Comparatã cu alte ºtiinþe, lingvistica este o disciplinã relativ tînãrã. Atunci cînd au fost întreprinse primele cercetãri metodice asupra istoriei limbilor ºi asupra raporturilor dintre ele, ºtiinþe precum matematicile sau fizica aveau deja o respectabilã tradiþie.

Sfîrºitul secolului al XVIII-lea înseamnã, în ºtiinþã, orientarea cãtre ºtiinþele naturii. Corespondentul acestui nou interes cognitiv în filosofia aceleiaºi epoci este atenþia tot mai mare acordatã cunoaºterii sensibile. Empirismul englez (reprezentat prin John Locke, David Hume) ºi materialismul mecanicist al generaþiei Enciclopediei reprezintã eºantioane semnificative ale noii orientãri. ªi nu e întîmplãtor cã pentru Immanuel Kant, promotor al raþionalismului critic, cunoaºterea sensibilã este reazemul oricãrei activitãþi de cunoaºtere, aºa cum rezultã din afirmaþia urmãtoare:

“[...] orice gîndire trebuie sã se raporteze, în cele din urmã, fie direct, fie pe ocolite [...]

la intuiþii, prin urmare la noi, la sensibilitate, fiindcã altfel nici un obiect nu ne poate fi dat”

(Critica raþiunii pure, Bucureºti, 1968, p. 65).

Apãrutã în acest peisaj, lingvistica a avut, prin urmare, de ales între a se orîndui alãturi de ºtiinþele cu autoritate în epocã sau a rãmîne ceea ce fusese pînã atunci: o sumã de speculaþii care – atunci cînd nu erau orientate cãtre conceptul general de limbaj, ci spre re alita tea concretã a limbilor – nu puteau fi nici confirmate, nici infirmate.

În intervalul dintre începutul secolului al XIX-lea ºi începutul veacului urmãtor nu a existat o singurã ºtiinþã dominantã ºi nici o singurã atitudine faþã de actul cunoaºterii. Lingvistica s-a gãsit, de aceea, succesiv, în mai multe “sfere de influenþã”. Pentru o bunã perioadã, ea a fost, mai întîi, influenþatã de cercetãrile din ºtiinþele naturale. Apoi, datoritã interesului crescînd manifestat în epocã faþã de viaþa psihicã ºi faþã de fenomenele de conºtiinþã, lingvistica a acceptat protectoratul psihologiei. În ambele împrejurãri, contactul cu aceste ºtiinþe a însemnat ºi insuflarea convinge-rii cã lingvistul face cu adevãrat in ves ti gaþie ºtiinþificã ºi cã rezultatele cercetãrilor sale nu sînt simple speculaþii. O asemenea atitudine poate fi denumitã “scientistã” sau “ pozitivistã”. Ea

48

Manual de lingvisticã generalã

concordã cu atitudinea ge ne ralã din epocã. Secolul al XIX-lea se caracterizeazã printr-un mare credit acordat puterilor ºtiinþei ºi, deopotrivã, prin convingerea cã ºtiinþa va ajunge, în scurtã vreme, sã explice totul.

Acestui optimism cognitiv i s-a opus însã, cãtre începutul secolului al XX-lea, un anumit scepticism nãscut în spaþiul cugetãrii filosofice. Îndoiala privea puterile ºtiinþei de a cerceta natura ºi se referea ºi la putinþa de a studia, cu mijloacele ºtiinþei exacte, sfera umanului.

Adicã literatura, arta, în genere, ºi, printre ele, ºi limbile. Instrumente ºi concluzii de cercetare care, pînã în acel moment, constituiserã o probã a naturii ºtiinþifice a lingvisticii se vãd acum contestate. Aceastã nouã atitudine ar putea fi denumitã “antipozitivism lingvistic”. În felul acesta, lingvistica intrã în a treia sferã de influenþã.

2. ORGANICISMUL LINGVISTIC

Lingvistica este o ºtiinþã empiricã. Una dintre sarcinile principale ale lingvistului este sã adune fapte aparþinînd aceluiaºi idiom ºi sã le claseze în conformitate cu nivelurile de limbã cunoscute: foneticã, morfologie, sintaxã, lexic. Un rezultat tipic al investigaþiei lingvistice este, astfel, descrierea unei limbi aflate într-o anumitã fazã a istoriei sale.

