Începuse să cadă o burniţă rece şi felinarele aburite se iveau fantomatice din ceaţa umedă. Cârciumile tocmai se închi -
deau şi în jurul uşilor se năluceau ciorchini de bărbaţi şi femei în grupuri sparte. Dintr-un bar răzbăteau râsete grosolane.
În altele, beţivii se încăierau şi zbierau.
Dorian Gray zăcea în trăsură, cu pălăria trasă peste frunte şi privea cu ochi indiferenţi sordida mizerie a marelui oraş.
Din când în când îşi repeta în sinea lui cuvintele rostite de Lordul Henry în prima zi când se cunoscuseră: „Să tămădu -
ieşti sufletul pe calea simţurilor şi simţurile pe calea sufletu -
lui“. Da, acesta era secretul. Îl încercase în multe rânduri şi acum avea să-l încerce din nou. Existau spelunci pentru con -
sumatorii de opiu, unde îţi puteai cumpăra uitarea, lăcaşuri de pierzanie unde amintirea vechilor păcate putea fi ştearsă
de nebunia unor păcate noi.
Luna atârna pe un cer jos, ca un craniu galben. Câte un uriaş nor diform întindea din când în când un braţ lung peste lună şi o ascundea. Felinarele cu gaz erau din ce în ce mai rare şi străzile tot mai strâmte şi întunecoase. La un mo -
ment dat, birjarul a rătăcit drumul şi a trebuit să parcurgă
vreo ju mă tate de milă îndărăt. Trupul calului degaja aburi când animalul pleoscăia prin băltoace. Ferestrele laterale ale trăsurii erau astupate de o ceaţă lânoasă, cenuşie.
242
„Să tămăduieşti sufletul pe calea simţurilor şi simţurile pe calea sufletului.“ Cuvintele îi răsunau în urechi. Sufletul lui era, fără îndoială, bolnav de moarte. Să fie adevărat că
simţurile puteau să-l vindece? Sânge nevinovat fusese vărsat.
Cum putea fi răscumpărat un asemenea fapt? Ah! Pentru aşa ceva nu exista izbăvire, dar, cu toate că nu era posibilă
iertarea, era încă posibilă uitarea, şi el era hotărât să uite, să
înlăture problema, să o zdrobească aşa cum ar zdrobi o viperă
care l-ar muşca. Zău aşa, ce drept avea Basil să-i vorbească
aşa cum o făcuse? Cine l-a pus să-i judece pe alţii? Îi spusese lucruri îngrozitoare, abjecte, cu neputinţă de îndurat.
Trăsura se hurduca mai departe, parcă tot mai încet la fiecare pas, avea el impresia. A ridicat geamlâcul şi i-a stri -
gat birjarului să mâne mai repede. Îl muşca monstruoasa foame de opiu. Îi ardea gâtlejul, mâinile lui delicate i se în -
cleş tau nervos. A lovit nebuneşte calul cu bastonul lui.
Vizitiul a râs şi a dat bici calului. I-a răspuns şi el printr-un râs şi omul a tăcut.
Drumul părea interminabil şi străzile se încâlceau ca pânza neagră a unui păianjen uriaş. Monotonia era insuportabilă
şi, cum ceaţa era tot mai deasă, l-a cuprins frica. Pe urmă au trecut pe lângă nişte cărămidării răzleţe. Aici ceaţa se mai subţiase şi a putut să vadă cuptoarele cu forme ciudate ca de sticle şi limbile de foc portocaliu, ca nişte evantaie. Un câine a lătrat în apropiere şi, de undeva din depărtările întune ricu -
lui, s-a auzit un ţipăt de pescăruş rătăcitor. Calul s-a poticnit într-un şanţ, apoi a sărit într-o parte şi a pornit-o în galop.
După un timp au ieşit din uliţele de pământ noroios, şi au ropotit din nou pe străzi grosolan pavate. Cele mai multe ferestre erau întunecate, dar ici-colo se proiectau umbre fantastice pe câte un stor luminat de lămpi. Dorian le urmă -
rea curios. Se mişcau ca nişte marionete monstruoase care gesticulau asemenea fiinţelor vii. Le ura. O furie surdă se 243
zbătea în inima lui. Când au cotit, o femeie a răcnit ceva la ei printr-o uşă deschisă, şi doi bărbaţi au alergat vreo sută de metri după trăsură. Birjarul i-a plesnit cu biciul.
Se spune că pasiunea face să ţi se rotească gândurile în cerc.
Repetând mereu respingătoarea muşcare a buzelor, Dorian Gray a modelat şi a remodelat în minte acele subtile cuvinte legate de suflet şi de simţuri, până ce a descoperit în ele în -
treaga esenţă a stării lui, ceea ce a justificat, cu consim ţă -
mântul intelectului, patimi care, chiar şi fără justificare, i-ar fi dominat temperamentul. În creierul lui se transmitea din celulă în celulă un gând unic şi sălbatica dorinţă de viaţă, cea mai aprigă dintre toate poftele omului, care îi impulsiona fiecare nerv tremurător, fiecare fibră. Urâtul, pe care până
acum îl detestase pentru că dădea realitate lucrurilor, i-a deve -
nit acum drag tocmai din acest motiv. Urâtul era singura realitate. Încăierările mitocăneşti, cocinile infecte, violenţa nudă a vieţii dezordonate, chiar şi ticăloşia hoţilor şi a izgo -
niţilor erau mai vii, mai active, prin intensitatea impactului pe care-l aveau asupra lui, decât graţioasele forme ale artei şi decât umbrele visătoare ale cântului. De ele avea el acum nevoie ca să poată uita. În trei zile va fi liber.
Brusc, birjarul a oprit, cu o zgâlţâială, trăsura în capătul unei alei întunecoase. Deasupra acoperişurilor joase şi a coşurilor zimţate ale caselor se profilau catargele negre ale vapoarelor. Smocuri de ceaţă albă pluteau prin curţi ca nişte stafii ale pânzelor de vapor.
— Undeva pe aici, domnule, nu? l-a întrebat morocănos birjarul prin geamlâc.
Dorian a tresărit şi a privit în jur.
