(ii) O formã lingvisticã are sau nu capacitatea de a alcãtui singurã un enunþ.
(iii)O formã lingvisticã alcãtuind singurã un enunþ este o formã lingvisticã independentã.
O formã lingvisticã neavînd aceastã capacitate este o formã (lingvisticã) dependentã.
Deosebirea dintre forme independente ºi dependente presupune folosirea conceptului de enunþ. Dar Bloomfield nu dã o definiþie a enunþului. Aceasta nu înseamnã neapãrat o scãpare. În ºtiinþele exacte, se întîmplã regulat ca o reþea de definiþii sã înceapã prin utilizarea unui concept considerat de la sine înþeles ºi, deci, nedefinit. Bloomfield procedeazã într-un mod similar. Nu însã ºi identic, deoarece, totuºi, textul sãu lasã a se înþelege faptul cã un enunþ este forma unui mesaj.
90
Manual de lingvisticã generalã
Sîntem obiºnuiþi sã afirmãm cã un mesaj se transmite prin propoziþii sau fraze. În acelaºi timp, se admite cã unele propoziþii pot fi monomembre. Dacã se întrebuinþeazã conceptul de enunþ, se poate spune cã un enunþ este o propoziþie (monomembrã sau nu); propoziþiile monomembre sînt de o însemnãtate specialã. Tocmai acestea permit sã se facã deosebirea între forme independente ºi dependente. Conform criteriilor lui Bloom field, sã, lui, ºi (cu valoare adverbialã) sînt forme independente, pentru cã se pot imagina circumstanþe în care aceste forme se constituie în enunþuri. Dimpotrivã, -înd (din cîntînd), -le (din florile) sau re- (din reface) sînt forme dependente, cãci nu pot fi folosite pentru a se formula cu ele enunþuri monomembre.
Se impun aici trei observaþii. Mai întîi, se poate constata cã operaþia de enumerare a formelor independente ºi, respectiv, dependente dintr-o limbã este teoretic posibilã, dar practic, foarte anevoioasã din cauza numãrului mare de forme lingvistice. Apoi, trebuie semnalat faptul cã distincþia nu înseamnã acelaºi lucru pentru douã limbi diferite. Dependenþa ºi independenþa sînt funcþie de posibilitãþile de expresivitate dialogalã ale fiecãrei limbi. Spre exemplu, Bloomfield aratã cã articolul hotãrît the din englezã este o formã independentã, deoarece e imaginabilã (ºi, deci, posibilã) o situaþie conversaþionalã în care the formeazã singur un enunþ. În românã însã, nu se poate concepe nici o situaþie conversaþionalã echivalentã, deoarece articolul hotãrît e enclitic ºi, deci, nici una dintre formele sale nu poate fi consideratã o formã in de pen dentã.
În sfîrºit, a treia observaþie este criticã. Problema devine clarã dacã se foloseºte un eºantion: adverbul interogativ unde este, conform criteriilor lui Bloomfield, o formã lingvisticã independentã pentru cã poate alcãtui singurã un enunþ. Dar nici un vorbitor al românei nu acordã lui unde posibilitatea de constituire a unui enunþ “pe cont propriu”.
Unde are valoare de comunicare numai pentru cã, în mintea oricãrui vorbitor al românei, este implicit asociat cu un verb. Fãrã verbul subînþeles, unde nu comunicã, de fapt, nimic.
În aceastã privinþã, existã deci o deosebire decisivã între verbe (la moduri personale) ºi orice altã formã care poate fi consideratã independentã (conform criteriilor lui Bloomfield).
Numai verbele la moduri personale pot fi considerate cu adevãrat forme independente, cãci numai ele pot constitui, prin ele însele, un enunþ. Or Bloomfield neglijeazã aceastã diferenþã esenþialã, acordînd acelaºi statut unor forme care existã în limbã numai pentru cã altele existã (adverbul sau adjectivul sînt dependente de verb ºi, respectiv, de substantiv).
(iv) O formã lingvisticã este simplã sau complexã. O formã simplã este nedecompozabilãîn alte forme lingvistice. O formã complexã este reductibilã la cel puþin douã forme.
Pãrþile componente ale unei forme complexe se numesc constituenþi imediaþi.
Conform acestei teze, se poate distinge între forma braþul fluviului, care este complexã, ºi forma aici, care este simplã. Braþul fluviului se descompune în braþul ºi fluviului.
Cele douã pãrþi componente sînt constituenþii imediaþi. Bloomfield nu a fãcut însã precizãri asupra tehnicilor de descompunere.
(v) O formã lingvisticã simplã (independentã sau dependentã) se numeºte morfem.
(vi) Totalitatea morfemelor dintr-o limbã constituie lexicul acelei limbi.
Prin teza (v) se precizeazã accepþia în care Bloomfield înþelege conceptul de morfem.
Prin (vi) se atrage atenþia asupra semnificaþiei date termenului “lexic”. De obicei, lexicul înseamnã totalitatea cuvintelor. Pentru Bloomfield – nu. În concepþia sa, lexicul limbii ro mâne conþine, de pildã, prepoziþia cu, adverbul acolo, dar aceasta nu pentru cã aceste for me sînt, în primul rînd, cuvinte (cum se considerã de obicei), ci deoarece ele sînt forme lin gvistice simple. În acelaºi timp, în acord cu definiþia bloomfieldianã, lexicul limbii române mai cuprinde ºi marca gerunziului, a genului sau a numãrului (care, de obicei, sînt atribuite mor-
Leonard Bloomfield
91
fologiei), cãci acestea sînt tot forme lingvistice simple. Nu intrã însã, în acelaºi lexic, forme precum vînãtor, zgîrie-brînzã sau neom, deoarece ele sînt forme complexe.