La începutul secolului al XIX-lea, acest tip de cercetare lingvisticã era suficient de bine cunoscut. În cultura europeanã existau asemenea descrieri – atît ale limbilor clasice, cît ºi ale unor limbi moderne. Dar cercetãtorii limbilor nu mai erau satisfãcuþi cu acest gen de investigaþie. Ei erau preocupaþi de alte probleme: istoria cuvintelor ºi a limbilor, raportul dintre limbi, înrudirea acestora. Toatã lingvistica ºtiinþificã din secolul al XIX-lea era deci orientatã cãtre o abordare istoricã (sau transformistã) a limbajului. O asemenea perspectivã nu s-a impus în mod întîmplãtor. Modelul ei se gãseºte în ºtiinþele naturale de la sfîrºitul secolului al XVIII-lea ºi din prima jumãtate a secolului urmãtor. Tocmai acolo concepte precum “evoluþie”, “înrudire”, “origine”, “familie” au un rol important.

Sugestiile de metodã pe care ºtiinþele naturale le-au furnizat lingvisticii pot fi constatate în cel puþin douã situaþii. Prima priveºte chiar modul în care s-a putut formula ipoteza evoluþionistã în ºtiinþele naturale. Lamarck a tras concluzia cã anumite organisme sînt înrudite, observînd la ele asemãnãri de structurã (adicã morfologice). Principiul sãu a fost considerat valabil – chiar dacã i s-au adus corecturi – de cãtre toþi adepþii transformismului: Johann Meckel, Martin Rathke, Charles Darwin. Acelaºi este punctul de pornire în investigaþia lingvisticã diacronicã: ceea ce îl face pe lingvist sã afirme cã douã limbi sînt înrudite ºi cã ele provin din aceeaºi limbã-bazã este tot principiul asemãnãrii constatate între serii de forme lingvistice.

O a doua situaþie relevantã este cea a frapantei coincidenþe dintre teoria fenomenelor originare ºi ipoteza limbii indo-europene. În ºtiinþele naturale, Goethe a formulat ideea cã orice plantã se dezvoltã ºi ajunge la maturitate datoritã modificãrilor unei forme fundamentale care este “foaia”. Simplificînd, pentru Goethe, “foaia” este aºadar matricea oricãrei plante. Gînditorul german a generalizat ºi a susþinut cã varietãþile regnului vegetal trebuie sã fi avut o origine comunã. Ele ar fi luat, prin urmare, naºtere dintr-o plantã originarã. Pe de altã parte, în lingvisticã, pornind de la asemãnãrile existente între cele mai vechi limbi indo-europene, istoricii limbilor au tras ºi ei concluzia despre existenþa unui strãmoº comun (un “fenomen originar lingvistic”), care trebuie sã fi fost limba indo-europeanã. Principiul unei limbi-prototip (neatestate) reprezintã ºi astãzi o valoroasã ipotezã explicativã pentru istoricii limbii. E presupusã, astfel, existenþa unei germane comune, a unei slave comune ºi a unei române comune.

Metodã ºtiinþificã ºi gîndire filosoficã

49

În aproape orice tip de activitate de cunoaºtere sînt implicate douã genuri de ra þio na mente care fie cã sistematizeazã adevãrurile dobîndite, fie cã pot duce la descoperirea unui adevãr nou: raþionamentele deductive ºi inductive. Influenþa istoriei naturale asupra investigaþiei lingvistice se poate observa cel mai uºor în domeniul raþionamentelor deductive, pe care le gãsim în teoriile principalilor reprezentanþi ai organicismului lingvistic: Franz Bopp ºi August Schleicher.

