Manual de lingvisticã generalã

O altã deosebire, al cãrei comentariu ni-l prilejuieºte chiar exemplul de mai sus, este problema alternanþelor fonetice. În românã – limbã flexionarã –, combinaþia rãdãcinii cu afixele determinã uneori modificãri în structura rãdãcinii. Se pronunþã bãrbat (cu t), dar la plural avem bãrbaþi, cu /þ/ în loc de /t/. Aceasta este o alternanþã foneticã (unii cercetãtori o numesc “flexiune internã”). Pentru românã putem da multe alte exemple de alternanþe, al cãror rezultat este variabilitatea rãdãcinilor. La verbul a chema, de pildã, se întîlneºte alternanþa e/ea ºi, în consecinþã, avem douã forme de rãdãcinã: chem- ºi cheam- (cf. chem, chemi, dar cheamã). Acest fenomen nu se petrece în limbile aglutinante. Tipul structural respectiv nu prezintã aºadar alternanþe, iar consecinþa e cã rãdãcinile sînt invariabile.

În limbile aglutinante, raportul dintre un afix ºi valoarea lui este de corespondenþã biunivocã; -k se referã numai la plural ºi, pentru a spune aºa, pluralul îºi alege ca formã de exprimare numai afixul -k. În limbile flexionare nu se întîmplã la fel. -i (din bãrbaþi, spre exemplu) nu exprimã numai pluralul, ci ºi persoana a II-a a indicativului prezent singular de la unele verbe (strigi, chemi, spui) sau aceeaºi persoanã a II-a a conjuncti vului prezent singular (sã strigi, sã chemi, sã spui).

În sfîrºit, o valoare gramaticalã care într-o limbã flexionarã se exprimã de mai multe ori, într-o limbã aglutinantã este exprimatã o singurã datã: à szep hazak din maghiarã se traduce în românã prin casele frumoase. Pluralul în maghiarã e marcat doar prin -k la substantiv, în vreme ce pluralul în românã e indicat de trei ori: prin -e ºi -le din casele ºi prin -e din frumoase.

Din clasa limbilor aglutinante fac parte ºi limbile bantu, tãtara, turca, finlandeza, lapo-na.

(iii)Limbi cu flexiune analiticã ºi limbi cu flexiune sinteticã. Grupul limbilor flexionare se împarte în douã subgrupuri: cel al limbilor cu flexiune analiticã ºi cel al limbilor cu flexiune sinteticã. Distincþia dintre analitic ºi sintetic nu e uºor de trasat. Problema este legatã de distincþia dintre limbi morfologic sãrace ºi limbi cu morfologie bogatã. Dar ce înseamnã cã o limbã este sãracã sau bogatã din punct de vedere morfologic nu se poate spune decît, de la caz la caz, prin comparaþie. Deosebirea analitic/sintetic apare, de aceea, ca fiind destul de vagã.

Se pot alege, totuºi, cîteva puncte de reper pentru a judeca natura mai mult sau mai puþin analiticã – respectiv sinteticã – a unui tip flexionar. Unul dintre aceste puncte de reper este flexiunea cazualã. Aici distincþia dintre analitic ºi sintetic ar putea fi exprimatã astfel: o limbã este sinteticã dacã flexiunea cazualã se realizeazã prin desinenþe ºi este analiticã dacã flexiunea cazualã este exprimatã prepoziþional. Privind comparativ, din acest punct de vedere, situaþia din latinã, românã ºi francezã, se observã cã latina este o limbã sinteticã, în timp ce româna ºi franceza sînt, mai degrabã, analitice: homo ºi hominis sînt forme de nominativ ºi genitiv ale substantivului latin, devenit în românã omul ºi (al) omului ºi l’homme ºi de l’homme în francezã. Acolo unde franceza utilizeazã o prepoziþie pentru exprimarea genitivului, româna întrebuinþeazã articolul posesiv, fãrã de care omonimia genitiv-dativ nu ar putea fi evitatã. Un alt factor de apreciere a caracterului analitic sau sintetic al unei limbi sunt gradele de comparaþie. Româna ºi franceza sînt, din acest punct de vedere, analitice, pentru cã gradele de comparaþie sînt exprimate cu ajutorul unor adverbe, în timp ce rusa ºi latina au afixe specializate ºi sînt, deci, limbi sintetice.

