Astfel se procedeazã în dicþionarele unilingve. Sau, în sfîrºit, sememul unei forme lingvistice poate fi indicat prin traducere: “ ‘creion’ means in Romanian ‘pencil’ ”.

(xliv) O descriere a unui obiect nu reþine toate trãsãturile acestuia, ci numai peacelea semnificative.

Ideea exprimatã de aceastã tezã e atît de fireascã, încît poate pãrea banalã. Într-adevãr, nici o descriere a unui obiect nu reþine toate trãsãturile acestuia. Orice definiþie împarte, prin urmare, clasa proprietãþilor unui lucru în subclasa proprietãþilor lui esenþiale ºi în aceea a proprietãþilor lui accidentale. O definiþie de acest tip se vede astfel angajatã în a susþine cã, în principiu, unele proprietãþi sînt esenþiale, altele nu.

100

Manual de lingvisticã generalã

Oricît de intuitivã este aceastã idee, ea se vede expusã unor neaºteptate paradoxuri.

Fie, de exemplu, clasa oamenilor, pe de o parte, ºi clasa bipezilor pe de alta. Se afirmã cã însuºirea de a fi raþional este o proprietate esenþialã a oamenilor. În acelaºi timp, se susþine cã însuºirea de a avea poziþie verticalã reprezintã o proprietate esenþialã a bipezilor. Fie, acum, clasa fiinþelor care sînt simultan oameni ºi bipezi. Se pune întrebarea dacã, în raport cu aceastã nouã clasã de indivizi, însuºirea de a avea poziþie verticalã este o proprietate esenþialã sau accidentalã. La prima vedere, se poate spune cã este o proprietate esenþialã. ªi totuºi nu e aºa: se poate concepe o altã evoluþie a speciei umane care nu conduce cu necesitate la dobîndirea poziþiei verticale. O asemenea evoluþie nu ar fi fost imposibilã. Deci trebuie sã se admitã cã proprietatea de a avea poziþie verticalã e, de fapt, accidentalã în raport cu clasa de indivizi care sînt în acelaºi timp ºi bipezi. Dar nici aceastã concluzie nu e satisfãcãtoare ºi e uºor de vãzut de ce: am definit mai sus bipezii prin însuºirea (esenþialã) de a avea poziþie verticalã. Nu existã nici un motiv pentru a susþine acum cã, în raport cu clasa indivizilor care sînt atît oameni, cît ºi bipezi, aceeaºi proprietate devine accidentalã.

Întreaga problemã a însuºirilor esenþiale ºi neesenþiale are, aºadar, urmãtorul aspect: valoarea practicã indiscutabilã este contrabalansatã de un major dezavantaj de naturã teoreticã. Cãci nu e admisibil ca, pornind de la premise evident adevãrate, sã se ajungã la concluzii reciproc contradictorii.

Tezele despre semnificaþie comentate mai sus nu dau imaginea integralã a concepþiei semantice a lui Bloomfield. O perspectivã de ansamblu se poate dobîndi numai dupã ce se va discuta modul în care lingvistul american înþelege utilizarea limbajului.

3.4. Fonetica practicã: fonologia. Conceptul de semnificaþie are un rol important în definirea problemelor foneticii. Chestiunea care îl preocupã aici pe Bloomfield este identificarea unitãþilor minimale ale acestei discipline. Lingvistul american constatã cã, atîta vreme cît vorbirea este studiatã în ea însãºi, unitãþile fonetice minimale nu pot fi identificate.

Ceea ce studiul intrinsec al sunetelor vorbirii ne aratã este o varietate cvasiinfinitã de unitãþi sonore irepetabile: aceeaºi persoanã nu pronunþã de douã ori un sunet în exact acelaºi fel.

Persoane diferite au particularitãþi diferite de rostire a aceluiaºi sunet.

În aceastã imensã varietate nu se pot descoperi regularitãþi, decît dacã se þine seama ºi de semnificaþie. Se constatã atunci cã anumite particularitãþi de rostire devin nerelevante, chiar dacã fonetica experimentalã le consemneazã existenþa. De pildã, doi vorbitori de limbã francezã vor pronunþa într-un mod relativ diferit cuvîntul eau (“apã”) ºi totuºi fiecare dintre ei va ºti cã amîndoi rostesc acelaºi sunet, ºi nu douã sunete diferite. ªi aceasta, deoarece, indiferent de modul special de rostire al fiecãruia, sunetul o este asociat, pentru amîndoi, cu aceeaºi semnificaþie. Nu se mai întîmplã însã la fel dacã unul pronunþã /o/, iar celãlalt pronunþã /on/ (adicã o vocalã nazalã). De aceastã datã, distincþia nazal/nonnazal are un corespondent la nivelul semnificaþiei: /o/ (transcrierea foneticã a substantivului eau) este asociat cu semnificaþia apã, în timp ce /on/ (transcrierea foneticã a nedefinitului on) se asociazã cu o semnificaþie mai abstractã (impersonalã). /o/ ºi /on/ sînt, de aceea, în francezã douã unitãþi sonore deosebite (ºi nu doar douã rostiri diferite ale aceluiaºi sunet).