Nu e pe deplin clar nici astãzi dacã, printr-un raþionament deductiv, se ajunge la un nou adevãr sau dacã se disting doar relaþii între propoziþii despre care se ºtie deja cã sînt adevãrate. Cu toate acestea, este cert cã metoda deductivã, aºa cum se gãseºte ea aplicatã în scrierile lui Bopp ºi Schleicher, i-a condus pe aceºti lingviºti la formularea unor afirmaþii noi asupra limbilor. Aceste afirmaþii nu au rãmas la acea treaptã de generalitate de pe care le-ar fi fost imposibil sã influenþeze metodele propriu-zise de cercetare. Dimpotrivã, ele au avut o consecinþã importantã asupra uneia dintre problemele cu care lingviºtii s-au confruntat ades: clasificarea limbilor.

Este doar în aparenþã paradoxal cã, întrebuinþînd metoda deductivã (despre care se crede, mai degrabã, cã este cognitiv sterilã), Bopp ºi Schleicher au ajuns la afirmaþii noi privitoare la limbã. Explicaþia mai adîncã a acestui paradox aparent este urmãtoarea: premisele deducþiilor fãcute de cei doi lingviºti sînt furnizate chiar de cãtre ºtiinþele naturale. Mai precis, de acele ºtiinþe naturale care acceptau ideea evoluþionismului. În gîndirea lingvisticã a lui Bopp, o astfel de premisã este ideea cã limbile sînt de fapt organisme. Multe dintre ideile lui Bopp sînt consecinþele acestei teze. Astfel, dacã o limbã este un organism, atunci înseamnã cã ea apare într-un mod natural, repetînd aºadar procesul prin care ia naºtere orice organism. De asemenea, din teza iniþialã decurge ºi ideea cã limbile au viaþã proprie. ªi tot de aici apare consecinþa cã, asemenea celorlalte organisme, limbile se dezvoltã, cunosc o perioadã de maturitate ºi, în cele din urmã, mor. Nu mai intrã aici în discuþie preliminariile de metodã (identice în studiul organismelor vii ºi al limbilor), anume ideea cã douã limbi se studiazã comparativ întocmai cum se cerceteazã ºi douã organisme.

Consecinþele ipotezelor organiciste ale lui Bopp despre limbaj privesc însã într-un mod ºi mai specific cercetarea lingvisticã. Bopp a cãutat în structura însãºi a limbii semne ale gradului de dezvoltare organicã. A rezultat de aici o ierarhie a limbilor. Pentru savantul german, o limbã – nãscutã în mod natural – ajunge la stadiul de maturitate atunci cînd ea are un bogat sistem flexionar. Erodarea flexiunii ei (prin legile fonetice) înseamnã, pentru Bopp, un simptom al degradãrii biologice. Bopp considerã, prin urmare, cã este logic ca limbile sã treacã prin faza flexionarã, iar acolo unde constatã cã lucrul acesta nu se întîmplã (cazul limbilor moderne, spre exemplu, care ºi-au dezvoltat, spre deosebire de limbile clasice, o flexiune analiticã), el trage concluzia cã limbile în cauzã sînt deja degradate ºi sortite unei îmbãtrîniri premature.

O concepþie similarã se întîlneºte la August Schleicher. Interpretarea organicistã a limbajului este însã chiar mai categoricã la Schleicher, evidenþiind ideile pe care Darwin tocmai le expusese în faimoasa lui operã Originea speciilor. Conform naturalistului englez, speciile rezistã ºi îºi schimbã, în acelaºi timp, trãsãturile caracteristice în condiþiile în care dovedesc capacitate de adaptare la modificãrile de mediu. Schleicher nu considerã cã problemele se pun într-un mod diferit pentru limbi. Prin urmare, în afarã de ideea cã orice limbã se maturizeazã ºi îmbãtrîneºte asemenea unui corp viu – idee moºtenitã de la orga ni ci s mul lui Bopp – , la Schleicher se mai gãseºte o explicaþie suplimentarã a dispariþiei sau conservãrii limbilor:

50

Manual de lingvisticã generalã

dispar acele limbi care nu dispun de adaptabilitate în condiþiile schimbãrilor ambientale ºi se pãstreazã limbile adaptabile ºi, deci, mai puternice.

