(xvii) Sintaxa studiazã trei tipuri de unitãþi: sintagmele, substituþiile ºi formelecapabile sã constituie enunþuri.

(xviii) Substituþiile sînt acele forme lingvistice a cãror utilizare este condiþionatãde utilizarea prealabilã a altor forme.

(xix) Formele capabile sã constituie enunþuri sînt forme care apar în poziþii absolute.

(xx) O formã care apare într-o poziþie absolutã este o formã independentã.

Afirmaþia (xvii) propune o clasificare a unitãþilor sintactice ºi avertizeazã cã sintagmele nu sînt singurele unitãþi ale domeniului sintaxei. Urmãtoarele afirmaþii indicã tipurile de unitãþi. Dar aceste teze dezvãluie un viciu al clasificãrii: tripla categorizare nu se bazeazã pe acelaºi criteriu. Cu alte cuvinte, criteriul pe baza cãruia se traseazã o distincþie între forme apte de a constitui enunþuri ºi sintagme nu e ºi criteriul în temeiul cãruia se face deosebirea dintre substituþii ºi sintagme (sau forme capabile de a constitui un enunþ).

Consecinþa acestui fapt este afirmaþia cã o singurã entitate sintacticã poate sã aparþinã, în acelaºi timp, la douã tipuri de unitãþi; de exemplu, el este, conform lui Bloomfield, o

94

Manual de lingvisticã generalã

substituþie. Dar, pentru cã e apt ca formã de a constitui un enunþ, el e în egalã mãsurã o formã propoziþionalã. În mod similar, apã rece este o sintagmã, dar poate constitui ºi ea un enunþ. O clasificare nu ar trebui sã conducã la asemenea rezultate.

Acest dezavantaj ar putea fi parþial remediat propunîndu-se clasificãri succesive. Entitãþile sintactice pot fi grupate în substituþii ºi nonsubstituþii. Ultimele pot fi sintagme ºi forme propoziþionale. Dar, din nou, apare un viciu de clasificare. Cãci o sintagmã poate fi, conform ideilor lui Bloomfield, ºi o formã propoziþionalã, iar reciproca e, de asemenea, adevãratã.

3.2.1.1. “Forme propoziþionale”

(xxi) Formele propoziþionale sînt de douã feluri: complete ºi minore.

(xxii) Formele propoziþionale complete se împart, la rîndul lor, în douã categorii:categoria (sau tipul) actant – acþiune ºi categoria (sau tipul) imperativ.

(xxiii) Formele propoziþionale minore se divid în completive ºi exclamative.

Bloomfield declarã cã împãrþirea formelor propoziþionale în complete ºi minore este dictatã de taxemul selecþiei. Dar precizãrile nu merg mai departe. Cînd apare necesitatea de a defini ce este o formã propoziþionalã completã, afirmaþiile lui Bloomfield sînt mai mult aluzive. El spune, de exemplu, cã un discurs conþine cu atît mai multe forme propoziþionale complete, cu cît este mai elaborat, “mai premeditat”. Dimpotrivã, formele propoziþionale minore sînt, mai curînd, expresii ale comunicãrii “spontane”.

Formele propoziþionale complete sînt clasificate, în continuare, în forme de tipul actant–

acþiune ºi în forme imperative. Conform lui Bloomfield, cel care impune aceastã sub-diviziune este tot taxemul selecþiei. Prin “actant” se înþelege protagonistul unei acþiuni (termenul “actant” nu este întrebuinþat de Bloomfield, dar îi exprimã bine sensul). O formã propoziþionalã de tipul actant–acþiune este, de exemplu, enunþul “Cîinii latrã.”. Lingvistul american pare sã asimileze însã, în acest tip de formã propoziþionalã, ºi enunþuri care nu se referã la acþiuni, ci la stãri (cum ar fi “Ileana este înaltã.”). Intrã, totodatã, aici ºi enunþurile interogative.

Celãlalt tip nu comportã comentarii speciale. O formã propoziþionalã imperativã este un ordin sau o rugãminte.

Formele propoziþionale minore sînt ºi ele subîmpãrþite în completive ºi exclamative.