Principiul pe care îl abstrage Bloomfield pentru operaþia de identificare a sunetelor e, aºadar, urmãtorul: o secvenþã sonorã este aceeaºi dacã ea e asociatã de vorbitori cu aceeaºi semnificaþie.

Acest principiu i-a permis lui Bloomfield sã facã distincþia între foneticã ºi fonologie (foneticã practicã). Ultima se ocupã cu studiul acelor trãsãturi fonetice relevante din punct de vedere semantic.

Leonard Bloomfield

101

Acelaºi principiu l-a condus pe lingvistul american la propunerea unor tehnici de abstragere a unitãþilor fonologice minimale. Fie cuvîntul carte. Perechea carte–parte permite segmentarea substantivului carte în c- ºi -arte. Se identificã astfel consoana k. În continuare, perechile carte–curte, carte–caute, carte–carne, carte–cartã permit abstragerea ºi identificarea tuturor celorlalte componente ultime ale substantivului. Ele sînt fonemele.

4. UTILIZAREA LIMBAJULUI

Caracteristic pentru Bloomfield este faptul cã reconstrucþia limbii, aºa cum a fost ea descrisã în paragraful 3, nu înseamnã reconstrucþia unui obiect (conceptul de reconstrucþie îi e, de altfel, strãin lui Bloomfield). Lingvistul american nu face vreo diferenþã între limbaj ºi utilizarea limbajului. Tot ceea ce Bloomfield a descris ºi a clasificat reprezintã, de aceea

– conform convingerilor sale – un ansamblu de obiºnuinþe pe care vorbitorii unui idiom le dobîndesc în timp, ca urmare a faptului cã aparþin unei anume colectivitãþi. Consecinþa acestui punct de vedere este cã la Bloomfield se întîlneºte ºi o anumitã concepþie despre felul cum indivizii utilizeazã limbajul. Aflat printre primele în lucrarea Limbajul, capitolul care dezvãluie aceastã concepþie întregeºte, în acelaºi timp, ºi datele despre teoria semnificaþiei (comentate în unul dintre subparagrafele precedente).

În mod implicit, capitolul propune o perspectivã asupra comunicãrii lingvistice. Perspectiva propusã este în acord cu postulatele centrale ale behaviorismului. Pentru ca actul de comunicare sã se realizeze, e nevoie de cel puþin douã persoane. Ceea ce determinã pe unul dintre indivizi sã vorbeascã este împrejurarea în care se aflã. Vorbirea sa este recepþionatã de interlocutor. Acesta din urmã are trei posibilitãþi de rãspuns: sã ignore vorbirea recepþionatã, sã emitã, la rîndul sãu, un mesaj verbal sau sã acþioneze într-un anume fel. Cum prima posibilitate are un caracter mai deosebit, comentariul va fi centrat asupra celorlalte douã.

Acordul dintre acest model al comunicãrii lingvistice ºi tezele behaviorismului e vizibil în urmãtoarele privinþe: fie S ºi R simbolurile unui stimul ºi, respectiv, ale unei reacþii la un stimul (de pildã, vederea luminii verzi a unui semafor ºi traversarea strãzii). Relaþia dintre S

ºi R este o relaþie de cauzalitate: stimulul determinã o reacþie: S→R. La un stimul oarecare se poate însã reacþiona nu numai printr-o acþiune, ci ºi printr-un cuvînt (de pildã, îndemnul adresat unei persoane [care nu a vãzut lumina verde a semaforului] de a traversa strada). În aceastã împrejurare, reacþia la stimul va fi o reacþie lingvisticã (simbolizatã prin r): s→r.

Aceastã reacþie poate deveni, la rîndul ei, un stimul, dar un stimul de naturã lingvisticã pentru o altã persoanã; reacþia la noul stimul poate fi sau lingvisticã (o replicã), sau nelingvisticã (un gest sau o acþiune). Lanþul cauzal al stimulilor ºi al reacþiilor se reprezintã astfel: S →r/s → R

Schema aceasta poate formaliza, de exemplu, succesiunea de evenimente care sînt traversarea strãzii de cãtre douã persoane atunci cînd numai una este atentã la lumina semaforului: semnalul luminii verzi determinã, la acea persoanã, o reacþie lingvisticã (de exemplu, îndemnul “Hai!” sau “Sã mergem!”), care e, în acelaºi timp, un stimul pentru celãlalt. Stimulul lingvistic determinã reacþia nonlingvisticã: traversarea strãzii.

