Textele româneºti din secolul al XVI-lea consemneazã douã forme de participiu pentru verbul a face: au fapt ºi au fãcut. Participiul fapt se explicã prin acþiunea legilor fonetice: lat. factum > rom. fapt. Dar fãcut e explicabil prin analogie. Forma s-a nãscut pe baza modelului oferit de alte participii: crescut, nãscut etc.
În aceleaºi texte, tot în paradigma verbului a face se întîlneºte forma de perfect simplu fepse. ªi ea este o creaþie analogicã, al cãrei model probabil e reprezentat de seria fripse, supse. Spre deosebire de prima inovaþie, care s-a impus, aceastã creaþie a rãmas o simplã curiozitate istoricã. Ambele cazuri ilustreazã analogia morfologicã.
22
Manual de lingvisticã generalã
Etimonul adjectivului (adverbului) românesc greu este cuvîntul latin gravis. Dar gravis a suferit el însuºi o schimbare datoratã analogiei cu antonimul sãu levis, care a devenit astfel model. Gravis s-a transformat în grevis ºi abia aceastã formã explicã exact corespon den þa grevis – greu. În aceastã împrejurare, analogia este lexicalã.
Un eºantion de analogie sintacticã îl furnizeazã verbul francez se souvenir, care era impersonal. Sinonimul sãu personal este se rappeller (“a-ºi aminti”). Sub influenþa ultimului, se souvenir a devenit ºi el personal, acceptînd pronumele personale ºi desinenþele cores punzãtoare conjugãrii cãreia îi aparþine. Ceva similar se petrece în limba românã actualã cu verbul a trebui, pe cale de a deveni ºi el verb personal (cf. formele vom trebui, veþi trebui).
3. REZULTATELE OBÞINUTE PRIN APLICAREA METODEI
COMPARATIV-ISTORICE
S-a putut observa cã aplicarea metodei comparativ-istorice conduce la o mai exactã cunoaºtere a trecutului limbilor. Acesta este rezultatul principal. Dar, în afarã de el, aplicarea metodei a mai condus la douã realizãri, deopotrivã de interesante. Acestea sînt reconstrucþia unei limbi de la care nu ne-au mai rãmas eºantioane ºi clasificarea limbilor.
3.1. Reconstrucþia. În majoritatea cazurilor discutate în paragrafele precedente, metoda comparativ-istoricã a fost aplicatã pe exemple atestate, adicã pe forme lingvistice gãsite în documente. Exigenþa de a lucra cu astfel de exemple este, de altminteri, una dintre primele condiþii ale unei investigaþii lingvistice autentic ºtiinþifice. Dar acest lucru nu e posibil în toate cazurile. De pildã, asemãnãri importante de naturã neaccidentalã au fost observate între limbi destul de diferite unele de altele, cum sînt sanscrita, greaca, latina, vechea slavã, gotica. Aceste asemãnãri au condus la ipoteza fireascã a înrudirii lor. Dar aceastã ipotezã nu poate fi confirmatã de fapte, deoarece nu e cunoscutã o limbã-strãmoº. Tocmai în asemenea condiþii, reconstrucþia îºi dovedeºte utilitatea. Reconstruc þia constã în tentativa de a reface, pornind de la faptele avute la dispoziþie, o parte a formelor pe care le-ar fi putut avea limba-strãmoº (sau, aºa cum i se mai spune cu un termen consacrat, limba-bazã). În cazul concret al asemãnãrilor dintre greacã, latinã, sanscritã etc., limba ale cãrei forme se încearcã a fi reconstruite a fost convenþional denumitã “indo-europeanã”.
Alteori însã, necesitãþi ºi mai presante îndeamnã la a face apel la procedeul reconstrucþiei.
Sînt necesitãþi pe care le dicteazã mai ales investigaþia etimologicã. Existã cazuri în care toate datele referitoare la originea unui cuvînt conduc la ipoteza cã originea lui se aflã într-o anumitã limbã. Dar, în textele rãmase din limba respectivã, ipoteticul etimon nu figureazã.
Aºa s-a întîmplat, de exemplu, cu substantivul românesc lãcustã, care are corespondenþe romanice foarte asemãnãtoare. Concluzia nu putea fi decît cã etimonul cuvîntului românesc este latin. Dar în latinã singura formã care putea conta ca etimon era substantivul locusta. Iar locusta nu putea fi considerat etimon deoarece nici legile, nici accidentele fonetice ºi nici analogia nu justificau tranziþia cãtre forma româneascã. În aceste condiþii, a fost reconstruit un etimon adecvat *lacusta. Întîmplarea a fãcut aici ca, mai tîrziu, cercetarea unor opere ale scriitorului latin Plaut sã aducã la luminã tocmai forma lacusta. Aceasta dovedea cã ipoteza ºi reconstrucþia etimonului fuseserã corecte. Dar nu întotdeauna lingvistul are ºansa unei asemenea confirmãri.
