Dupã cum se observã, naºterea lingvisticii ºtiinþifice înseamnã naºterea lingvisticii istorice (denumitã de unii cercetãtori ºi “lingvisticã diacronicã” sau “evolutivã”).
În anul 1816, Franz Bopp a publicat o lucrare ce fructifica datele furnizate de sanscritã.
Studiul sãu comparã sistemul conjugãrii în sanscritã, greacã, latinã, persanã ºi germanã ºi este considerat prima lucrare de lingvisticã în sens ºtiinþific. Tot Bopp este autorul unui monumental tratat de gramaticã comparatã a limbilor indo-europene. Metoda utilizatã de Bopp este aplicatã de cãtre A. H. Vostokov în studiul limbilor slave, de cãtre Friedrich Diez în studiul limbilor romanice ºi de cãtre G. Curtius în studiul limbilor clasice.
În cercetãrile sale, Bopp a favorizat domeniul morfologiei, neglijîndu-l pe cel al foneticii. August Schleicher a îmbunãtãþit metoda lui Bopp, formulînd principiul regularitãþii schim bã rilor fonetice. Aºa cum se va putea observa în continuare, acesta este unul dintre cele mai importante principii ale lingvisticii diacronice. El este, de asemenea, un principiu asupra cãruia savanþii au revenit des, fie reafirmîndu-l, fie respingîndu-l.
2. METODA COMPARATIV-ISTORICÃ:
STRUCTURÃ ªI PRINCIPII
Naºterea lingvisticii în calitate de ºtiinþã înseamnã ºi apariþia unei metode anume de cer cetare. Este vorba despre metoda comparativ-istoricã. Pentru toþi lingviºtii interesaþi de transformãrile istorice ale unei limbi sau ale unui grup de limbi, aceastã metodã a rãmas, pînã în zilele noastre, un punct de referinþã.
Principiul de bazã al acestei metode este asemãnarea dintre formele gramaticale aflate fie în graniþele aceleiaºi limbi, fie în limbi diferite. De la principiul asemãnãrii a pornit, de exemplu, Schleicher atunci cînd a formulat ipoteza cã limbile indo-europene au acelaºi strãmoº (o limbã care nu s-a pãstrat). De la acelaºi principiu au pornit ºi lingviºtii români cînd au formulat ideea unei române comune, din al cãrei trunchi s-au dezvoltat ramificaþiile despre care avem azi cunoºtinþã: dialectele. Constatarea unor asemãnãri este, aºadar, premisa esenþialã a metodei comparativ-istorice.
Nu orice fel de asemãnare între limbi intereseazã însã metoda comparativ-istoricã. Cu alte cuvinte, existã asemãnãri importante pentru cã dovedesc o anumitã evoluþie istoricã ºi întãresc convingerea unei succesiuni genealogice. Dar mai existã ºi asemãnãri care nu vorbesc decît despre jocul capricios al hazardului lingvistic. Ultimele pot fi grupate în felul urmãtor: (i) Asemãnãri între onomatopee ºi între cuvinte imitative Cucul este denumit în latinã prin cuvîntul cuculus, în greacã – prin kókkv (în rusã – prin kukuºka), în englezã – prin cuckoo, iar în francezã – prin coucou. Dacã, folosin du-se numai de acest tip de argument, cineva ar fi înclinat sã conchidã cã limbile în cauzã sînt înrudite, ar greºi. Asemãnãrile sînt cauzate aici de faptul cã fiecare limbã a încercat sã oglindeascã, prin structura foneticã a substantivelor enumerate, sunetul caracteristic al cucului. Dar acesta este doar un fapt întîmplãtor. Pot fi date drept contraexemple multe alte cazuri în care cuvinte imitative sau onomatopee din limbi diferite (dar imitînd acelaºi sunet sau zgomot natural) sînt deosebite unele de altele.
(ii) Asemãnãri între cuvinte “infantile”
Româna ºi chineza au în comun un cuvînt prin care este denumitã mama. Aceleaºi limbi posedã termeni asemãnãtori pentru referirea la sora mai mare: rom. þaþa ºi chin. þieþie. Aceste similitudini nu prezintã nici ele interes pentru metoda comparativ-istoricã, deoarece cuvintele care se aseamãnã au o structurã foneticã simplã ºi apar, în primul rînd, în vorbirea copiilor.
