dispariþia lui /e/ ºi s-a ajuns astfel la forma cunoscutã azi, masã; /o/ din celofan a asimilat complet pe /e/, fapt care a condus la apariþia formei

čolofan.

Asimilãri consonantice. Neologismul românesc ºoºon provine din francezã, dar în francezã al doilea /º/ era de fapt /s/ (chausson). Deci /º/ l-a asimilat complet pe /s/. Un fenomen similar s-a petrecut ºi în cazul neologismului ºosetã (ºosete), de aceeaºi provenienþã.

De astã datã asimilarea s-a petrecut în sens invers, /s/ asimilîndu-l pe /º/, ceea ce a însemnat apariþia formei sosetã.

Asimilãrile mixte înseamnã modificarea unei vocale sub influenþa unei consoane sau invers. În româna veche nu se întîlneºte forma femeie, ci fãmeie. Regional, cuvîntul apare

20

Manual de lingvisticã generalã

fie sub forma fomeie, fie sub forma fumeie ºi nu e întîmplãtor faptul cã dupã consoana /f/

au apãrut vocalele /o/ sau /u/. /f/ este o consoanã articulatã cu ajutorul buzei inferioare (ea este o labiodentalã), în timp ce /o/ ºi /u/ sînt singurele vocale pronunþate cu ajutorul buzelor (de aceea ele sînt ºi denumite “labiale”).

Un caz important pentru românã de asimilare mixtã este palatalizarea. În graiurile româneºti, vocalele /e/ ºi /i/ au “forþã de eroziune” asupra anumitor consoane care le precedã.

Astfel, /b/ a devenit /gh’/ sub influenþa lui /i/ (bine > gh’ine), /t/ a devenit /k’/ sub influenþa lui /e/ (frate > frak’e), iar /t/ a devenit /č/ tot sub influenþa lui /i/ (tine > čine). Fenomenul se numeºte palatalizare, deoarece influenþa lui /i/ sau /e/ asupra consoanelor înseamnã tocmai schimbarea locului de articulare a consoanelor: ele se articuleazã (în contextele menþionate mai înainte) în zona cerului gurii, adicã în zona palatalã.

În funcþie de poziþia sunetelor care participã la proces, asimilarea poate fi în contact sau la distanþã. De exemplu, toate cazurile de palatalizare indicate mai înainte sînt asimilãri în contact. ªi toate asimilãrile consonantice despre care am amintit sînt asimilãri la distanþã.

Dupã direcþia procesului, asimilãrile sînt progresive ºi regresive. La forma ienicer, cunoscutã azi, s-a ajuns de la forma ianicer, prin asimilarea progresivã a lui /a/ de cãtre

/i/ semivocalic. În schimb, cuvîntul românesc bumb, provenit din maghiarul gomb, este rezultatul unui proces de asimilare regresivã, /g/ fiind transformat sub influenþa lui /b/.

În sfîrºit, a putut reieºi, din cele arãtate pînã aici, concluzia cã o asimilare poate fi parþialã (ca în cazul formei ienicer) sau totalã (ca în situaþia lui bumb).

Fenomenul contrar asimilãrii este disimilarea. Cînd acelaºi sunet apare de douã ori în acelaºi context fonetic, se poate întîmpla ca fenomenul sã fie resimþit de cãtre unii vorbitori ca fiind stînjenitor din punct de vedere articulatoriu. Se recurge astfel la o simplificare ce constã în modificarea uneia dintre cele douã apariþii ale sunetului. Pe aceastã cale, coridor a devenit colidor, iar proprietate s-a transformat în propietate. Dupã cum se observã, disimilarea poate însemna fie o diferenþã între apariþiile aceluiaºi sunet, fie o dispariþie (ca în cazul lui propietate).

Existã fapte de istorie a limbii la a cãror elucidare îºi aduce contribuþia disimilarea. Pentru românã, de exemplu, nu s-ar putea explica mulþumitor originea cuvintelor mormînt, cãrunt sau frate dacã ar fi fost aplicat doar principiul legilor fonetice. Toate cele trei cuvinte au cîte un etimon latin: monumentum, canutus, fratre. Ceea ce explicã felul cum s-a ajuns de la aceste forme la cuvintele cunoscute azi e tocmai disimilarea. Dupã dispariþia lui /u/ din monumentum, consoanele /n/ ºi /m/ au ajuns sã fie în contact. Proprietãþile lor articulatorii sînt suficient de asemãnãtoare pentru ca rostirea lor împreunã sã devinã dificilã. Disimilarea (constînd în apariþia lui /r/ în poziþia lui /n/) este astfel o reacþie articulatorie fireascã. Tot de o disimilare (ce constã în dispariþia celui de-al doilea /r/) este vorba ºi în tranziþia de la fratre la frate. Cît priveºte situaþia lui cãrunt, faptele aratã cã, între forma actualã ºi etimonul latin, mai existã o formã care continuã “în mod direct” cuvîntul latinesc: cuvîntul vechi românesc cãnunt. Disimilarea s-a produs tocmai în cazul acestui cuvînt ºi de aici a rezultat forma literarã cunoscutã azi.

Disimilarea ºi asimilarea au principii comune de clasificare.

Metateza constã în inversarea ordinii de apariþie a douã sunete într-un context fonetic.

În acest fel, logodnã devine logondã, potcoavã devine poctoavã, necesitate devine nese-citate, iar sculpturã – sclupturã. Metatezele apar ºi ele ca urmare a tendinþei unor vor bitori de a face pronunþia mai uºoarã. Ca ºi asimilarea sau disimilarea, metateza explicã unele fapte de istorie lingvisticã. Originea latinã a cuvîntului pãdure (< paludem), de pil dã, nu e explicabilã doar prin legea conform cãreia -l- intervocalic din latinã devine în românã -r-.

Lingvistica istoricã

21