“Completiv” nu are la Bloomfield accepþia cunoscutã din gramatica ºcolarã. “Completiv”

înseamnã, pentru lingvistul american, tot ceea ce poate figura ca rãspuns la o întrebare. Pe de altã parte, formele propoziþionale exclamative sînt, de obicei, enunþuri monomembre (“Ioane!”) sau standardizate datoritã unor expresii uzuale: “I-auzi!”, “Al dracului!”, “Pe aici, vã rog!”.

ªi la acest nivel al clasificãrii reapare problema criteriilor. Distincþia dintre formele propoziþionale exclamative ºi cele imperative e, de pildã, relativã. “Pe aici, vã rog!” poate fi consideratã, cu egalã îndreptãþire, ca aparþinînd ambelor categorii. Ceea ce e mai rãu e cã enunþurile exclamative fac parte din clasa formelor propoziþionale minore, în timp ce imperativele sînt subsumate formelor propoziþionale complete. În mod implicit, ºi distincþia complet/minor devine relativã.

Un comentariu special îl meritã deosebirea actant/acþiune. Prin aceste concepte (care definesc un anume tip de enunþ), Bloomfield pare sã desemneze anumite poziþii. Savantul american susþine cã nu orice expresie poate figura în poziþia actant sau în cea de acþiune.

Este clar, prin urmare, cã poziþia e definibilã în termenii unei anume particularitãþi de distribuþie a formelor. Poate apãrea în poziþie de actant ceea ce gramatica ºcolarã aratã a fi un substantiv, un pronume sau chiar un verb la infinitiv. Nu însã ºi un adverb. O problemã similarã se pune în cazul poziþiei acþiune.

Leonard Bloomfield

95

În altã parte a lucrãrii, Bloomfield a extins numãrul de poziþii, vorbind despre poziþia de obiect, de punct de reper, de posesor. Obiectul la care se referã Bloomfield corespunde, în gramatica tradiþionalã, complementului direct. Punctul de reper este echivalentul circumstanþialului de timp sau de loc; iar posesorul este poziþia analoagã atributului substantival genitival.

Se impun aici douã observaþii. Mai întîi, Bloomfield nu dã nici o indicaþie despre inventarul total de asemenea poziþii ºi, deci, nu se poate ºti cum aratã un asemenea ipotetic inventar. Apoi, nu rezultã din expunerea sa dacã existenþa acestor noi poziþii – în afarã de cele de actant ºi de acþiune – ar trebui sã conducã la o suplimentare a numãrului de tipuri de enunþuri complete.

În ciuda acestor aspecte controversate, Bloomfield a dovedit totuºi o anumitã consecvenþã: tot ceea ce el a afirmat pînã aici despre tipurile de enunþuri a avut, drept criteriu de clasificare, taxemele selecþiei. O altã grupare a enunþurilor se poate face însã ºi în funcþie de taxemele modulaþiei. Taxemele relevante sînt intonaþia, pauza ºi accentul.

(xxiv) Dupã intonaþie, enunþurile sînt clasificate în enunþuri cu intonaþie finalãdescendentã, mediu ascendentã ºi maxim ascendentã.

Cele trei tipuri pe care le distinge Bloomfield corespund enunþurilor afirmative, interogativelor parþiale (precum “Unde pleacã Mihaela?”) ºi interogativelor totale (de felul “Te-ai hotãrît?”). O interogaþie parþialã e o interogaþie care pretinde un rãspuns diferit de da sau nu. O interogaþie totalã cere, ca rãspuns, unul dintre cele douã adverbe.

Bloomfield aratã cã, dacã enunþul este exclamativ, ºi nu afirmativ, se mai pot obþine încã trei tipuri, paralele cu cele menþionate mai sus. Ele corespund exclamaþiilor, exclamaþiilor interogative parþiale (“Unde pleacã Mihaela?!”) ºi exclamaþiilor interogative totale (“Te-ai hotãrît?!”).

(xxv) În funcþie de utilizarea pauzei, enunþurile pot fi paratactice ºi nonparatactice.