Psihologul behaviorist este interesat, dupã cum am vãzut, de acei stimuli ºi acele reacþii care sînt standardizate. Aceastã tezã se regãseºte ºi ea în gîndirea lingvisticã a lui Bloomfield, în interpre tarea pe care savantul american o acordã regulilor lingvistice (distincþii fonologice, tipuri de taxeme, tipuri de forme propoziþionale ºi de sintagme etc.). Pentru Bloomfield, toate acestea sînt stimuli ºi rãspunsuri tipizate pe care membrii unei comunitãþi lingvistice

102

Manual de lingvisticã generalã

ºi le însuºesc: “recompensa” acestei învãþãri este tocmai posibilitatea de a se face înþeles, în timp ce “pedeapsa” neînsuºirii lor este incapaci tatea de a comunica sau compromiterea publicã.

Opiniile lui Bloomfield despre utilizarea limbajului dau un nou relief teoriei sale despre semnificaþie. În paragraful dedicat semanti cii, teza de la care a început comentariul a fost aceea a relaþiei de denotaþie: formele lingvistice denumesc obiectele lumii noastre. În concepþia lingvisticã a lui Bloomfield, aceastã tezã este însã sprijinitã de alte douã afirmaþii, nu mai puþin importante:

(xlv) Obiectele denumite de formele lingvistice sînt conþinute în evenimente ºistãri ale lumii.

(xlvi) Evenimentele ºi stãrile lumii sînt cele care îi determinã pe oameni sã vorbeascã.

Ambele teze sînt clare. Prima aratã cã lucrurile sînt încorporate în stãri ºi evenimente (care se oglindesc lingvistic în forme lingvis tice de un anume fel: forme propoziþionale). A doua tezã precizeazã cã stãrile ºi evenimentele sînt stimuli ai vorbirii.

Din aceste douã afirmaþii, Bloomfield deduce o nouã tezã despre semnificaþie. Semnificaþia unei forme lingvistice – susþine el – este circumstanþa în care forma lingvisticã e folositã de cãtre un vorbitor, plus efectul pe care aceastã folosire îl are asupra unui interlocutor.

Ceea ce afirmã acum Bloomfield poate fi înþeles prin comenta riul unui exemplu. Fie situaþia cã douã persoane traverseazã o stradã pe care nu existã nici semafor, nici “zebrã”.

Una dintre cele douã persoane observã apropierea unei maºini care i-ar putea accidenta ºi exclamã: “Maºina!”, avertizîndu-ºi astfel interlocutorul. Semnificaþia acestui enunþ e, aºadar, circumstanþa care l-a obligat pe primul individ sã foloseascã termenul maºinã plus intenþia de avertizare a celuilalt individ.

Noua tezã despre semnificaþie, susþinutã de Bloomfield, nu anuleazã ºi nici nu substituie afirmaþiile comentate în paragraful consacrat semanticii. Ea este, mai curînd, o interesantã adãugire. Cuvintele noastre se referã, într-adevãr, la obiecte. Descrierea acestor obiecte reprezintã sensul cuvintelor. Atît relaþia de denotaþie, cît ºi sensul au o anumitã stabilitate, care înseamnã cã atunci cînd un vorbitor al românei (de pildã) foloseºte substantivul maºinã, el nu se referã la o pasãre, un arbore sau o persoanã. ªi acesta este tocmai nucleul teoriei semnificaþiei. Se întîmplã însã cã aceeaºi formã lingvisticã poate fi diferit utilizatã: ca un semnal de atenþie (“Maºina!”), ca un semn de nedumerire (“Maºina?”), ca un rãspuns (“– ªi ce zici cã i s-a stricat?”, “–Maºina.”).

Toate aceste utilizãri adaugã o semnificaþie nouã semnificaþiei “principale”. Prin tezele sale despre sens, Bloomfield prefigureazã, de fapt, o distincþie care va fi formulatã de Charles Morris ºi care va face o strãlucitã carierã: distincþia dintre semanticã ºi pragmaticã. Semantica (într-una din accepþiile sale) studiazã relaþiile dintre semne ºi obiecte denotate. Pragmatica studiazã relaþia dintre semne ºi vorbitori. Toate tezele lui Bloomfield, studiate în paragraful 3.3., delimiteazã într-un mod implicit domeniul semanticii. Noile teze despre semnifi caþie (emise în capitolul despre utilizarea limbajului) vizeazã aria pragmaticii.