Lingvistica istoricã
17
(iii)Asemãnãri datorate împrumuturilor
Cuvintele ciorap, chebab, bacºiº, haram (ultimul, învechit ºi pãstrat numai în expresia idiomaticã “de haram a venit, de haram s-a dus”) se gãsesc atît în românã, cît ºi în turcã. Din punctul de vedere al structurii etimologice a lexicului românesc, este folositor sã se delimiteze întregul ansamblu lexical comun celor douã limbi. Dar aceastã operaþie nu este relevantã ºi pentru metoda comparativ-istoricã, deoarece este cunoscut faptul cã împrumuturile au loc ºi între limbi neînrudite. Ansamblul lexical comun românei ºi turcei ar putea deveni un fapt interesant ºi din unghi comparativ-istoric, dacã ar fi posibil sã se demonstreze cã termenii comuni îºi au originea într-o altã limbã mai veche decît româna ºi turca (desigur, într-o asemenea împrejurare nu s-ar mai putea vorbi cu certitudine despre împrumuturi). Datele de care dispune, în acest moment, ºtiinþa istoricã a limbii aratã însã cã o asemenea demonstraþie este imposibilã.
(iv)Suprapuneri întîmplãtoare
Tãtara vorbitã pe Volga ºi româna au în comun forma de acuzativ a pronumelui personal de persoana I singular: mine. Identitatea aceasta nu dovedeºte însã nimic din punct de vedere comparativ-istoric, pentru cã restul formelor sistemului pronumelui personal din tãtarã nu mai sînt asemãnãtoare cu formele corespondente româneºti. ªi chiar dacã ar fi fost, acesta era doar un prim indiciu pentru o investigaþie comparativ-istoricã: mai rãmînea sã se cerceteze dacã nu cumva cele douã limbi primiserã sistemul pronumelui personal dintr-o altã limbã mai veche.
2.1. Legile fonetice. Sã luãm însã cazul urmãtoarelor cuvinte: rom. cînta, fr. chanter, it. cantare, sp. cantar. Asemãnarea lor este evidentã ºi la aceasta se mai adaugã ºi faptul cã toate exprimã aceeaºi noþiune. Întrebarea este, aºadar, dacã asemãnarea dintre aceste verbe intereseazã sau nu metoda comparativ-istoricã. E limpede cã nu ne gãsim nici în faþa unor cuvinte imitative, nici în faþa unor termeni “infantili”. Rãmîne deci fie varianta împrumu-tului, fie cea a unor asemãnãri accidentale. Dar e uºor sã se demonstreze cã asemãnarea de mai sus nu þine de nici una dintre aceste posibilitãþi. E greu sã se vorbeascã despre împrumut, cãci fiecare verb dintre cele enumerate reprezintã un cuvînt din nucleul lexical al limbii respective. ªi este cunoscut faptul cã termenii vocabularului fundamental nu se împrumutã. Cît priveºte posibilitatea unei asemãnãri accidentale, situaþia este cu totul alta faþã de cea a pronumelui personal mine din românã ºi tãtarã. Aici este posibil sã se arate (ºi s-a ºi arãtat) cã toate aceste verbe reproduc un verb dintr-o limbã mai veche decît ele (latina): verbul cantare.
Situaþia ilustreazã tocmai unul dintre cazurile de asemãnare care privesc nemijlocit metoda comparativ-istoricã. Dupã cum se observã, ne gãsim în faþa unei situaþii de asemãnare între unitãþi lexicale (problema are însã ºi implicaþii fonetice pe care le vom discuta îndatã).
Tot un caz relevant îl oferã însã ºi morfologia. Persoana a III-a ºi a VI-a a verbului a fi se exprimã în sanscritã prin formele ásti ºi sánti, în latinã – prin est ºi sunt, în goticã – prin ist ºi sind, iar în slava veche – prin esti ºi sãntã. Aceste forme verbale nu sînt nici imitative ºi nici “in fantile”. Ele nu puteau “migra” prin împrumut dintr-o limbã în alta, cãci aparþin vo ca bu la rului fundamental al fiecãrei limbi. Se poate crede cã asemãnarea lor se datoreazã în tîm plã rii. Dar ceea ce împiedicã formularea unei asemenea ipoteze este faptul urmãtor: formele verbale enumerate sînt forme neregulate ºi este, de aceea, exclusã o asemãnare întîmplãtoare tocmai în situaþia lor. Este mult mai firesc sã se considere cã asemãnãrile se datoreazã originii comune a tuturor acestor forme. Dar, de astã datã, formele verbale-etimon nu ne mai stau la dispoziþie (aºa cum s-a întîmplat cu verbul latinesc cantare).
