Lingvistica diacronicã a însemnat, mai întîi, studiul istoric al morfologiei ºi foneticii.
Spre sfîrºitul secolului al XIX-lea a început sã se impunã însã, tot mai pregnant, ideea cã o limbã nu poate fi separatã de viaþa sufleteascã a comunitãþii care o vorbeºte ºi, prin urmare, nici de viaþa sufleteascã a vorbitorilor care compun colectivitatea (pentru detalii, cf. capitolul
“Metodã ºtiinþificã ºi gîndire filosoficã în lingvistica secolului al XIX-lea”).
Aceastã nouã perspectivã a favorizat descoperirea altor fãgaºe de cercetare. Parþial, ele se prefiguraserã deja datoritã investigaþiilor etimologice care nu puteau face abstracþie de semanticã. Cînd însã limba a ajuns sã fie gînditã în conexiune cu fenomenele sufleteºti, problema sensului ºi-a cîºtigat, în ochii lingviºtilor, importanþa pe care o merita. Iar pentru cã lingvistica secolului al XIX-lea era, în primul rînd, o disciplinã istoristã, accentul a cãzut pe transformãrile de sens. S-a nãscut astfel o nouã ramurã a ºtiinþei limbii: semantica istoricã.
Începînd cu primii ani ai secolului al XX-lea, în lingvisticã s-a petrecut o importantã diversificare a metodelor de cercetare. Semantica a fost însã cea mai conservatoare. Ea ºi-a modificat cel mai greu obiectivele strategice de investigaþie ºi principiile. Pînã prin anii ’50,
“semanticã” a însemnat, în lingvisticã, semantica istoricã. Aceastã stabilitate de ansamblu a disciplinei a fost însã contrabalansatã de un anumit dinamism interior. De la primele studii de semanticã ºi pînã cãtre zilele noastre, este vizibilã preocuparea de a descoperi noi ºi noi factori care sã poatã explica schimbãrile de sens. O istorie sinteticã a acestor preocupãri va fi prezentatã în continuare.
Cel care a pus în circulaþie termenul “semanticã” este lingvistul francez Michel Bréal. În 1897, Bréal publicã lucrarea Essai de sémantique. Dintre factorii care determinã mutaþiile de sens, Bréal se opreºte în mod special asupra metaforei. Pentru Bréal, efectul semantic al unei metafore este o schimbare bruscã a sensului. Lingvistul francez nu are, desigur, în vedere metaforele poetice, ci acele asociaþii metaforice pe care le poate face orice vorbitor obiºnuit. Din astfel de asociaþii, care au avut ºansa de a se generaliza, au apãrut sintagme precum piciorul mesei, poalele muntelui, braþul (sau gurile) fluviului. Expresiile de acest fel sînt atît de cunoscute ºi de întrebuinþate de cãtre vorbitori, încît rar se întîmplã ca cineva sã-ºi mai dea seama cã la origini ele sînt, de fapt, metafore.
Studiul lui Bréal aratã, în mod convingãtor, ce resurse bogate pentru mutaþiile de sens se gãsesc în procesele “uzuale” de metaforizare. Se cuvine, de asemenea, a fi amintit faptul cã, într-o perioadã în care avea mare preþ ideea cã asociaþiile “populare” exprimã “geniul”
lingvistic ºi sufletesc al unei naþiuni (altfel spus, o parte a felului ei de a fi ºi de a simþi), Bréal atrãgea atenþia asupra faptului cã majoritatea metaforelor pun mai degrabã în valoare un simþ al expresivitãþii care e comun mai multor colectivitãþi lingvistice.
Filologul ºi lingvistul român Lazãr ªãineanu a publicat ºi el o lucrare intitulatã Încercare asupra semasiologiei limbii române, studii istorice despre tranziþiunea sensurilor (1887). “Semasiologie” este sinonim cu “semanticã”. Ca ºi Bréal, ªãineanu cautã o explicaþie pentru mutaþiile de sens. Alãturi de analogie (adicã de metaforã), lingvistul român considerã cã o altã explicaþie a schimbãrii este uitarea. Cuvîntul românesc ºugubãþ – aratã ªãineanu – are sensul de “glumeþ”, “pus pe ºotii”. Dar sensul originar al cuvîntului era altul: “uci gaº”, “asasin”. O rupturã atît de profundã între sensul actual ºi cel vechi nu poate fi explicatã prin analogie, ci prin uitarea sensului originar. Tot prin uitare este explicabilã ºi tranziþia de la sensul arhaic al cuvîntului slãbãnog la sensul sãu de astãzi. Slãbãnog are azi semnificaþia “slab” (dar exprimã, în mod suplimentar, o concepþie peiorativã faþã de slab).