Întocmai ca în cazul concepþiilor lui Bopp, premisele ce l-au condus pe Schleicher la deducþii “organiciste” despre limbaj s-au reflectat în ierarhia limbilor. Schleicher distinge trei tipuri morfologice de limbi – izolante, aglutinante ºi flexionare – pe care le aºazã într-o succesiune evoluþionistã. Ca ºi la Bopp, tipul flexionar reprezintã maturitatea biologicã a unei limbi, fazã dupã care se înregistreazã îmbãtrînire a ei. Însã interpretarea evoluþionistã a lui Schleicher e mai puþin rigidã faþã de cea a lui Bopp. La Schleicher, tipul arhaic este re prezentat de limbile izolante. Savantul german nu prestabileºte, prin urmare, jaloane legice limbilor, ci introduce doar ideea unei succesiuni istorice a tipurilor flexionare.

În domeniul raþionamentelor inductive, ºtiinþele naturale nu au oferit lingvisticii nimic.

Acest lucru este normal. Un raþionament inductiv este o generalizare a unui numãr de observaþii care învedereazã o anume regularitate. Iar observaþiile privesc un cîmp de fapte. În cazul limbilor, faptele sînt tocmai fenomene lingvistice.

Lingvistica secolului al XIX-lea datoreazã metodei inductive una dintre cele mai importante realizãri: descoperirea legilor fonetice. Într-adevãr, constatarea faptului cã tranziþia de la o limbã-bazã la limba-urmaº înseamnã anumite schimbãri fonetice regulate a constituit premisa raþionamentelor inductive. De aici a apãrut generalizarea: dacã pentru cazurile a, b, c se observã transformarea T în contextul fonetic C, atunci, pentru toate celelalte cazuri aflate în acelaºi context C, trebuie sã se petreacã transformarea T.

Mai ales pentru Schleicher, aceastã generalizare este deja o lege. ªi nu e întîmplãtor faptul cã majoritatea lingviºtilor din secolul al XIX-lea au vãzut, în schimbãrile fonetice regulate, legi. Prestigiul metodei inductive în ºtiinþa acestui veac este mare. Un rol important la naºterea ºi consolidarea acestui prestigiu l-a avut John Stuart Mill.

3. WILHELM VON HUMBOLDT

Împreunã cu Bopp ºi Grimm, Humboldt este întemeietorul metodei comparativ-istorice. Dar Humboldt mai este ºi o puternicã individualitate în epocã. Într-o perioadã în care organicismul reprezintã curentul dominant în lingvisticã, gîndirea acestui strãlucit savant nu avea prea multe legãturi cu acesta. Humboldt trebuie, de aceea, privit ca un deschizãtor de drumuri noi, ca o personalitate care submineazã tiparele ºtiinþifice dominante ale epocii.

Unele dintre ideile sale vor ºi rodi, de altfel, sub forma unui nou curent: psi ho logismul lingvistic.

Se poate afirma cã nu existã în epocã un alt savant care sã-ºi fi pus atîtea probleme (ºi aproape toate de atît de mare importanþã) referitoare la limbaj sau care sã fi formulat mereu ipoteze stimulatoare, aºa cum a fãcut Humboldt. Dintre tezele caracteristice pentru gîndirea sa filosofico-lingvisticã poate fi citatã cea referitoare la natura limbii. Pentru reprezentanþii organicismului lingvistic, limbile sînt organisme ºi, deci (în sens larg), obiecte. Pentru Humboldt însã, o limbã este, în primul rînd, activitate. Ceea ce a fãcut posibilã apariþia acestei idei înnoitoare este conexiunea vãzutã de savantul german între limbã ºi vorbitori. O

limbã, aratã aºadar Humboldt, existã în primul rînd prin cei ce o vorbesc. Aceasta înseamnã cã o limbã este în realitate un fenomen dinamic. Cînd o limbã este vãzutã, prin urmare, în perspectiva descrierii ei (aºa cum se întîmplã, de regulã, în lingvisticã), ea e supusã unui inevitabil proces de abstractizare care o transformã din activitate în obiect.

Metodã ºtiinþificã ºi gîndire filosoficã

51

Afirmînd cã limbile existã în primul rînd prin vorbitorii lor, Humboldt ºi-a dat seama cã trebuie sã facã deosebirea între actele individuale ale vorbitorilor ºi baza comunã a acestor acte. Baza comunã este tocmai ceea ce face posibilã producerea de infinite acte de comunicare. Astfel a apãrut, în gîndirea lui Humboldt, distincþia dintre limbã ºi vorbire.