Reconstrucþia implicã anumite rigori. Atunci cînd se urmãreºte reconstrucþia unor forme gramaticale, se impune alegerea acelor forme atestate despre care se ºtie cã sînt cele mai vechi în limba sau în limbile supuse comparaþiei. ªi asta, întrucît e presupus faptul cã formele cele mai
Lingvistica istoricã
23
vechi sînt cele mai apropiate de limba ale cãrei forme se încearcã a fi reconstruite. Apoi este studiat comparativ fiecare sunet din structura formelor considerate relevante pentru reconstrucþie.
În sfîrºit, studiul comparativ trebuie sã þinã seama de legile fo netice specifice fiecãrei limbi. O
datã satisfãcute aceste exigenþe, se poate admite faptul cã forma re construitã are ºansa de a fi existat cu adevãrat. Desigur, însã, cã o premisã la fel de im por tan tã este ca materialul de forme atestate de la care porneºte reconstrucþia sã fie cît mai bogat cu putinþã.
O reconstrucþie despre care se poate crede cã aproximeazã destul de mult dintr-o realitate azi dispãrutã este aceea a numeralului zece în indo-europeanã. Sînt toate motivele sã se creadã cã numeralele – mai ales cele simple – reprezintã în fiecare limbã unele dintre cele mai vechi forme gramaticale. În acelaºi timp, materialul de forme atestate ºi asemãnãtoare între ele este suficient de bogat: gr. deca, lat. decem, got. taihun, sanscr. dása. Se observã cã primul sunet este /d/, cu excepþia goticei, unde apare /t/. Dar din istoria limbilor germanice se ºtie cã /t/ a fost obþinut din transformarea unui /d/, aºa cã avem motive sã afirmãm cã întîiul sunet al numeralului indo-european este /d/. Al doilea sunet este peste tot /e/ (ai din goticã se pronunþã tot /e/). Excepþie face sanscrita. Dar /a/ din dása este o transformare tîrzie tot a unui /e/. Urmãtorul sunet este /k/ în greacã ºi latinã, /h/ în goticã ºi un sunet foarte apropiat de /º/ în sanscritã. Dar /h/ din goticã provine din /k/. Aceasta a dus la concluzia cã numeralul indo-european trebuie sã fi conþinut în structura lui consoana k (precum c românesc din casã). De la acest punct încolo, diferenþele dintre limbi devin mai mari. Însã este cunoscut din istoria fiecãrei limbi în parte cã, în anumite contexte fonetice, consoana
/m/ favorizeazã apariþia unei vocale. Astfel, în sanscritã ºi în greacã, /m/ dezvoltã vocala /a/, în goticã /un/, iar în latinã /e(m)/. ªtiind aceasta, s-a presupus cã ultimul sunet reconstruit este consoana /m/. Reconstrucþia devine astfel *dekm (asteriscul atrage atenþia cã e vorba de o formã reconstruitã).
O întrebare fireascã legatã de reconstrucþie se referã la nivelurile de limbã despre care putem spera cã sunt reconstruibile. Cele mai mari ºanse sînt la nivelul fonetic. Acest lucru este normal, cãci este ºi nivelul la care se ºtie destul de mult (dacã nu cumva chiar cel mai mult) despre evoluþia istoricã a unei limbi. Exemplul numeralului indo-european aratã cît de importantã este contribuþia legilor fonetice la realizarea unei reconstrucþii.
ªi morfologia este un compartiment favorizat din acest punct de vedere. Reuºita unei reconstrucþii morfologice este favorizatã de faptul cã morfologia este un nivel stabil al limbii ºi mai puþin penetrabil. Se cuvine totuºi arãtat cã, la nivelul morfologic, o reconstrucþie are ºanse mai mari de a fi “corectã” doar în ceea ce priveºte rãdãcina. Desinenþele se pot pierde, dupã cum aratã situaþia lui /s/ din lat. lupus, care nu s-a mai pãstrat în nici o lim bã ro manicã.
Posibilitãþile teoretice ºi practice ale reconstrucþiei scad însã pentru nivelul sintactic ºi semantic. Se întîmplã aºa deoarece lingvistul nu mai are la dispoziþie nici un criteriu pro babil care sã-l facã a crede cã reconstrucþia sa poate sã fie corectã. Totodatã, un alt impedi ment provine chiar din limitele reconstrucþiei la nivel morfologic. Din moment ce se pot reconstrui numai rãdãcini, e greu de presupus ce funcþii sintactice pot avea formele reconstruite într-o propoziþie. Cãci forma ºi funcþia unei unitãþi lingvistice sînt separabile doar în teorie.
