înşfăcat din spate şi, înainte de a avea timp să se apere, a fost îmbrâncit în zid şi o mână brutală l-a strâns de gât.
S-a zbătut nebuneşte să-şi apere viaţa şi printr-un aprig efort a izbutit să descleşteze degetele care-l strangulau. O se -
cundă mai târziu a auzit clicul unui revolver şi a văzut lică -
rirea unei ţevi îndreptate spre capul lui şi, în acelaşi timp, silueta întunecată a unui bărbat scurt şi îndesat care-l înfrunta.
— Ce vrei? l-a întrebat.
— Stai locului, a răspuns omul. Dacă te mişti, trag.
— Eşti nebun. Ce ţi-am făcut?
— I-ai distrus viaţa lui Sibyl Vane, a fost răspunsul. Şi Sibyl Vane era sora mea. S-a sinucis. Ştiu. Şi moartea ei ţi se datorează ţie. Am jurat că o să te ucid. De ani întregi te caut. Nu aveam nici un indiciu, nici o urmă. Cei doi oameni care ar fi putut să mi te descrie au murit. Nu ştiam nimic despre tine în afara numelui de răsfăţ pe care ţi-l dăduse ea.
În noaptea asta l-am auzit din întâmplare. Fă-ţi rugăciunea, pentru că în noaptea asta o să mori.
Lui Dorian Gray i s-a făcut rău de frică.
— N-am cunoscut-o în viaţa mea, a bâiguit el. Nici n-am auzit de ea. Eşti nebun.
— Mai bine ţi-ai mărturisi păcatul, pentru că aşa cum sunt de sigur că mă cheamă James Vane, la fel de sigur sunt că vei muri în noaptea asta.
249
A urmat un moment înfiorător. Dorian nu ştia ce să spună
sau să facă.
— Îngenunchează! a mârâit omul. Îţi dau un minut să te împaci cu Domnul, nu mai mult. În noaptea asta mă îmbarc să plec în India, dar nu înainte să-mi închei misiunea. Un mi -
nut. Atâta tot.
Braţele lui Dorian au căzut inerte de-a lungul corpului.
Paralizat de groază, nu ştia ce să facă. Şi, deodată, o speranţă
sălbatică i-a săgetat mintea.
— Opreşte-te! a strigat. Câţi ani au trecut de când a murit sora ta? Spune-mi repede.
— Optsprezece ani. De ce mă întrebi? Ce contează anii?
— Optsprezece ani, a repetat Dorian Gray cu o notă de triumf în glas. Optsprezece ani! Du-mă sub un felinar şi uită-te la faţa mea.
James Vane a şovăit o clipă, neînţelegând despre ce era vorba. Pe urmă l-a înşfăcat pe Dorian Gray şi l-a tras afară
din gang.
Ceţoasă şi pâlpâitoare cum era lumina bătută de vânt, i-a arătat totuşi tânărului teribila eroare pe care o săvârşise, deoarece faţa omului pe care fusese gata să-l omoare purta întreaga înflorire a adolescenţei, întreaga puritate neprihănită
a tinereţii. Părea să fie un băiat abia trecut de douăzeci de ani, nu mai în vârstă – dacă se putea măcar vorbi de vârstă – decât fusese sora lui când îşi luaseră rămas-bun, cu atâţia ani în urmă. Evident, nu era bărbatul care îi distrusese viaţa.
A slăbit strânsoarea şi a păşit îndărăt.
— Doamne, Dumnezeule! a strigat. Şi eram gata să te omor.
Dorian Gray a scos un suspin de uşurare.
— Erai gata să comiţi o crimă îngrozitoare, omule, i-a spus, privindu-l cu severitate. Să-ţi servească de lecţie, ca pe viitor să nu mai iei răzbunarea în propriile tale mâini.
250
— Iertaţi-mă, domnule! a îngăimat James Vane. M-am lăsat înşelat. O vorbă scăpată la întâmplare în blestemata aceea de crâşmă m-a împins pe o pistă greşită.
— Mai bine du-te acasă şi descotoroseşte-te de revolverul acela, ca să nu dai de necaz, l-a sfătuit Dorian.
Apoi s-a răsucit pe călcâie şi a pornit mai departe pe stradă.
James Vane a rămas locului, îngrozit. Tremura din creştet până-n tălpi. După un timp, o umbră neagră care se prelin -
sese pe lângă zidul ud, a ieşit în lumină şi s-a apropiat de el pe furiş. A simţit o mână pe braţul lui şi s-a întors cu o tre -
sărire. Era una dintre femeile de la bar.
— De ce nu l-ai omorât? a şuierat femeia, aproape lipin -
du-şi faţa ei răvăşită de faţa lui. Când ai zbughit-o afară de la Daly am ştiut că-l urmăreşti. Prostule! Trebuia să-l omori.
