2.3.3. Concluzii 197
BIBLIOGRAFIE 198
Propuneri de aplicaþii 198
Capitolul al V-lea:DE LA STILISTICÃ LA PRAGMATICÃ
1. STILISTICÃ 200
1.1. Condiþiile de apariþie a stilisticii lingvistice 200
1.2. Constituirea stilisticii lingvistice 201
2. PRAGMATICA 205
2.1. Concepþia lui Charles Morris 205
2.2. Cercetãrile lui Émile Benveniste 209
2.2.1. Analiza cuvintelor “pragmatice” 209
2.2.2. Elemente de filosofie a limbajului 212
2.3. Concepþia lui Austin 217
2.3.1. Introducere 217
2.3.2. Constatativ ºi performativ 217
2.3.3. Clasificarea enunþurilor performative 218
2.3.4. Critica distincþiei constatativ/performativ 219
2.3.5. Locuþionar, ilocuþionar, perlocuþionar 220
3. CONCLUZII 220
BIBLIOGRAFIE 221
INTRODUCERE
Fiind un manual, aceastã lucrare nu are pretenþii de originalitate. Specialiºtii care vor binevoi s-o rãsfoiascã vor gãsi în ea subiecte, idei ºi chiar exemple familiare. Am sacrificat rigorile redactãrii ºtiinþifice, renunþînd (cu puþine excepþii) la trimiteri. O mare parte din ceea ce este prezentat în lucrare se gãseºte în bibliografia datã la sfîrºitul fiecãrui ca pitol.
A face lingvisticã generalã înseamnã fie a expune o teorie mai mult sau mai puþin proprie limbajului, fie a profesa o disciplinã universitarã, cu scopul de a oferi studenþilor instrumentele ºi cadrele teoretice necesare cercetãrii lingvistice. Lucrarea de faþã ilustreazã al doilea tip de demers. La originea ei se aflã cursul þinut la Facultatea de Limbi Strãine, secþia de limbi slave, din Bucureºti, în anii universitari 1990–1991 ºi 1991–1992.
Intenþia de a scrie un manual nu s-a nãscut din nevoia de a umple un gol. Specialiºtii în lingvisticã generalã de la Universitatea din Bucureºti au muncit – ºi nu de azi, de ieri – cu o exemplarã seriozitate, iar rezultatul muncii lor este faptul cã studentul filolog bucureºtean are de mult la dispoziþie tot ceea ce este necesar pentru a deveni, la rîndul sãu, un specialist.
Au fost editate mai multe antologii substanþiale care acoperã toate perioadele din istoria lingvisticii sau din istoria gîndirii filosofice despre limbaj. Existã, de asemenea, o istorie a lingvisticii, o introducere în acelaºi domeniu ºi un exhaustiv tratat de lingvisticã generalã.
S-au editat volume cuprinzînd studii ale specialiºtilor români. A fost publicatã o lucrare ce, utilizînd ipoteze ale lingvisticii ºi ale filosofiei limbajului din secolul al XX-lea, propune o perspectivã înnoitoare asupra felului cum se poate face lingvisticã generalã.
Elaborarea unui manual nu rãspunde prin urmare unei lipse, ci unei discrepanþe.
Discrepanþa se manifestã între nivelul de expunere caracteristic unei lucrãri ºtiinþifice ºi capacitatea studenþilor de a se situa în mod constant ºi profitabil (din punct de vedere intelectual) la nivelul impus. Nici unul dintre protagoniºti nu e responsabil pentru aceastã dis crepanþã. O datã perceputã, distanþa îndeamnã însã la conceperea unei strategii capabile, dacã nu sã o elimine, cel puþin sã o reducã.
La un nivel superficial, aceastã strategie se manifestã, în lucrarea de faþã, prin mai multe forme: printr-un rezumat care concentreazã substanþa fiecãrui capitol; prin propuneri de exerciþii; prin defalcarea pe teme a bibliografiei considerate minime ºi accesibile pentru toþi.
Existã însã ºi o intenþie didacticã mai profundã, exprimatã pe douã coordonate. În primul rînd, am considerat necesar ca expunerea sã stabileascã o legãturã explicitã între ceea ce se ºtie – datoritã instrucþiei lingvistice preuniversitare – ºi ceea ce urmeazã a fi cunoscut. Astfel se explicã faptul cã, în partea dedicatã lingvisticii sincronice, toate capitolele încep printr-un rezumat al cunoºtinþelor “standard” despre foneticã, morfologie, sintaxã sau semanticã.
Am încercat apoi sã arãt care sînt limitele explicative sau contradicþiile interne implicate de acest nucleu de cunoºtinþe uzuale. În sfîrºit, am prezentat alternativele la aceste puncte de vedere tradiþionale. Alternativele sînt tocmai marile ipoteze ale lingvisticii din secolul al XX-lea.
12
Manual de lingvisticã generalã
ªcoala oferã (ºi va oferi ºi în continuare) un anumit model de cunoaºtere. Difuz, dar rezistent, acest model poate fi redus la convingerea esenþialã (inoculatã copiilor) cã scopul cunoaºterii ºtiinþifice este descoperirea unui adevãr unic. Experienþele cognitive propuse de lingvistica modernã sînt integrate în acest singur model epistemic de care tinerii dispun la terminarea liceului. Însã acest efort integrator are drept unic ºi necesar rezultat invalidarea ipotezelor de cercetare noi. Nici nu se poate aºtepta altceva. Cãci, în vreme ce modelul cognitiv clasic mizeazã pe pretinsa “claritate” ºi “unicitate” a descrierii ºtiinþifice, modelul
epistemic subiacent întregii lingvistici din secolul al XX-lea pledeazã pentru valori contrare: pentru pluralitatea descrierilor ºi a explicaþiilor; pentru relativitatea adevãrului; în sfîrºit, pentru toleranþã cognitivã (ceea ce nu înseamnã însã arbitrarul opiniei, cãci toleranþa presupune respectul faþã de ideea de coerenþã internã [adicã de noncontradicþie] a unei construcþii teoretice).
O
ºansã pentru o evaluare nedeformantã a ipotezelor propuse de lingvistica modernã o constituie explicitarea presupoziþiilor epistemice alternative la cele ale descriptivismului tradiþional, vehiculat de instrucþia preuniversitarã. Am încercat sã realizez aceastã
“explicitare” ºi sã propun o comparaþie a premiselor alternative oriunde a fost posibil ºi util acest lucru. Astfel se explicã ºi strãduinþa de a compara (acolo unde cunoºtinþele mi-au permis) soluþii ºi atitudini cognitive din lingvisticã ºi soluþii ºi atitudini din alte discipline.
O contextualizare epistemologicã a lingvisticii mi se pare, de altfel, absolut necesarã. Oricît orgoliu individualist are lingvistica (ºi acest orgoliu e încã viu în Europa), este o iluzie sã se creadã cã traseele ei cognitive sînt independente de probleme generale ale cunoaºterii.
În al doilea rînd, am urmãrit ca expunerea sã aºeze ideile ºi teoriile în (uneori) complicata lor dialecticã istoricã. Nici o lucrare de lingvisticã generalã (din cele pe care le cunosc) nu neglijeazã cronologia. Mi se pare însã cã aceastã exigenþã de expunere nu e mereu exploatatã la nivelul de potenþial explicativ pe care îl conþine. Este o banalitate prea uºor uitatã ideea cã orice fapt îºi dezvãluie semnificaþiile prin contextualizare istoricã. Dar tocmai de aceea