ªi în semanticã obstacolele în calea reconstrucþiei sînt mari. Nu existã corespondente semantice ale legilor fonetice. Direcþiile dupã care pot fi observate schimbãrile de sens nu sînt la fel de clare ca direcþiile pe care se realizeazã schimbãrile fonetice regulate. Se poate presupune – însã doar atît ºi nu mereu – cã formele reconstruite au un sens mai concret, deoarece aparþin unei limbi mai puþin evoluate.
Existã limite clare ale reconstrucþiei. Nu se poate, de exemplu, reconstrui o formã pe baza unei alte forme, ea însãºi reconstruitã. ªi nu se poate propune în etimologie un etimon
24
Manual de lingvisticã generalã
reconstruit, dacã nu existã o convergenþã a ipotezelor (precum în cazul cuvîntului lãcustã).
De exemplu, cuvîntul copil figureazã în dicþionar ca avînd origine necunoscutã. Acesta nu este un semn de ignoranþã din partea etimologilor, ci de probitate ºtiinþificã. Cuvîntul nu se mai gãseºte ºi în alte limbi ºi, deci, nu pot exista supoziþii cît de cît îndreptãþite despre originea lui. O reconstrucþie nu ar fi, în aceste condiþii, decît o întreprindere hazardatã, asumîndu-ºi chiar riscul ridicolului.
3.2. Clasificarea limbilor. Fondatorii lingvisticii diacronice ºi continuatorii lor nu ºi-au propus neapãrat sã facã o clasificare a limbilor. Dar investigaþiile comparativ-istorice din ce în ce mai cuprinzãtoare ºi mai detaliate au condus, în mod firesc, spre asemenea clasificãri ºi au confirmat unele intuiþii “preºtiinþifice”. Datorãm metodei comparativ-istorice nu numai primele schiþe de clasificare a limbilor, ci ºi criteriile acestor clasificãri: criteriul genealogic ºi criteriul tipologic (morfologic).
3.2.1. Clasificarea limbilor dupã criteriul genealogic. Conform acestui criteriu, limbile se grupeazã pe baza strãmoºului lor comun. Unitatea de clasificare utilizatã este familia. O
familie este, prin urmare, alcãtuitã din acele limbi care provin din aceeaºi limbã-bazã. În acest sens, se spune cã limbile romanice formeazã o familie, limbile slave alta º.a.m.d. Dar o familie mai poate fi alcãtuitã ºi din familii de limbi. De exemplu, limba-bazã a familiei romanice este latina. Latina, împreunã cu slava veche, cu sanscrita ºi cu greaca prezintã o serie de asemãnãri importante, care le plaseazã în familia limbilor indo-europene. În aceastã situaþie, familia limbilor indo-europene cuprinde familia limbilor romanice, slave etc.
Limba-bazã a unei familii poate fi atestatã sau neatestatã.
Ceea ce urmeazã reprezintã o enumerare sinteticã a familiilor de limbi. Enumerarea reflectã, dupã cum e ºi firesc, stadiul actual al cunoºtinþelor despre clasificarea genea lo gi cã. Cititorul dornic de o informaþie mai bogatã poate consulta bibliografia indicatã la sfîr ºitul capitolului.
1. Familia limbilor indo-europene este cea mai cunoscutã. Limbile indo-europene sînt vorbite azi în cea mai mare parte a Europei, în America ºi într-o parte a Asiei. Sînt incluse în aceastã familie limbile indiene vechi, medii ºi noi (dintre cele vechi fãcînd parte sanscrita), greaca, latina, slava veche, protogermanica, traca etc.
2. Familia limbilor semito-hamitice. Aria geograficã a acestei familii este nordul ºi nord-estul Africii ºi Peninsula Arabicã. Limbile semito-hamitice sînt ebraica, egipteana, araba ºi limbile etiopiene.
3. Familia limbilor fino-ugrice este alcãtuitã din maghiarã, finlandezã, laponã ºi estonã.
4. Familia limbilor ibero-caucaziene are drept cel mai cunoscut reprezentant gruzi-na (georgiana). Din ea mai fac parte ºi limbile din Caucaz (descrise mai ales de lingviºtii sovietici). Unii cercetãtori susþin cã în aceeaºi familie ar trebui inclusã ºi basca, limba unei mi noritãþi etnice din Spania.
5. Familia limbilor manciuro-tunguse este alcãtuitã din douã grupe, dintre care mai importante sînt limbile manciurianã ºi evenã. Ele sînt vorbite în Siberia ºi în China. S-a afirmat cã japoneza ºi coreeana fac ºi ele parte din aceeaºi familie. Dar cercetãri mai recente au infirmat aceastã ipotezã.