5. CONCLUZII

Multe dintre problemele pe care ºi le-a pus Bloomfield sînt ºi probleme cu care s-a confruntat Saussure: identificarea entitãþilor lingvistice, valabilitatea unor distincþii tradiþionale (cum ar fi deosebirea morfologie–sintaxã–lexic), problema semnificaþiei, întemeierea unor distincþii noi (foneticã–fonologie). Problemele comune semnaleazã o mutaþie în planul cercetãrii sincronice a limbii: postulatele lingvisticii descriptive nu mai sînt acceptate fãrã spirit critic.

Leonard Bloomfield

103

Opera lui Bloomfield impune trasarea unei linii de demarcaþie nete între procedurile de reconstrucþie a limbii ºi interpretarea acestor proceduri. Distincþia este folositoare, deoarece ea ajutã la evaluarea mãsurii în care curentul iniþiat de ideile lui Bloomfield se deosebeºte de curentul nãscut din ideile lui Saussure.

În planul interpretãrii procedurilor, diferenþele sînt, într-adevãr, destul de mari. Saussure nu ar fi admis identificarea dintre limbã ºi utilizarea acesteia, cãci, în concepþia sa, limba este socialã, iar utilizarea limbii este individualã. Savantul elveþian e apoi un mentalist. Pentru el, conceptul (adicã semnificatul) este un punct de referinþã neîndoielnic. Pentru Bloomfield însã, problema conceptului nu se pune. Sememele sînt, de fapt (conform convingerilor sale), soluþii-expedient la problema sensului.

Chestiunea semnificaþiei este, de altfel, punctul în care deosebi rile de vederi dintre Bloomfield ºi Saussure sînt cele mai mari. La Saussure, semnificaþia este o problemã internã a semnului: semnificantul semnificã semnificatul. Pentru Bloomfield însã, o formã lingvisticã denumeºte un obiect, iar criteriile pe care vorbitorii le folosesc implicit pentru a denumi obiectele se reflectã în semne. Precizãrile suplimentare, fãcute asupra semnificaþiei (în capitolul consacrat utilizãrii limbajului) conferã concepþiilor lui Bloomfield o forþã explicativã superioarã referitoare la ceea ce un vorbitor poate sã facã atunci cînd întrebuinþeazã limba. Dar toate acestea se claseazã în acea secþiune a ºtiinþei limbii pe care Saussure a numit-o lingvistica vorbirii. ªi este cunoscut faptul cã, pentru savantul elveþian, ramura cea mai importantã este lingvistica limbii.

La nivelul procedurilor de descriere ºi de identificare a entitãþilor lingvistice, asemãnãrile sînt însã mult mai mari. ªi pentru ca acest lucru sã fie mai evident, o remarcã preliminarã se impune. Existã, desigur, ºi aici anumite deosebiri: Saussure adunã sub acoperiºul aceleiaºi teorii – sintagmatica – morfologia, sintaxa ºi lexicul. Bloomfield nu procedeazã aºa. Saussure vorbeºte apoi despre o teorie a asociaþiei, fãrã corespondent – dupã cum se pare – la lingvistul american. Invers, Bloomfield propune o definiþie ºi o clasificare a cuvintelor pe care nu le întîlnim la Saussure etc. Toate aceste deosebiri nu dovedesc însã divergenþe de principiu. Ele sînt distincþii graduale. Problema este alta: ambii lingviºti se miºcã într-un cîmp de metodã ºi de procedurã care le este comun. Acest lucru e dovedit prin urmãtoarele: (i) conceptele de sintagmã ºi semn ale lui Saussure coincid cu conceptele de constituent imediat ºi de cuvînt-morfem ale lui Bloomfield;

(ii) existã un antilogicism al lui Saussure, antilogicism ce se regãseºte ºi la Bloomfield.

Amîndoi sînt împotriva clasificãrilor lingvistice fãcute pe temeiuri extralingvistice (ºi în special logice). La Saussure, aceastã poziþie se exprimã în scepticismul abia reþinut referitor la clasificarea tradiþionalã a pãrþilor de vorbire. La Bloomfield, antilogicismul înseamnã reclasificarea cuvintelor dupã criterii care sînt formale, adicã intrinsec lingvistice (“formal”

însemnînd la Bloomfield ceea ce e în acord cu regulile de combinare ale formelor). Pãrþile de vorbire sînt înlocuite, în mod semnificativ, cu clasele formale.