Lingvistica istoricã
31
Sensul primar al cuvîntului era însã “bolnav de paralizia picioarelor” (acest sens a fost conservat de traducerea româneascã a Bibliei, el regãsindu-se în ediþia din 1975, Bucureºti, Tipografia Institutului Biblic, cf. Evanghelia dupã Ioan, 5: “Vindecarea slãbãnogului de la scãldãtoarea Vitezda”). Ceea ce ªãineanu nu precizeazã este însã cã, în tranziþia de la
“paralitic” la “slab”, e foarte probabil sã fi acþionat, în acelaºi timp, ºi un alt factor de mutaþie semanticã: etimologia popularã (slab – slãbãnog).
Lingvistul român este preocupat ºi de direcþiile în care se schimbã sensurile. Astfel, o prima direcþie este, pentru ªãineanu, restrîngerea de sens. În latinã neco, necare înseamnã
“a omorî”. Verbul a fost moºtenit în limba românã (a [se] îneca), dar exprimã un anumit fel de a muri: prin sufocare sub apã.
Complementarul restrîngerii este lãrgirea sensului. Cuvîntul latinesc veteranus desemna pe acei ostaºi care erau de mulþi ani înrolaþi în legiunile romane. ªi acest cuvînt a fost moºtenit în limba românã (bãtrîn), dar aici desemneazã orice persoanã vîrstnicã (este însã interesant de consemnat faptul cã, în mod cu totul întîmplãtor, sensul originar al lui bãtrîn a fost recuperat în limbajul cazon, unde el denumeºte acel contingent de ostaºi în termen aflaþi aproape de data trecerii în rezervã).
Un moment important al semanticii istorice îl reprezintã apariþia, în anul 1905, a unui amplu articol al lui Antoine Meillet. Articolul se intituleazã Cum îºi schimbã cuvintele sensul. În raport cu cercetãrile lui Bréal sau ªãineanu, puterea explicativã a teoriei lui Meillet este superioarã.
La Meillet se pot distinge trei categorii de fapte care determinã mutaþii semantice. O
primã categorie este cea a cauzelor extralingvistice. În Franþa secolelor trecute, persoanele care se fãceau vinovate de fapte deosebit de grave erau condamnate prin trimiterea la galere.
Ele erau denumite, de aceea, galériens. Aplicarea unei asemenea pedepse a fost, dupã un timp, opritã ºi s-a recurs la pedeapsa cu închisoare pe viaþã. Dar, în virtutea obiºnuinþelor, cei condamnaþi au fost denumiþi, în continuare, galériens. Un caz similar îl ilustreazã, în limba românã, cuvintele ocnã ºi ocnaº, care mai înseamnã ºi azi “puºcãrie” ºi “puºcãriaº”.
Asemenea exemple aratã, aºadar, cum schimbãri din planul realitãþii nonlingvistice se repercuteazã în planul sensului.
O a doua categorie de cauze ale mutaþiei semantice e reprezentatã, la Meillet, de cauzele lingvistice. În limba francezã, on este un reflexiv impersonal, dar se ºtie cã provine din substantivul homme. Tot în francezã, pas ºi point sînt particule întrebuinþate pentru exprimarea negaþiei ne... pas, ne... point. Dar pas ºi point provin ºi ele din substantivele omonime (care, în românã, se traduc prin pas ºi punct). În germanã, Mann înseamnã “om”, dar acelaºi cuvînt e întrebuinþat pentru exprimarea impersonalã (situaþia e echivalentã cu aceea a cuvintelor homme ºi on din francezã). În sfîrºit, în englezã, it este pronumele-obiect direct nonanimat, dar mai este ºi subiect “impersonal”, ca în expresiile it seems to me (“mi se pare” ) sau it is raining (“plouã” ), unde nu se mai referã la nimic. Este evident cã, în toate aceste cazuri, s-a petrecut o mutaþie de sens de la homme la on, de la substantivele pas ºi point la particulele negative omonime, de la substantivul Mann la particula impersonalã identicã etc.
Modificãrile acestea de sens nu pot fi explicate nici prin asociaþii metaforice, nici prin uitare, nici prin modificãrile realitãþii extralingvistice. Pentru Meillet, explicaþia se aflã chiar în structura limbilor respective. Pentru a înþelege sensul afirmaþiei sale, vom discuta mai amãnunþit cazul perechii homme – on.