18
Manual de lingvisticã generalã
Exemplele cele mai convingãtoare de asemãnãri relevante din punct de vedere comparativ-istoric pot fi date aducînd în discuþie schimbãrile fonetice. Între cuvîntul latinesc lacte ºi cel românesc lapte se constatã o asemãnare. Se poate face astfel apel, din nou, la testul asemãnãrilor nesemnificative, din punct de vedere comparativ-istoric, pentru a vedea despre ce fel de asemãnare este vorba. Dar mai existã ºi o altã modalitate pentru a dovedi cã asemãnarea cuvintelor reflectã, de fapt, chiar înrudirea lor. Cuvîntul românesc formeazã, din punct de vedere fonetic, “o serie” împreunã cu alte cuvinte precum piept sau drept. Toate trei conþin grupul consonantic -pt-. Aºa cum grupului pt din cuvîntul lapte îi corespunde grupul -ct- în lacte, tot astfel grupului -pt din piept ºi drept îi corespunde acelaºi grup
-ct- din cuvintele latine pectus ºi directus. Rezultatul acestei observaþii se poate exprima în urmãtoarea serie de corespondenþe:
{lacte}
{lapte}
lat. {pectus} > rom. {piept}
{directus}
{drept}
Seria de corespondenþe permite abstragerea unei constatãri generale: grupul consonantic latin -ct- se transformã în grupul consonantic românesc -pt-. Avem astfel exprimatã o lege care caracterizeazã o formã de tranziþie foneticã de la limba latinã cãtre limba românã (tot o lege foneticã era implicatã ºi în asemãnarea dintre lat. cantare ºi rom. cînta: vocala a urmatã în latinã de consoanele n sau m devine în românã î, aºa cum indicã urmãtoarea serie: lat. blandus > rom. blînd, lat. campus > rom. cîmp, lat. anima > rom. (arhaic) înemã). O
astfel de lege ilustreazã principiul schimbãrilor fonetice regulate.
Legile fonetice reprezintã un punct de reper esenþial în investigaþia istoricã a unei limbi sau a unui grup de limbi. În acelaºi timp, ele mai constituie ºi un preþios îndreptar în stabilirea etimologiilor. Valoarea lor orientativã în masa de date pe care o furnizeazã istoria unei (sau unor) limbi este cu atît mai mare cu cît orice lege foneticã se caracterizeazã prin urmãtoarele douã trãsãturi:
(i) funcþioneazã numai în succesiune, adicã de la limba-mamã la descendenþii ei: de la latinã la românã, de la slava comunã la rusã etc.;
(ii) funcþioneazã pe o duratã limitatã.
Ultima caracteristicã are importante implicaþii pentru etimologie. Se constatã, de pildã, asemãnarea dintre lat. directus ºi rom. direct. Un necunoscãtor ar putea crede cã adjectivul (sau adverbul) românesc ne-a fost transmis, în mod nemijlocit, din latinã. Dar, în afarã de faptul cã, în românã, direct a apãrut de puþinã vreme (secolul al XIX-lea), un alt argument împotriva unei asemenea etimologii este acela cã grupul -ct- din cuvîntul românesc ar fi trebuit sã sufere acþiunea legii fonetice descrise mai sus. Cum acest lucru s-a întîmplat în cazul cuvîntului drept, etimologia lui direct trebuie cãutatã în altã parte.
2.2. Complementarele legilor fonetice. Legile fonetice lumineazã aspecte semnificative ale trecutului limbilor. Ele nu pot explica însã toate fenomenele care au loc în istoria acestora.
Se obiºnuieºte, de aceea, ca, alãturi de principiul corespondenþelor fonetice regulate, sã se întrebuinþeze ºi alte principii explicative. Acestea sînt schimbãrile fonetice “accidentale”
(denumite de cãtre unii lingviºti ºi “accidente fonetice”) ºi analogia. ªi primul principiu, ºi al doilea sînt un fel de complementare ale legilor fonetice. Este semnificativ, de altfel, faptul cã acei lingviºti care, în teorie, au susþinut importanþa absolutã a legilor fonetice pentru explicarea istoriei unei limbi au fost nevoiþi, în practicã, sã admitã cã existã ºi schimbãri care nu mai cad sub incidenþa corespondenþelor regulate.
Accidentele fonetice ºi analogia se deosebesc de legile fonetice prin mai multe trãsãturi
Lingvistica istoricã
