Veritabilul rãspuns îl oferã – din perspectiva ideilor lui Saussure – tocmai principiul asocierii semnelor ºi a sintagmelor.
Sã luãm, de exemplu, sintagma armatele din fraza analizatã mai înainte. Orice vorbitor al românei este familiarizat cu ea ºi tocmai din aceastã cauzã el considerã sensul ei ca fiind ceva de la sine înþeles. Dar, potrivit tezei lui Saussure, sensul nu e nici pe departe un lucru
Ferdinand de Saussure
75
firesc ºi simplu. Dacã se ajunge la segmentarea sintagmei armatele în armate + -le, aceasta se întîmplã deoarece vorbitorii ºtiu cã -le are o funcþie similarã în multe alte cuvinte precum florile, fetele, gardurile etc. Ei mai ºtiu cã aceastã serie e distinctã de seria flori, fete, garduri, ca ºi de seria niºte flori, niºte fete, niºte garduri. De asemenea, armate mai face serie cu armatã (amîndouã formele reprezintã variantele flexionare nearticulate ale substantivului respectiv). Apoi armatã mai intrã în serie (sinonimicã) alãturi de oaste, oºtire, trupe ºi în serie (derivativã) cu a arma, a înarma, a dezarma, înarmare, dezarmare, armament etc. Saussure nu exclude nici posibilitatea unei serii “eufonice” a unui cuvînt. În cazul lui armatã, o astfel de serie ar fi alcãtuitã din atacatã, sã batã, tatã, iatã, latã etc.
Ideea lui Saussure e, aºadar, urmãtoarea: o unitate lingvisticã e perceputã ca avînd sens, deoarece ea face întotdeauna parte din serii de alte unitãþi lingvistice. Sensul ei se naºte prin diferenþierea de celelalte unitãþi. Dacã, de exemplu, ar dispãrea seria tuturor subs tan ti velor articulate la plural cu -le, -le din armatele nu ar mai fi perceput ca o unitate sem ni fi cativã, cãci nu ar mai avea cu cine sã fie comparat. În consecinþã, armatele ar deveni indecompozabil (tot astfel, cînd este indecompozabil, deoarece nu avem cu cine sã-l comparãm).
Principiul rãmîne valabil dacã se trece la nivelul sintagmei armatele aliate: indi vi du a -
litatea acestei sintagme decurge din “amplasamentul” ei în serii sintagmatice cum sînt: armate duºmane, armate prietene, armate occidentale ºi bande aliate, þãri duºmane, popoare prietene, state occidentale. Presupunînd cã adjectivele duºmane, prietene, occidentale ºi substantivele bande, þãri, popoare, state nu s-ar gãsi în limbã, sintagma armatele aliate ar fi ºi ea indecompozabilã.
Saussure propune, prin urmare, sã privim fiecare unitate lingvisticã utilizatã în comunicare drept centrul “unei constelaþii lingvistice” alcãtuite din serii de alte unitãþi: morfologice, semantice, lexicale. Savantul elveþian susþine cã aceste serii, în care poate intra una ºi aceeaºi formã lingvisticã, se gãsesc virtual în memoria fiecãrui vorbitor, dar cã nu sînt conºtientizate.
Tocmai ansamblul acestor serii conferã formei individualitate ºi sens. ªi tocmai datoritã lor se poate percepe o formã ca fiind sau nu decompozabilã. Seriile la care se referã Saussure sînt denumite de el serii asociative (sau asociaþii: terminologia postsaussurianã va adopta uneori denumirea de paradigmã – lexicalã, semanticã, mor fo lo gi cã).
Formulînd principiul asocierii ºi dîndu-i funcþia pe care i-o dã, Saussure adera, fãrã sã ºtie, la ideea holismului. Holismul este un principiu filosofic conform cãruia întregul pre-merge – ca importanþã – pãrþii, în sensul cã partea este întotdeauna determinatã de cãtre întreg.
Se va putea observa, mai jos, cã holismul este de fapt determinaþia filosoficã fun da mentalã a gîndirii saussuriene. Prin teza potrivit cãreia limba este un întreg în sine, holismul lui Saussure dãduse un prim semn ce se vede fundamentat acum prin principiul asocierii.
2.1.4.3. Simultaneitatea funcþionalã a celor douã principii. Ordonarea sintagmaticã ºi asocierea au fost prezentate separat de cãtre lingvistul genevez din motive pedagogice.
În realitate, aceste principii care definesc sistemul limbii funcþioneazã simultan. Reluînd cazul frazei studiate mai înainte, se poate într-adevãr constata cã fiecare pas în construcþia ei înseamnã, de fapt, douã lucruri: actualizarea unei serii asociative ºi ordonarea sintagmaticã.