Vorbirea actualizeazã limba. Iar limba este condiþia necesarã ºi suficientã a oricãrui act de vorbire.

O altã idee caracteristicã pentru Humboldt este aceea cã limbile sînt expresia sufletului comunitãþii. Ansamblul valorilor afective, cognitive ºi artistice specifice unui popor se reflectã aºadar, conform lui Humboldt, în limbã. Limba devine astfel un intermediar între indivizi ºi realitate. Ea este asemãnãtoare unui ecran cvasitransparent, datoritã cãruia vorbitorii înregistreazã într-un anume fel realitatea, o simt ºi o judecã, de asemenea, tot într-un anume fel. În concepþia lui Humboldt, nici o limbã nu este la fel cu alta sub raportul mo dului în care ea structureazã realitatea. Dacã ar fi fost consecvent, Humboldt ar fi trebuit sã tragã de aici concluzia intraductibilitãþii reciproce a limbilor. Dar n-a fãcut-o.

Specificul etnic al limbilor este o tezã care, privitã în perspectivã, s-a dovedit a fi dintre cele mai fertile. Ea a stimulat cercetãrile asupra psihologiei etnice ºi a încurajat apariþia unei tendinþe denumite etno-lingvisticã. Dar sugestiile ideii lui Humboldt sînt încã ºi mai adînci. Teza sa susþine, de fapt, cã sîntem exact ceea ce este limba maternã pe care ne-o însuºim. Cu alte cuvinte, fiinþele omeneºti sînt ontologic determinate prin limba maternã.

La aceste sugestii filosofii nu au rãmas insensibili. Cugetarea lui Heidegger este, de pildã, act care face uz într-o manierã esenþialã (ºi nu conjuncturalã) de limba germanã. Pledoaria lui Constantin Noica pentru o ontologie specificã, exprimatã de anumite structuri ale limbii române, merge ºi ea în sensul aceloraºi sugestii filosofice ale tezei lui Humboldt.

Savantul german a pus în conexiune aceastã importantã idee despre specificul etnic al unei limbi cu o altã tezã definitorie pentru gîndirea sa: teza despre forma dualã a limbii.

Pentru Humboldt, orice limbã posedã o formã externã ºi o formã internã. Forma externã este definitã drept ansamblul sunetelor ºi formelor gramaticale. Forma internã este reprezentatã de sensurile (exprimate de forma externã prin formele gramaticale) ºi de regulile de combinare a sensurilor.

Conexiunea fãcutã de Humboldt între cele douã teze este urmãtoarea: forma internã a unei limbi este depozitarea specificului etnic al comunitãþii care vorbeºte limba. Un exemplu ar putea face mai clar felul în care Humboldt va fi gîndit aceastã conexiune.

Cuvintele româneºti nu, a fost, sã fie reprezintã unitãþi gramaticale. Ele aparþin la ceea ce savantul german afirmã cã e forma externã (a limbii române, aici). Sensurile lor îºi au fiecare corespondenþele în mai multe limbi (negaþia, perfectul compus al indicativului ºi prezentul conjunctiv de la verbul a fi). Sensurile fac parte din forma internã. Regulile de combinare a sensurilor, la fel. În românã, o astfel de regulã permite combinarea celor trei sensuri ºi, implicit, combinarea unitãþilor gramaticale prin care sînt exprimate aceste sensuri.

Rezultatul acestei combinãri este sintagma n-a fost sã fie. Dacã, de exemplu, se încearcã aplicarea aceleiaºi reguli de combinare pentru sensurile ºi pentru unitãþile gramaticale corespunzãtoare, existente în francezã sau englezã, rezultatele ar fi obþinerea sintagmelor il n’a pas été qu’il soit ºi, respectiv, it was not to be. Însã nici în francezã, nici în englezã construcþiile nu au semnificaþie. Desigur, se poate ocoli alternativa traducerii literale, în favoarea unei traduceri în spiritul sintagmei româneºti. Dar, conform ideii lui Humboldt, tocmai spiritul construcþiei româneºti nu este integral traductibil. Constantin Noica (de la care

52