Uneori, factorii enumeraþi se întâlnesc izolat, dar, în alte împrejurãri, ei pot fi gãsiþi acþionînd împreunã.

Pentru multe cazuri, deosebirea dintre limbã ºi dialect este clarã. Se spune, de exemplu, cã germana de sus ºi cea de jos sînt dialectele aceleiaºi limbi, ºi nu limbi diferite.

Mijlocul de comunicare întrebuinþat în Moldova (româneascã ºi exsovieticã) este, de asemenea, un grai – graiul moldovenesc – aparþinînd dacoromânei (adicã românei vorbite în regiunea carpato-dunãreanã), ºi nu o limbã distinctã de românã. Deºi Ion Heliade Rãdulescu a avut cîndva ideea de a considera româna ºi italiana dialectele aceleiaºi limbi, în ling vistica ºtiinþificã existã un acord asupra faptului cã limbile romanice sînt totuºi limbi distincte, ºi nu doar dialecte deosebite.

Apar însã ºi cazuri cînd e dificil de afirmat dacã un instrument de comunicare întrebuinþat de o comunitate (mai mult sau mai puþin dispersatã geografic) reprezintã un dialect sau o limbã independentã. O situaþie controversatã se întîlneºte chiar în lingvistica româneascã. Despre macedoneanã (aromânã), unii lingviºti români afirmã cã este un dialect al limbii române (alãturi de dacoromânã, de istroromânã ºi de meglenitã sau meglenoromânã). Dar existã ºi opinia cã, datoritã condiþiilor istorice ºi culturale, macedoneana poate fi acum consideratã o limbã independentã în familia idiomurilor romanice. Controversele de acest tip au obligat cercetãtorii sã-ºi punã problema criteriilor care ne permit sã spunem despre cutare mijloc de comunicare cã este limbã sau dialect. S-au nãscut, de aici, mai multe teorii.

Criteriile propuse pentru trasarea graniþei dintre o limbã ºi un dialect pot fi grupate în trei categorii: criterii de naturã lingvisticã, criterii de naturã geograficã ºi/sau politicã ºi criterii de naturã psihoculturalã.

Dintre criteriile de naturã lingvisticã, unul des invocat este cel al subordonãrii. Se spune, astfel, cã un dialect este subordonat faþã de limbã (mai precis, faþã de limba naþionalã) ºi cã tocmai în aceastã ierarhie constã ºi deosebirea dintre limbã ºi dialect. Este subînþeles, în invocarea acestui argument, faptul cã subordonarea este lingvisticã, ceea ce înseamnã cã dialectul repetã

“la scarã redusã” o structurã gramaticalã mult asemãnãtoare cu aceea a limbii naþionale.

Carlo Tagliavini ºi W. von Wartburg au propus o variantã mai nuanþatã a acestui criteriu.

Propunerea lor este cunoscutã sub numele de criteriul extinderii funcþionale. Cînd o limbã ajunge sã-ºi dezvolte variante specializate pentru diversele activitãþi socio-profesionale (aºadar cînd ea posedã stiluri funcþionale), ceea ce se înregistreazã ca instrument regional, pentru realizarea comunicãrii cotidiene, devine dialect.

Tot un criteriu lingvistic, dar de o putere discriminatorie mai redusã, este cel al înrudirii; conform lui, dialectele sînt înrudite între ele. Latina vorbitã în Dacia, în Galia ºi, respectiv, în Iberia a reprezentat aºadar, la origine, dialecte ale limbii latine. Dar, dacã ne menþinem la ceea ce enunþã criteriul genealogic, se constatã cã româna, spaniola sau franceza ar trebui ºi azi considerate tot dialecte. Poate cã acest criteriu ar deveni mai pertinent dacã s-ar adãuga precizarea cã instrumente de comunicare diferenþiate geografic, dar înrudite sînt dialecte dacã limba-bazã nu a încetat sã se mai vorbeascã.

Vaclav Polak a propus drept criteriu de deosebire structura lexicului fundamental ºi structura morfologicã. E invocat, aºadar, un criteriu structural. Cînd douã mijloace lingvistice de comunicare diferenþiate geografic sînt asemãnãtoare, sub unghiul lexicului fundamental ºi sub cel al morfologiei, vorbim despre dialecte. Cînd nu, este vorba despre limbi.