Deci orice ordonare sintagmaticã presupune utilizarea (devenitã subconºtientã, conform lui Saussure) a unor serii asociative virtual existente. ªi orice actualizare este supusã principiului de ordonare sintagmaticã. Procesele se intercondiþioneazã.
2.2. Identificarea unitãþilor lingvistice. Lingvistica, o ºtiinþã a valorilor. Distincþia limbaj–limbã–vorbire, tezele despre limbã, ideea cã limba este un sistem de semne, deter minaþiile conceptului de semn ºi caracteristicile noþiunii de sistem, toate acestea sînt
76
Manual de lingvisticã generalã
consecinþe de ranguri diferite ale unuia ºi aceluiaºi efort al lui Saussure de a delimita domeniul de cercetare al lingvisticii, în acord cu criteriile considerate de el adecvate. Aceasta este însã numai una dintre cele douã laturi fundamentale ale demersului sãu reformator.
Nemulþumirea lui Saussure faþã de realizãrile lingvisticii provenea ºi din faptul cã – în conformitate cu convingerile sale – lingviºtii nu ºtiau, în realitate, cu ce fel de entitãþi lucreazã.
Ideea subiacentã a acestei critici este cã lipseau criteriile de identificare a acestor entitãþi.
Datã fiind situaþia, cealaltã ramurã a cercetãrilor saussuriene constã tocmai în tentativa de a propune asemenea criterii. Efortul de identificare a obiectului lingvisticii l-a condus pe savantul elveþian la ideea cã lingvistica trebuie sã fie autonomã epistemologic. Tentativa de descoperire a unor criterii pentru identificarea entitãþilor lingvistice l-a fãcut pe Saussure sã afirme cã lingvistica este o ºtiinþã a valorilor.
2.2.1. Clasificarea saussurianã a ºtiinþelor. Ideea cã lingvistica este o disciplinã axiologicã se înþelege mai bine în lumina unei clasificãri a ºtiinþelor pe care Saussure o propune. Învãþatul genevez considerã, astfel, cã existã ºtiinþe indiferente ºi, respectiv, sensibile la deosebirea trecut/prezent sau (cu o expresie mai adecvatã) la distincþia evolutiv/
static. Indiferenþa sau sensibilitatea faþã de aceastã opoziþie se traduce, pentru Saussure, în urmãtoarele caracteristici: o ºtiinþã imunã la deosebirea evolutiv/static nu e obligatã sã se scindeze în douã ramuri relativ distincte: una istoricã, iar cealaltã descriptivã; însã o disciplinã sensibilã la aceastã distincþie va fi silitã sã separe într-o manierã clarã ceea ce este evolutiv de ceea ce este static. Subînþelesul ideii este cã o ºtiinþã din a doua categorie va fi obligatã la o asemenea separaþie tocmai pentru a se putea ºti cu ce se ocupã ea.
Independenþa celor douã ramuri ale unei asemenea discipline înseamnã, în exprimarea lui Saussure, dualitate internã.
Ca ilustrãri ale primului tip de ºtiinþe, Saussure vorbeºte despre astronomie, geologie sau istoria politicã. Pentru Saussure, studiul descriptiv al astrelor nu este separabil de studiul lor evolutiv. În gîndirea savantului elveþian, aceasta înseamnã cã astronomia nu e obligatã, pentru a ºti despre ce fel de fenomene vorbeºte, la a separa cele douã laturi ale cercetãrii.
La fel se întîmplã ºi în cazul celorlalte ºtiinþe: un studiu descriptiv al instituþiilor politice dintr-o societate nu este principial separabil de istoria acelor instituþii.
Cu totul altfel se prezintã – în opinia lui Saussure – cazul unor discipline precum lingvistica sau ºtiinþele economice. Distincþia dintre istoria economicã a unei colectivitãþi ºi descrierea economiei aceleiaºi colectivitãþi la un moment dat este, pentru savantul genevez, o necesitate practicã, dar ºi una absolutã. În mod similar, descrierea unui sistem lingvistic într-o anume fazã a sa ºi studiul istoric al transformãrilor aceluiaºi sistem reprezintã fenomene nu numai distincte, dar ºi independente. Din nou trebuie sã se facã apel la o idee subînþeleasã în argumentaþie: distincþia se impune dacã ºtiinþa în cauzã vrea cu adevãrat sã ºtie despre ce vorbeºte.