(vii) O formã lingvisticã este o solidaritate între o formã lexicalã ºi cel puþin o formãgramaticalã. Forma gramaticalã se numeºte taxem.
Originea acestei teze poate fi gãsitã în împrejurarea urmãtoare. Dacã se examineazã o formã complexã (de pildã, un enunþ), se constatã cã pentru a-l înþelege nu e suficient sã se cunoascã numai semnificaþia pãrþilor lui componente. Semnificaþia enunþului mai depinde ºi de alþi factori, cum ar fi succesiunea morfemelor, intonaþia sau tipul sintactic cãruia îi aparþine enunþul. De aici se poate abstrage distincþia dintre forma lexicalã a enunþului ºi forma lui gramaticalã. Forma lexicalã este suma morfemelor care intrã în alcãtuirea lui. Forma gramaticalã o constituie totalitatea de factori care “structureazã” aceastã sumã ºi care, astfel, conferã enunþului semnificaþia ce o are de fapt. Toþi aceºti factori sînt numiþi de Bloomfield taxeme.
Pentru lingvistul american, domeniul favorizat de exemplificare a distincþiei formã lexicalã/
formã gramaticalã este domeniul formelor complexe. Într-adevãr, aici distincþia este mai vizibilã. Dar ea funcþioneazã ºi la nivelul formelor simple. Fie, de pildã, adverbul sus. Aceastã formã simplã e constituitã dintr-o formã gramaticalã, care constã în posibilitatea lui de a se combina cu o subclasã de forme: cu verbele. Posibilitatea combinatorialã este un taxem ºi poate fi distinsã de forma lexicalã a adverbului. Forma lexicalã este forma lui foneticã (asociatã cu sensul cunoscut), consideratã independent de posibilitatea de combinare cu verbele.
(viii)Taxemele sînt de patru feluri: de topicã, de modulaþie, de alternanþã foneticãºi de selecþie.
a) Prin taxemele de topicã Bloomfield înþelege sã se refere la tot ceea ce înseamnã succesiune semnificativã. În raza consideraþiilor nu intrã, de aceea, doar ordinea cuvintelor în propoziþie sau a propoziþiilor în frazã, ci ordinea constituenþilor imediaþi, atunci cînd aceastã ordine este relevantã pentru problema semnificaþiei ºi a corectitudinii gramaticale. Deci un taxem de topicã înseamnã imposibilitatea de a antepune atributul substantival prepoziþional (*de lemn pod) sau imposibilitatea de antepunere a morfemelor de numãr sau de determinare definitã (în limba românã, desigur).
b) Taxemele de modulaþie sînt accentul ºi intonaþia. Un nume propriu, de pildã, poate fi rostit în trei moduri diferite: ca o exclamaþie, ca o întrebare ºi ca rãspuns la o întrebare. Rezultã, de aici, existenþa a trei taxeme intonaþionale diferite. Tot un taxem de modulaþie, avînd funcþie distinctivã, este taxemul accentual din perechile sã´lcii – sãlcií, carácter – caractér.
c) Prin taxemele de alternanþã foneticã se înþelege existenþa unor variante de pronunþare a aceluiaºi morfem: alternanþa t/d din perechea capot – capod este un astfel de taxem. La fel, în morfemul nu, u este înlocuit uneori în rostire cu o: no (eventual rostit lung).
d) În sfîrºit, taxemele de selecþie înseamnã posibilitãþile de combinare a unui morfem cu alte morfeme. Prepoziþia de se caracterizeazã, de pildã, prin capacitatea de a se combina cu un substantiv, pronume, verb la infinitiv, cu unele adverbe sau cu numerale cardinale, dar nu ºi cu gerunziile. Aceastã proprietate combinatorialã înseamnã un taxem de selecþie.
Mai multe morfeme pot avea aceleaºi proprietãþi combinatoriale, caz în care ele alcãtuiesc
“o clasã formalã” (cf. infra, teza (xxvii)).
(ix) Atît forma lexicalã, cît ºi cea gramaticalã posedã o semnificaþie. Semnificaþiaunei forme lexicale se numeºte semem. Semnificaþia unei forme gramaticale (adicã aunui taxem) se numºte episemem. Semnificaþia unei forme lingvistice este solidaritateadintre un semem ºi cel puþin un episemem.
Aceste idei sînt urmarea logicã a afirmaþiei de la punctul (vii). Din moment ce o formã lingvisticã înseamnã solidaritatea dintre o formã lexicalã ºi una gramaticalã ºi din moment ce
92
Manual de lingvisticã generalã
semnificaþia unei forme lingvistice (complexe) nu înseamnã numai semnificaþia morfemelor care o compun, e normal sã se afirme cã ºi taxemele au o semnificaþie. ªi, mai departe, este firesc sã se admitã cã semnificaþia unei forme lingvistice este solidaritatea dintre semnificaþia formei lexicale ºi semnificaþia formei gramaticale. Rãmîne doar sã se explice de ce este nevoie de cel puþin un episemem.
Explicaþia constã în faptul cã se întîmplã, în puþine cazuri, ca o formã de lingvisticã sã fie “alcãtuitã”
