– spre exemplu – valoarea înnoitoare a ideilor lui Saussure riscã sã nu fie perceputã de un învãþãcel dacã, în prealabil, nu se schiþeazã un cadru al crizei explicative prin care trecea lingvistica la sfîrºitul secolului al XIX-lea.
Din acest punct de vedere, se poate face observaþia cã lucrarea de faþã oscileazã între lingvistica teoreticã ºi istoria lingvisticii. M-am strãduit ca aceastã oscilaþie sã nu fie dezordonatã. ªi, dacã observaþia are coloratura unei obiecþii, mi-o asum în totalitate, fie ºi numai pentru motivul cã ºtiu, din proprie experienþã, cît de important este a cunoaºte poziþia ºi anvergura istoricã a unei idei sau a unei teorii.
Lui Saussure ºi lui Bloomfield le este consacrat, în aceastã lucrare, cîte un capitol.
Pentru un manual de lingvisticã generalã, dimensiunea capitolelor poate pãrea exageratã.
Optînd pentru un comentariu detaliat al ideilor, am avut în vedere douã stãri de fapt: existenþa unor traduceri semnificative din aceºti autori ºi existenþa unor studii de sintezã despre concepþiile lor lingvistice. Am considerat astfel util un comentariu amãnunþit, care sã-i serveascã eventualului student curios drept însoþitor în lectura originalului. Mi-am propus ca expunerea sã lumineze gîndirea vie, gîndirea care “se face”, ºi, de aceea, accentul a fost pus pe explicitarea supoziþiilor care i-au condus pe cei doi lingviºti la formularea unora dintre aserþiunile lor celebre. Nu am ezitat însã (acolo unde mi s-a pãrut evident) sã semna lez scãpãri, insuficiente explicitãri sau chiar contradicþii. Pentru oricine ajunge sã se confrunte prima datã cu opera unui mare savant mi se pare foarte importantã învedera-rea adevãrului cã gîndirea acestuia nu se prezintã sub forma unei mulþimi compacte de aserþiuni de o orbitoare genialitate. Ea este un flux viu (dar tocmai de aceea inegal), pe al
Introducere
13
cãrui fundal de inerente neîmpliniri sau impasuri ajung sã se perceapã mai bine reuºitele ºi relevanþa lor.
Îndrãznesc sã sper cã anumite capitole din acest manual ar putea interesa ºi pe cei care studiazã filosofia. Am în vedere capitolul “Metodã ºtiinþificã ºi gîndire filosoficã în lingvistica din secolul al XIX-lea”, partea a doua în întregime, precum ºi ultimele douã capitole din partea a treia. Iar, datoritã nivelului accesibil (consider eu) de prezentare a faptelor, lucrarea ar putea interesa pe orice intelectual cu oarecare preocupãri pentru fenomenul limbajului.
În orice caz, manualul a fost gîndit nu numai ca un manual de lingvisticã generalã, ci ºi ca o lucrare de culturã lingvisticã generalã.
Le sînt adînc îndatorat domnilor Ion COJA, Constantin DOMINTE ºi Emanuel VASILIU, precum ºi doamnei Laura VASILIU, care au avut bunãvoinþa de a citi manuscrisul lucrãrii.
Am gãsit în observaþiile dumnealor îndreptare pentru mine însumi, dar ºi încurajarea de a continua ceea ce începusem. Mulþumesc, de asemenea, editurii “All” ºi, în mod special, domnului Mihai Penescu pentru extraordinara bunãvoinþã cu care mi-a fost primitã oferta de publicare.
Se înþelege, însã, cã rãmîn singurul rãspunzãtor pentru toate lucrurile (bune, dar mai ales rele) pe care eventualul cititor le va gãsi aici.
Bucureºti,
EMIL
IONESCU
19 aprilie 1992
Partea I
ÎNTEMEIEREA ªTIINÞIFICÃ
A LINGVISTICII
Capitolul I
LINGVISTICA ISTORICÃ
Rezumat
Lingvistica istoricã înseamnã, în primul rînd, o anumitã metodã de cercetare a fapte lor de limbã: metoda comparativ-istoricã. Struc tura ºi principiile acestei metode sînt prezentate în para graful 2. Principiul de bazã este cel al asemã nãrii dintre formele lingvis tice. Se aratã mai întîi cã nu orice asemã nare este relevantã din unghi comparativ-istoric ºi se comenteazã cîteva exem ple. Se discutã apoi structura metodei comparativ-istorice, ºi anume legile fonetice, schimbãrile fonetice neregulate (sau
“accidentale”) ºi analo gia. Schimbãrile fo netice “accidentale” ºi analogia sînt gîndite drept complementare ale legilor fone tice, de oarece, cu ajutorul lor, se pot explica transformãri pe care legile fonetice nu le pot ex plica.
Se face o clasificare a schimbãrilor fonetice neregulate ºi a analogii lor.
Paragraful 3 e consacrat rezultatelor obþinute prin aplicarea metodei comparativ-istorice. Sînt discutate, în acest context, proce dura reconstrucþiei unor forme lingvistice neatestate ºi clasificarea limbilor dupã cele douã criterii: genealogic ºi tipologic.
O realizare tîrzie a metodei comparativ-istorice este cercetarea semanticã diacronicã.
Dinamica acestei noi discipline e comen tatã ºi ilustratã prin teoriile schimbãrii semantice propu se de Michel Bréal, Lazãr ªãineanu, Antoine Meillet, Hans Sperber ºi Jost Trier.
Toate aceste teorii constituie conþinutul para grafului 4.
1. INTRODUCERE
Despre lingvisticã, în calitatea ei de disciplinã ºtiinþificã, nu se poate vorbi decît în -
cepînd cu primul pãtrar al secolului al XIX-lea. În aceastã perioadã sînt valorificate da tele lingvistice pe care le-a adus cu sine descoperirea limbii sanscrite.
Sanscrita era limba exemplarã, literarã, a vechilor indieni ºi a fost vorbitã cu cel puþin un mileniu înainte de Hristos. Descoperirea sanscritei de cãtre europeni s-a datorat colonizãrii britanice a Indiei. Încã de la sfîrºitul secolului al XVIII-lea, William Jones susþine cã ase mã nãrile dintre sanscritã, greacã ºi latinã conduc spre ipoteza unui strãmoº
comun al acestor limbi.
Asemãnãrile dintre limbi fuseserã sesizate înainte ca sanscrita sã ajungã a fi cunoscutã.
Savantul rus Lomonosov studiase fragmente din lexicul limbilor slave, baltice, germanice, greacã ºi latinã, iar din asemãnãrile constatate trãsese concluzia înrudirii acestora. O
comparaþie între limbile germanice întreprinsese ºi învãþatul danez Rasmus Rask. Des co-pe rirea sanscritei a avut însã, pentru cercetãtorii limbii de la începutul secolului al XIX-lea, o importanþã egalã cu descoperirea unui punct de reper. În primul rînd, aceastã descoperire a însemnat un necesar mijloc de control al ipotezelor. Apoi cunoaºterea sanscritei a permis începerea unor cercetãri istorice asupra unor limbi deja cunoscute.
16
Manual de lingvisticã generalã