ªtiinþe precum economia sau lingvistica ilustreazã, în gîndirea lui Saussure, dualitatea internã, despre care am amintit mai sus. Iar fenomenul dualitãþii este, pentru savantul elveþian, caracteristic acelor discipline care studiazã valorile. Indiferenþa ºi, respectiv, sensibilitatea unei ºtiinþe la opoziþia evolutiv/static fundamenteazã aºadar, în gîndirea saussurianã, deosebirea dintre discipline nonaxiologice ºi discipline axiologice.
Argumentele nu par însã pe deplin convingãtoare. În primul rînd, însãºi ideea subînþeleasã la care am fãcut mereu apel (tocmai pentru a explicita orientarea argumentaþiei) este chestionabilã. Cãci nu e deloc evident faptul cã Saussure a avut-o în minte. În al doilea rînd, concluzia ultimã a argumentaþiei este cã fenomenele astronomice sau instituþiile politice nu sînt valori, în timp ce banii sau semnele lingvistice sînt. Însã aceasta este o
Ferdinand de Saussure
77
accepþie destul de neobiºnuitã a conceptului de valoare. Pare mult mai rezonabil sã se considere (împotriva lui Saussure) cã orice entitate ajunge sã posede o valoare atunci cînd ea devine parte componentã a unei activitãþi sistematice umane. Pietrele de pe prundul unui rîu, spre exemplu, sînt lipsite de valoare prin ele însele. Dar ele devin valori dacã sînt întrebuinþate în activitatea de construcþie sau dacã ele îi “spun” ceva unui geolog ce studiazã morfologia zonei.
Saussure nu a discutat, într-adevãr, nici în detaliu ºi nici cu suficientã claritate implicaþiile clasificãrii sale. De exemplu, el nu a gãsit necesar sã facã, încã de la început, precizãri asupra conceptului generic de valoare. Dar, pentru aceste motive, clasificarea sa nu trebuie respinsã.
Cãci, chiar dacã este greºitã, numai ea îl conduce pe cititorul “Cursului...” la o corectã înþelegere a modului în care Saussure propune sã se ajungã la identificarea entitãþilor lingvistice.
Despre noþiunea generalã de valoare Saussure dã explicaþii mai clare în altã parte a “Cursului...”. El spune cã este valoare orice entitate care ascultã de urmãtoarele douã principii: (i) entitatea trebuie sã poatã fi schimbatã pe o entitate de altã naturã; (ii) entitatea trebuie sã poatã fi comparatã cu alte entitãþi de aceeaºi naturã.
Clasificarea ºtiinþelor se înþelege acum mai bine: banul este o valoare, deoarece el poate fi schimbat cu o marfã. În acelaºi timp, banul – de exemplu, o hîrtie de o sutã de mii de lei – este comparabil cu celelalte unitãþi din sistemul monetar în care se gãseºte (o mo nedã de o sutã de lei, de cinci sute de lei etc.). În mod evident, semnul lingvistic este su pus aceloraºi principii, ceea ce nu e cazul nici cu fenomenele astronomice, nici cu ins tituþiile politice.
Precizarea fãcutã de Saussure este de o mare importanþã. Nu doar pentru cã ea aduce luminã asupra motivelor reale ale clasificãrii ºtiinþei. Se observã cã teoria valorii coincide cu doctrina conceptului general de sistem. O unitate are individualitate în concepþia lui Saussure numai pentru cã ea are o anumitã poziþie într-un sistem. Pe de altã parte, o entitate este o valoare, deoarece ea este comparabilã cu alte unitãþi similare. Identitatea dintre valoare ºi unitãþi similare este evidentã. Încã o datã, puternica tendinþã holistã a gîndirii lui Saussure se face remarcatã. Cãci este evident faptul cã doctrina generalã a valorii la Saussure e determinatã tocmai de atitudinea holistã. Între prima ºi a doua ramurã a demersului reformator saussurian se descoperã astfel o conexiune fundamentalã, asiguratã de asumarea holismului ca principiu director de cercetare.
2.2.2. Sincronic ºi diacronic. Consecinþa faptului cã lingvistica este asimilatã unei discipline axiologice constã în aceea cã ea este obligatã sã-ºi asume dualitatea inerentã unei astfel de ºtiinþe. Pentru Saussure, aceasta înseamnã teoretizarea distincþiei dintre sincronic ºi diacronic. Este, aºadar, sincronic orice fapt de limbã care aparþine stãrii dintr-un anumit moment (sau dintr-o anumitã perioadã) a unui sistem lingvistic. ªi este diacronic tot ceea ce înseamnã succesiune (sau evoluþie) de la o stare a sistemului la alta.
Pentru învãþatul genevez, distincþia sincronie/diacronie este de o importanþã decisivã.