Propunerea lui Polak pare sã presupunã criteriul genealogic ºi, în acelaºi timp, sã reconstruiascã noþiunea de subordonare prin cea de asemãnare. Dar, aºa cum s-a mai ob-

Lingvistica geograficã

45

servat, ideea de asemãnare este ea însãºi vagã (a se consulta ºi bibliografia de la sfîrºitul capitolului). Nu se poate ºti, prin urmare, cît de mari pot (sau trebuie) sã fie asemãnãrile pentru a putea trage concluzia cã avem de-a face cu dialecte.

Criteriile de naturã geograficã ºi/sau politicã sînt: criteriul verigilor intermediare ºi cel al apartenenþei la acelaºi stat.

Ideea verigilor intermediare s-a nãscut din constatarea faptului cã instrumente de comunicare înrudite, dar diferenþiate teritorial au o grupare geograficã “omogenã”, iar trecerea de la unul la altul se înfãptuieºte, de regulã, gradual. În multe cazuri faptul este adevãrat (de exemplu, repartiþia teritorialã a graiurilor dacoromâne) ºi criteriul poate ajuta la rezolvarea unor controverse. Aºa este, de exemplu, situaþia unor idiomuri chinezeºti care, judecate sub unghiul verigilor intermediare, se dovedesc a fi dialecte, ºi nu limbi. Dar criteriul are un grad limitat de aplicabilitate.

Saºii din Transilvania vorbesc un dialect al germanei ºi totuºi nu criteriul verigilor intermediare ne spune acest lucru, ci acela al extinderii funcþionale ºi al genealogiei.

Criteriul apartenenþei la acelaºi stat pare a fi cel mai puþin pertinent. El spune cã, dacã douã idiomuri înrudite se gãsesc în interiorul aceleiaºi graniþe, ele sînt dialecte, iar în caz contrar sînt limbi. Conform acestui punct de vedere, kazaha, tãtara ºi azerbaidjana ar trebui sã fie considerate dialecte, deoarece sînt înrudite ºi erau între graniþele fostei U. R. S. S.

Lingviºtii le considerã totuºi limbi.

Criteriile psihoculturale sînt cel al înþelegerii, al posibilitãþii de transpunere ºi al conºtiinþei etnico-lingvistice.

Criteriul înþelegerii derivã din cel al asemãnãrii structurale. Douã idiomuri sînt considerate dialecte dacã vorbitorii lor se înþeleg. Înþelegerea este un rezultat al asemãnãrii de structurã gramaticalã ºi de vocabular fundamental. Dar sînt cazuri în care dialectele sînt destul de diferite între ele, iar înþelegerea nu e posibilã fãrã ajutorul limbii literare (e situaþia unor dialecte italiene sau germane).

Asemãnãtor criteriului înþelegerii este cel al posibilitãþii de transpunere. Un vorbitor al graiului bãnãþean observã, de exemplu, cã acolo unde el pronunþã čine (e vorba de pronumele personal de persoana a II-a singular tine), un muntean pronunþã tine. Cei care au propus acest criteriu s-au orientat aºadar dupã faptul cã diferenþierile dialectale nu sînt întîmplãtoare ºi cã ele se produc aproximativ în aceleaºi “puncte”. Lucrul acesta este adevãrat, dar, dacã se depãºeºte nivelul fonetic, problemele se complicã. În morfologie, de exemplu, posibilitãþile de transpunere sînt mai rare. Totodatã, fenomenul transpunerii este aplicabil nu numai în raportul dintre dialecte, ci ºi în raportul dintre limbi: unui d rusesc urmat de o vocalã anterioarã îi corespunde în bielorusã un dz.