În limba francezã a fost simþitã necesitatea unor exprimãri impersonale (precum existã în românã enunþurile “Se merge cu trenul”, “Acolo se mãnîncã bine” etc.). Aceastã necesitate s-a manifestat paralel cu o anumitã restricþie sintacticã proprie limbii franceze. Restricþia constã
32
Manual de lingvisticã generalã
în obligativitatea de a exprima subiectul. Este cunoscut astfel cã în francezã, spre deosebire de românã, de pildã, subiectul subînþeles este un caz rar. Probabil cã tocmai aceastã restricþie a împiedicat limba francezã sã construiascã expresii impersonale folosindu-se de pronumele reflexiv se. Într-adevãr, cînd în francezã se este utilizat în construcþii impersonale, verbul sãu regent e, în continuare, însoþit de subiect, de unde se vede clar cã valoarea impersonalã a construcþiei nu depinde de se. Astfel, existã expresia il se peut... (“se poate...” ), dar suprimarea lui il nu e permisã. În aceste condiþii, substantivul homme a fost plasat într-un dublu tipar ºi asupra lui au acþionat doi factori. În primul rînd, el a fost introdus într-un tipar sintactic, care îi impunea sã devinã subiectul gramatical al anumitor construcþii. În acelaºi timp, el a fost introdus ºi într-un tipar semantic ce îi cerea – faþã de raþiunea de a fi a unui subiect gramatical – exact contrariul: sã nu se refere în mod specific la nimic, adicã sã exprime o generalitate indeterminatã. Supus acestei duble presiuni, homme ºi-a alterat sensul (metaforic spus, ºi l-a pulverizat). E destul de probabil ca aceastã mutaþie sã fi fost favorizatã ºi de o anumitã valoare semanticã a lui homme în poziþie de subiect: în propoziþia
“L’homme est mortel.” (“Omul este muritor.”), subiectul nu se referã la un om anume, ci la toþi oamenii. Aceastã valoare îl va fi fãcut apt sã fie utilizat în construcþiile impersonale.
Schimbînd ce este de schimbat, celelalte exemple pot fi comentate într-un mod similar.
Iar sensul general al tezei lui Meillet este urmãtorul: interacþiunea dintre anumite intenþii de comunicare ale vorbitorilor ºi structura gramaticalã utilizatã pentru exprimarea acestor intenþii poate determina, în anumite situaþii, schimbãri semantice.
Al treilea ºi ultimul factor pus de Meillet la baza mutaþiilor de sens este factorul sociolingvistic. Denumirea nu-i aparþine lui Meillet însuºi, dar e adecvatã. Lingvistul francez e cunoscut, de altfel, ca un adept al cercetãrii limbii din punct de vedere sociologic.
A studia limba din acest unghi înseamnã, pentru Meillet, a lua în seamã consecinþele lingvistice ale diferenþelor de vîrstã, de sex, de confesiune sau de categorie socio-profesionalã existente între membrii unei comunitãþi. Aºa cum o comunitate nu este doar o sumã de indivizi, ci un ansamblu de grupuri relativ distincte, tot astfel o comunitate lingvisticã nu este doar o sumã de vorbitori care întrebuinþeazã, într-un mod omogen, acelaºi instrument de comunicare. Iar între diferenþierile sociale (în sens larg) ºi cele lingvistice Meillet a susþinut cã existã o legãturã: primele condiþioneazã apariþia celorlalte.
Diferenþierile nu se pot manifesta decît în acele compartimente lingvistice apte a exprima diversitatea. Tocmai de aici provine relevanþa cercetãrii sociologice a limbii pentru semantica istoricã: lexicul ºi semantica sînt nivelurile de limbã permeabile ºi deschise înnoirilor rapide.
Meillet înregistreazã un numãr mare de exemple care ilustreazã modificãri de sens sub-determinate social. De pildã, aratã el, pentru un apicultor ºi pentru un pomicultor, cuvintele albinã ºi pom nu pot avea absolut acelaºi sens ca pentru o persoanã care nu are nici una dintre aceste îndeletniciri. Verbul a se îmbrãca înseamnã, pentru o femeie, luarea unui numãr de decizii ºi afectarea unui anume interval de timp necesar acestei operaþii. În consecinþã, verbul are, în cazul femeilor, un sens relativ diferit decît pentru bãrbaþi. Cuvîntul operaþie denotã ceva pentru un matematician, altceva pentru un chirurg ºi, de fiecare datã, altceva pentru un contabil sau pentru un ofiþer. Sensul unui cuvînt învãþat de un copil la începutul activitãþilor sale lingvistice nu mai este exact acelaºi cu sensul pe care acelaºi cuvînt îl are pentru un om matur.
La Meillet se gãseºte ºi o explicaþie mai profundã a direcþiilor dupã care se modificã sensul. (De fapt, restrîngerile ºi lãrgirile de sens nici nu erau explicate de cãtre ªãineanu, ci doar descrise.) Conform lui Meillet, o lãrgire de sens are loc atunci cînd un cuvînt sau
Lingvistica istoricã
33
o expresie “migreazã” (ºi este ºi adoptatã) dintr-un grup social cãtre masa de vorbitori.
De exemplu, expresiile a-i face cuiva o scenã sau jocuri de culise provin, evident, din jargonul actorilor, tot aºa cum în ultimã instanþã ºi rechizitoriu îºi au originea în limbajul juridic. Invers, o restrîngere a sensului e condiþionatã de circulaþia unui cuvînt dinspre vocabularul fundamental cãtre vocabularele speciale ale anumitor grupuri. Între jucãtorii de ºah, a muta ºi mutare ºi-au restrîns sfera de uz, exprimînd o operaþie necesarã începerii sau continuãrii jocului.