În sfîrºit, ponderea unor procedee lexicale poate fi consideratã ºi ea un indiciu. Germana, de exemplu, favorizeazã formaþii lexicale obþinute prin compunere, care în românã sau în francezã nu pot fi traduse decît prin perifraze. Chiar ºi în englezã – limbã consideratã a avea

Lingvistica istoricã

29

mai degrabã tendinþe analitice – sînt observabile astfel de situaþii, dar ele nu au, desigur, nici importanþa, nici anvergura cazurilor de sintetism lexical din germanã.

(iv) Limbi polisintetice (încorporate). S-au descoperit limbi la care flexiunea sinteticã se gãseºte într-o stare, s-ar putea zice, purã. În astfel de limbi, o propoziþie are aspectul ºi dimensiunile unui cuvînt din aproape orice limbã modernã. Dar fiecare “fonem” al acestei propoziþii este purtãtorul unei valori gramaticale care se raporteazã la “nucleele lexicale” ale propoziþiei (aceste nuclee fiind, la rîndul lor, niºte foneme sau cel mult grupuri de foneme).

Într-o limbã vorbitã de o populaþie din America de Nord, se întîlneºte, de exemplu, enunþul

“inialudam” , a cãrui traducere este “Eu am venit sã-i dau ei acest lucru”. Pãrþile com ponente ale acestui enunþ au urmãtoarele valori (lexicale sau gramaticale):

– d este rãdãcina verbului a da;

– primul i se raporteazã la rãdãcina d, arãtînd cã acþiunea verbului se petrece într-un trecut apropiat;

– n este pronumele personal de persoana I singular;

– al doilea i înseamnã “acest lucru”;

– a se raporteazã tot la d ºi este al doilea obiect pronominal al acestuia; este un fel de ea;

– l se raporteazã la a ºi precizeazã cã acest al doilea obiect pronominal este indirect (deci a + l ar fi echivalente cu dativul pronominal feminin ei din românã);

– u se raporteazã tot la d ºi precizeazã natura antisimetricã a verbului (un fapt similar se petrece în românã cu topica admisã de unele verbe, dar neadmisã de altele: este indiferent dacã spunem “Maria s-a certat cu Ioana.” sau “Ioana s-a certat cu Maria.”, dar topica devine relevantã în enunþuri-pereche precum “Calul bea apa.” ºi “Apa bea calul.”);

– am este echivalentul lui am venit.

Limbile polisintetice nu sînt încã suficient de bine cunoscute. Existã lingviºti care sînt de pãrere cã încorporarea înseamnã absenþa cuvintelor. Dar problema e dacã ideea noastrã despre cuvînt se potriveºte cu realitatea limbilor polisintetice.

Spre deosebire de clasificarea genealogicã, clasificarea tipologicã propune mai curînd modele idealizate. Româna este, de exemplu, o limbã indo-europeanã, dar tinde spre exem-plificarea tipului flexionar analitic, fãrã a se identifica însã cu acesta. Din aceastã cauzã, o cla sificare a limbilor implicã o inevitabilã dozã de relativism.

Dupã unii cercetãtori, clasificarea tipologicã nu are nici o legãturã cu metoda comparativ-istoricã. Am inclus, totuºi, aceastã clasificare în rîndul rezultatelor la care a condus aplicarea metodei din douã considerente. Unul constã în faptul cã primele clasificãri dateazã din perioada cînd comparativismul istoric era singura metodã ºtiinþificã a lingvisticii (chiar tipologizarea descrisã mai înainte aparþine luminatului comparatist ºi istoric al limbilor, Wilhelm von Humboldt). Al doilea considerent este acela cã, deºi mai stabile decît celelalte structuri, structurile morfologice posedã ºi ele un ritm de evoluþie. În aceste condiþii, separarea clasificãrilor tipologice de metoda comparativ-istoricã nu se mai poate face: primele profitã de pe urma informaþiilor pe care le furnizeazã ultima.

