— Mi-e silă de femeile care te iubesc. Femeile care te urăsc sunt mult mai interesante. Şi-apoi acolo au marfă mai bună.
— Tot un drac.
— Mie îmi place mai mult. Hai să bem ceva. Musai să iau ceva.
— Eu nu vreau nimic.
— N-are importanţă.
Adrian Singleton s-a ridicat cu osteneală şi l-a urmat pe Dorian la bar. Un metis cu un turban zdrenţăros şi o haină
jerpelită i-a salutat cu un rânjet hidos când le-a împins în faţă
o sticlă de brandy şi două păhăruţe. Cele două femei s-au apropiat de ei şi au început să sporovăiască. Dorian le-a în -
tors spatele şi i-a spus ceva cu voce scăzută lui Adrian Sin -
gleton. Un zâmbet strâmb, ca o lamă de pumnal malaiez, a încreţit faţa uneia dintre femei.
— Suntem a naibii de fuduli în seara asta, a pufnit ea.
— Pentru numele lui Dumnezeu nu-mi vorbi, a repezit-o Dorian bătând din picior. Ce vrei? Bani? Ţine! Dar să nu te prind că-mi mai vorbeşti.
Două scântei roşii au sclipit o clipă în ochii înfundaţi ai femeii, apoi s-au stins, lăsându-i inexpresivi şi sticloşi. A scu -
turat din cap şi a adunat cu degete hrăpăreţe monedele de pe tejghea. Partenera ei a privit-o cu invidie.
— N-are nici un rost, a oftat Adrian Singleton. Nu ţin să
mă întorc. Ce importanţă are? Mă simt foarte fericit aici.
— Dacă ai nevoie de ceva să-mi scrii, da? i-a spus Dorian după o pauză.
— Poate.
— Adrian, noapte bună.
— Noapte bună, i-a răspuns tânărul, îndreptându-se spre scăriţă şi ştergându-şi gura arsă cu o batistă.
247
Dorian s-a îndreptat spre uşă, cu o expresie îndurerată pe chip. Când a dat perdeaua la o parte, un hohot de râs respin -
gător a izbucnit dinspre femeia care îi luase banii.
— A, uite că pleacă clientul lui Satan, a strigat ea printre sughiţuri, cu o voce hârâită.
— Fir-ai tu să fii! Să nu-mi spui aşa!
Femeia a pocnit din degete.
— Da, îţi place să ţi se spună Făt-Frumos, nu-i aşa? a zbie -
rat după el.
Când a rostit aceste cuvinte, marinarul amorţit a sărit în picioare şi a aruncat o privire sălbatică în jur. A auzit bufni -
tura când s-a închis uşa holului. S-a repezit afară, în urmărire.
Dorian Gray se grăbea să ajungă la chei, prin burniţa măruntă. Revederea cu Adrian Singleton îl mişcase în chip ciudat şi se întreba dacă dezastrul acestei vieţi tinere i se da -
tora într-adevăr lui, aşa cum sunase infama învinuire pe care i-o adusese Basil Hallward. Şi-a muşcat din nou buza şi, câteva clipe, ochii i se întristară. Dar, la urma urmei, de ce tre buia să-i pese lui? Viaţa-i prea scurtă ca să preiei povara greşelilor altora pe spinarea ta. Fiecare om îşi trăieşte propria sa viaţă şi plăteşte preţul acestei trăiri. Necazul e că trebuie să plăteşti prea des pentru o singură greşeală. Într-adevăr trebuie să plăteşti iar şi iar. Destinul nu-şi încheie niciodată
conturile în negocierile lui cu omul.
Psihologii afirmă că atunci când o natură umană e dominată de atracţia păcatului, sau a ceea ce lumea numeşte păcat, fiecare fibră din trup şi fiecare celulă din creier e im -
pregnată de impulsuri înfricoşătoare. În asemenea momente, bărbaţii şi femeile îşi pierd liberul-arbitru. Se îndreaptă, ca nişte automate, spre propriul lor sfârşit. Sunt lipsiţi de posi -
bilitatea alegerii şi conştiinţa sau e ucisă sau dacă ceva din ea supravieţuieşte, nu o face decât ca să dea răzvrătirii puterea ei de fascinaţie şi neconformării, farmecul ei. Pentru că toate 248
păcatele – şi teologii nu obosesc să ne reamintească – sunt păcate ale nesupunerii. Când s-a prăbuşit din ceruri acel spirit viguros, acel Luceafăr al răului, s-a prăbuşit de fapt rebelul.
Împietrit, concentrat asupra răului, cu mintea răscolită
şi sufletul înfometat de răzvrătire, Dorian Gray înainta grăbit, iuţindu-şi paşii pe măsură ce se apropia, dar când a cotit brusc într-un gang întunecos, pe care-l folosise adesea ca scurtătură
spre locul rău famat unde se ducea acum, s-a simţit deodată