Unii cercetãtori considerã cã ºi conºtiinþa pe care o au vorbitorii unui idiom despre apartenenþele lor etnico-lingvistice poate constitui un factor de distingere a dialectului de limbã. Însã conºtiinþa este dependentã de gradul de culturã a comunitãþii. Iar apoi, mai este dependentã ºi de gradul individual de culturã. Se pune, aºadar, problema de a ºti cui sã ne adresãm pentru a avea o imagine semnificativã a conºtiinþei de sine a unei comunitãþi. ªi, presupunînd cã aceastã problemã este rezolvatã, mai rãmîne de vãzut în ce mãsurã ea devine relevantã ºi pentru raportul limbã–dialect. Conºtiinþa romanitãþii, pe care o au macedonenii, sau chiar conºtiinþa romanitãþii avute de românii de la nord de Dunãre nu e semnificativã în primul rînd pentru problema dialectului, ci pentru problema descendenþei latine. Dar dovezi ale acestei conºtiinþe – pentru populaþia romanicã nord-dunãreanã – apar abia în secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea. Este uºor admisibil ca în secolele XII–XIII, de exemplu, aceeaºi populaþie romanicã sã fi avut conºtiinþa diferenþierii sale faþã de alte comunitãþi, dar sã nu fi

46

Manual de lingvisticã generalã

avut ºi conºtiinþa romanitãþii. Or, acest lucru este complet nerelevant pentru descendenþa ei de fapt. Toate aceste consideraþii aratã aºadar cît de labil se dovedeºte criteriul conºtiinþei.

Multitudinea de puncte de vedere propuse în legãturã cu problema deosebirii limbã/

dialect are o explicaþie obiectivã, dupã cum obiectivã este ºi împrejurarea cã nici unul dintre criteriile enumerate nu se aplicã în toate cazurile concrete. Modul cum s-au cristalizat ramificaþiile teritoriale ale diferitelor limbi nu este unitar. Condiþiile istorice nu au fost nici ele aceleaºi pentru toate limbile. ªi nici evoluþiile culturale sau sociopolitice ale comunitãþilor.

În aceste condiþii de mare diversitate, nu putea fi aºteptatã apariþia unui criteriu infailibil de deosebire a limbii de dialect. ªi nu poate fi aºteptatã nici în viitor.

Se poate totuºi observa cã, dintre cele trei categorii de criterii, cea a criteriilor lingvistice se dovedeºte a fi mai adecvatã.

BIBLIOGRAFIE

Despre organizarea anchetei:

ªtefan Giosu, “Informarea”, în “Dialectologie românã”, Bucureºti, 1977, p. 65–72.

Felicia Vanþ-ªtef, “Alcãtuirea atlaselor”, în “Introducere în lingvisticã”, Bucureºti, 1972, p. 287–288.

Lucia Wald, “Geografia lingvisticã”, în “Tratat de lingvisticã generalã”, Bucureºti, 1971, p. 104–105.

Despre întocmirea atlaselor:

ªtefan Giosu, ibidem, p. 83–84.

Despre interpretarea atlaselor:

Felicia Vanþ-ªtef, “Interpretarea hãrþilor”, ibidem, p. 296–300.

Despre problemele teoretice ale geografiei lingvistice:

Eugenio Coseriu, “La geografía lingüística”, Universi dad de Montevideo, 1955.

Constantin Dominte, “Factorii care duc la apariþia ramificaþiilor teritoriale” ºi “Criterii de delimitare a limbii de dialect”, în “Tratat de lingvisticã generalã”, Bucureºti, 1971, p. 422–430.

Capitolul al III-lea

METODÃ ªTIINÞIFICÃ ªI GÎNDIRE FI LO SO FI CÃ

ÎN LINGVISTICA DIN SECOLUL AL XIX-LEA

Rezumat

Capitolul realizeazã o imagine de ansamblu ºi, în acelaºi timp, sinteticã a funda-mentelor cognitive caracteristice lingvisticii din secolul al XIX-lea. Sînt studiate, de aceea, relaþiile lingvisticii cu alte ºtiinþe, dar ºi cu unele orientãri ºi tendinþe filosofice.

Se urmãreºte rolul avut de cunoaºterea deductivã ºi inductivã în obþinerea datelor. Sînt comentate tezele adoptate de principalele “ºcoli” lingvistice. Paragraful 2 prezintã curentul organicist (Bopp ºi Schleicher). Un paragraf special e dedicat lui Humboldt, ale cãrui idei anunþã deja o mutaþie în epistemologia lingvisticii. Psihologismul lingvistic ºi principalele sale manifestãri (Steinthal, Potebnea, ªcoala de la Leipzig) sînt studiate în paragraful 4. Ultimul paragraf e consacrat direcþiei antipozitiviste din lingvisticã (Croce, Vossler).

1. INTRODUCERE