Cele douã clasificãri nu conduc, în mod firesc, la aceleaºi rezultate. Pot exista, prin urmare, limbi înrudite, dar aparþinînd unor tipuri structurale distincte, tot aºa cum se întîlnesc cazuri de limbi structural asemãnãtoare, dar neînrudite (nipona ºi coreeana, de exemplu).

30

Manual de lingvisticã generalã

4. DEZVOLTÃRI ALE LINGVISTICII

DIACRONICE: SEMANTICA ISTORICÃ

Lingvistica diacronicã a însemnat, mai întîi, studiul istoric al morfologiei ºi foneticii.

Spre sfîrºitul secolului al XIX-lea a început sã se impunã însã, tot mai pregnant, ideea cã o limbã nu poate fi separatã de viaþa sufleteascã a comunitãþii care o vorbeºte ºi, prin urmare, nici de viaþa sufleteascã a vorbitorilor care compun colectivitatea (pentru detalii, cf. capitolul

“Metodã ºtiinþificã ºi gîndire filosoficã în lingvistica secolului al XIX-lea”).

Aceastã nouã perspectivã a favorizat descoperirea altor fãgaºe de cercetare. Parþial, ele se prefiguraserã deja datoritã investigaþiilor etimologice care nu puteau face abstracþie de semanticã. Cînd însã limba a ajuns sã fie gînditã în conexiune cu fenomenele sufleteºti, problema sensului ºi-a cîºtigat, în ochii lingviºtilor, importanþa pe care o merita. Iar pentru cã lingvistica secolului al XIX-lea era, în primul rînd, o disciplinã istoristã, accentul a cãzut pe transformãrile de sens. S-a nãscut astfel o nouã ramurã a ºtiinþei limbii: semantica istoricã.

Începînd cu primii ani ai secolului al XX-lea, în lingvisticã s-a petrecut o importantã diversificare a metodelor de cercetare. Semantica a fost însã cea mai conservatoare. Ea ºi-a modificat cel mai greu obiectivele strategice de investigaþie ºi principiile. Pînã prin anii ’50,

“semanticã” a însemnat, în lingvisticã, semantica istoricã. Aceastã stabilitate de ansamblu a disciplinei a fost însã contrabalansatã de un anumit dinamism interior. De la primele studii de semanticã ºi pînã cãtre zilele noastre, este vizibilã preocuparea de a descoperi noi ºi noi factori care sã poatã explica schimbãrile de sens. O istorie sinteticã a acestor preocupãri va fi prezentatã în continuare.

Cel care a pus în circulaþie termenul “semanticã” este lingvistul francez Michel Bréal. În 1897, Bréal publicã lucrarea Essai de sémantique. Dintre factorii care determinã mutaþiile de sens, Bréal se opreºte în mod special asupra metaforei. Pentru Bréal, efectul semantic al unei metafore este o schimbare bruscã a sensului. Lingvistul francez nu are, desigur, în vedere metaforele poetice, ci acele asociaþii metaforice pe care le poate face orice vorbitor obiºnuit. Din astfel de asociaþii, care au avut ºansa de a se generaliza, au apãrut sintagme precum piciorul mesei, poalele muntelui, braþul (sau gurile) fluviului. Expresiile de acest fel sînt atît de cunoscute ºi de întrebuinþate de cãtre vorbitori, încît rar se întîmplã ca cineva sã-ºi mai dea seama cã la origini ele sînt, de fapt, metafore.