Pentru a se înþelege aceastã distincþie, fie urmãtoarea succesiune de enunþuri: “E ora zece.

Trebuie sã plec.”. Aceastã pereche poate fi rostitã în douã feluri: cu intonaþie descendentã pe cuvintele zece ºi plec sau cu intonaþie descendentã numai pe plec. În primul caz, rostirea nu instituie nici o legãturã între cele douã enunþuri ºi, de aceea, ele pot fi considerate nonparatactice. În al doilea caz însã, suprimarea intonaþiei descendente pe zece produce o integrare a celor douã enunþuri într-o singurã unitate de comunicare. Enunþurile devin astfel conectate paratactic prin utilizarea pauzei. În scris, utilizarea pauzei este semnalatã prin virgulã.

(xxvi) Dupã accent, enunþurile se impart în emfatice ºi nonemfatice.

Prin intermediul accentului, un constituent al unui enunþ poate fi reliefat; fie perechea “Ion a furat maºina.” – “Ion a furat maºina.” (ºi nu altcineva). În românã, accentuarea este un mecanism suficient pentru realizarea emfazei. Limbi precum franceza sau engleza posedã însã mijloace gramaticale pentru reliefarea unui constituent propoziþional: “Jean a volé la voiture.” – “C’est Jean qui a volé la voiture.”; “John stole the car.” – “It is John who stole the car.”.

3.2.1.2. Sintagmele. Tezele (xxi)-(xxvi) au studiat aspectele clasificatorii ale formelor propoziþionale. Bloomfield nu utilizeazã acest concept, dar este evident cã la el se referã într-un întreg capitol al lucrãrii sale. Am vãzut cã formele propoziþionale pot fi considerate acele forme care apar în poziþii absolute (cf. afirmaþiile (xix)-(xx)). De pildã, forma bietul bãiat este o formã propoziþionalã în momentul în care apare în urmãtoarea secvenþã de comunicare: Bietul bãiat!... Dar aceeaºi formã înceteazã sã mai fie o formã propoziþionalã dacã nu e plasatã într-o poziþie absolutã, ci într-o poziþie inclusã, aºa cum se întîmplã în urmãtorul caz: “A cãzut iar la examen, bietul bãiat!”

96

Manual de lingvisticã generalã

Clasificarea formelor aflate în poziþie inclusã constituie obiectul tezelor care urmeazã.

Se poate spune acum cã sintagmele (caracterizate prin afirmaþia (xi)) sînt susceptibile de o definiþie mai riguroasã: orice unitate definitã în sensul tezei (xi) ºi aflatã într-o poziþie inclusã e sintagmã. Noua definiþie nu-i aparþine, însã, în mod explicit lui Bloomfield.

În clasificarea sintagmelor, criteriul este, din nou, cel al taxemelor selecþiei.

(xxvii) Toate sintagmele care pot ocupa aceeaºi poziþie constituie o clasãformalã.

(xxviii) Numãrul claselor formale e egal cu numãrul poziþiilor.

(xxix) Clasa formalã a sintagmelor care ocupã poziþia de actant se numeºte clasaformalã a expresiilor nominale.

(xxx) Clasa formalã a sintagmelor care ocupã poziþia de acþiune se numeºte clasaformalã a expresiilor verbale conjugate.

Afirmaþiile (xxvii)–(xxviii) nu necesitã comentarii speciale. Unele clarificãri se impun însã pentru ultimele douã teze.

Prin “expresie nominalã” Bloomfield înþelege orice sintagmã care ocupã poziþia unui actant: acest creion, pãdure înfrunzitã, oameni cîntînd. Poziþia include, prin urmare, ºi verbe: “A spune minciuni e imoral.”, “De criticat e întotdeauna mai uºor.”.

Cît priveºte definiþia expresiilor verbale conjugate, trebuie arãtat cã acestea nu sînt, de obicei, sintagme, ci (în acord cu tezele lui Bloomfield) cuvinte: alerg, ai aºteptat, ar spune etc. Pentru a elimina aceastã dificultate de clasificare, lingvistul american introduce termenul de cuvînt-sintagmã.