Studiul lui Bréal aratã, în mod convingãtor, ce resurse bogate pentru mutaþiile de sens se gãsesc în procesele “uzuale” de metaforizare. Se cuvine, de asemenea, a fi amintit faptul cã, într-o perioadã în care avea mare preþ ideea cã asociaþiile “populare” exprimã “geniul”

lingvistic ºi sufletesc al unei naþiuni (altfel spus, o parte a felului ei de a fi ºi de a simþi), Bréal atrãgea atenþia asupra faptului cã majoritatea metaforelor pun mai degrabã în valoare un simþ al expresivitãþii care e comun mai multor colectivitãþi lingvistice.

Filologul ºi lingvistul român Lazãr ªãineanu a publicat ºi el o lucrare intitulatã Încercare asupra semasiologiei limbii române, studii istorice despre tranziþiunea sensurilor (1887). “Semasiologie” este sinonim cu “semanticã”. Ca ºi Bréal, ªãineanu cautã o explicaþie pentru mutaþiile de sens. Alãturi de analogie (adicã de metaforã), lingvistul român considerã cã o altã explicaþie a schimbãrii este uitarea. Cuvîntul românesc ºugubãþ – aratã ªãineanu – are sensul de “glumeþ”, “pus pe ºotii”. Dar sensul originar al cuvîntului era altul: “uci gaº”, “asasin”. O rupturã atît de profundã între sensul actual ºi cel vechi nu poate fi explicatã prin analogie, ci prin uitarea sensului originar. Tot prin uitare este explicabilã ºi tranziþia de la sensul arhaic al cuvîntului slãbãnog la sensul sãu de astãzi. Slãbãnog are azi semnificaþia “slab” (dar exprimã, în mod suplimentar, o concepþie peiorativã faþã de slab).

Lingvistica istoricã

31

Sensul primar al cuvîntului era însã “bolnav de paralizia picioarelor” (acest sens a fost conservat de traducerea româneascã a Bibliei, el regãsindu-se în ediþia din 1975, Bucureºti, Tipografia Institutului Biblic, cf. Evanghelia dupã Ioan, 5: “Vindecarea slãbãnogului de la scãldãtoarea Vitezda”). Ceea ce ªãineanu nu precizeazã este însã cã, în tranziþia de la

“paralitic” la “slab”, e foarte probabil sã fi acþionat, în acelaºi timp, ºi un alt factor de mutaþie semanticã: etimologia popularã (slab – slãbãnog).

Lingvistul român este preocupat ºi de direcþiile în care se schimbã sensurile. Astfel, o prima direcþie este, pentru ªãineanu, restrîngerea de sens. În latinã neco, necare înseamnã

“a omorî”. Verbul a fost moºtenit în limba românã (a [se] îneca), dar exprimã un anumit fel de a muri: prin sufocare sub apã.

Complementarul restrîngerii este lãrgirea sensului. Cuvîntul latinesc veteranus desemna pe acei ostaºi care erau de mulþi ani înrolaþi în legiunile romane. ªi acest cuvînt a fost moºtenit în limba românã (bãtrîn), dar aici desemneazã orice persoanã vîrstnicã (este însã interesant de consemnat faptul cã, în mod cu totul întîmplãtor, sensul originar al lui bãtrîn a fost recuperat în limbajul cazon, unde el denumeºte acel contingent de ostaºi în termen aflaþi aproape de data trecerii în rezervã).

Un moment important al semanticii istorice îl reprezintã apariþia, în anul 1905, a unui amplu articol al lui Antoine Meillet. Articolul se intituleazã Cum îºi schimbã cuvintele sensul. În raport cu cercetãrile lui Bréal sau ªãineanu, puterea explicativã a teoriei lui Meillet este superioarã.

La Meillet se pot distinge trei categorii de fapte care determinã mutaþii semantice. O

primã categorie este cea a cauzelor extralingvistice. În Franþa secolelor trecute, persoanele care se fãceau vinovate de fapte deosebit de grave erau condamnate prin trimiterea la galere.