cabile şi mai controversate figuri ale istoriei literaturii engleze sau chiar ale literaturii universale [parcurge] o carieră ce poate fi descrisă, fără exagerare, drept caleidoscopică şi totodată
ca tas trofică“.1 Apogeul recunoaşterii absolute Wilde şi-l pro -
fe tizase în tonul său tipic, încă din tinereţea studioasă: într-un fel sau altul avea să devină faimos, iar, dacă nu faimos, atunci avea să devină notoriu. Ani mai târziu, se afla în Statele Unite, unde primise invitaţia de a ţine o serie de conferinţe.
La intrarea pe teritoriul american, vameşul de servicu îl în -
treba, conform regulilor în vigoare, dacă are ceva de declarat.
„Nimic altceva decât propriul meu geniu“, răspundea răsfă -
ţatul saloanelor literare şi al intelectualităţii rafinate. În pragul declinului pe potrivă de spectaculos, Wilde devenea „ une cause célèbre“ pentru instanţele judecătoreşti londoneze, „ un po seur“ şi Marele Preot al Estetismului, acel inutil şi amenin -
ţător omagiu adus Artei pentru Artă pe care îl ridicase la rang de religie sui generis la Oxford şi pe care scrobitul high life al capitalei imperiale îl dispreţuia pe faţă, gustându-l parcimonios pe uşa din dos, cultivând un soi de „conspiraţie a toleranţei“2.
Oscar Fingal O’Flahertie Wills Wilde devenea inventa -
torul autoproclamat al estetismului în miezul chic al Londrei 1 Vyvyan Holland, Oscar Wilde, Thames & Hudson, London, 1988, p. 5.
2 Ari Adut, „A Theory of Scandal: Victorians, Homosexuality, and the Fall of Oscar Wilde“, American Journal of Sociology, vol. 111, No. 1 (July 2005), p. 228.
7
victoriene, după o serie de susţinute exerciţii pregătitoare.
Plecase de la provinciala Portora Royal School din Irlanda maternă, câştigând dreptul de a deschide o expoziţie la Tri -
nity College din Dublin. Era prima încununare a interesului şi plăcerii sale nemăsurate pentru clasicii culturii elene. Câş -
tiga un premiu de compoziţie poetică în greaca clasică, apoi Medalia de Aur Berkeley pentru studiul limbii, al literaturii şi culturii greceşti. În capitala irlandeză intra sub influenţa clasicistului John Pentland Mahaffy, iniţiatorul unui Grand Tour anume pentru acest student special. Cei doi plecau în Grecia, pentru a vizita locurile de importanţă crucială ale fun -
daţionalistei culturi europene. Vraja Atenei avea să fie atât de puternică, încât cei doi trăiau abstraşi din timp, igno -
rând data întoarcerii. La revenirea în Irlanda, ambii primeau cu zâmbetul pe buze amenda menită a sancţiona absenţa nemotivată de la obligaţiile profesionale. În minunatul peri -
plu din Grecia exemplară ridicată din Grecia imediată prin lecturi asidue, apoi confirmată la faţa locului ca realitate de -
bordant de vie, profesorul îşi angajase discipolul în lungi dialoguri pe calapodul speciei platonice, pentru a-i dezvolta capacităţile conversaţionale! Discipolul îşi şlefuia expresia şi adăuga bagajului conceptual acele manifestări ale frumosului pe care numai spiritul le poate mângâia şi care au efect con -
tradictoriu asupra lumii. În anii liceului, Wilde citise într-o scrisoare a Lordului Chesterfield către finul său de botez, datată 18 decembrie 1765, că „Spiritul ( wit) este o calitate atât de strălucită, încât toţi o admiră; cei mai mulţi aspiră
să ajungă la ea, toţi se tem de ea şi puţini o iubesc altfel decât în ei înşişi“1.
1 Mark Nicholls, The Importance of Being Oscar: The Wit and Wisdom of Oscar Wilde Set against His Life and Times, Robson Books, London, 1980, p. xi.
8
Cu aceste convingeri în minte şi în suflet, dublinezul ajungea în leagănul clasicismului de cea mai rară splendoare: Oxford. Urma să găsească în Anglia ceea ce altfel nu ar mai fi avut în Irlanda. Şi spera să se instaleze confortabil într-o Grecie a spiritului, armonioasă, calofilă, etern tânără şi fru -
moasă. Era epoca lui Lewis Carroll, semnatarul încântătoa -
relor aventuri ale lui Alice în Ţara Minunilor, şi a prietenului său de o viaţă, clasicistul Henry Liddell, tatăl lui Alice. Îm -
preună cu Robert Scott, Liddell începuse lucrul la opera sa capitală, marele Lexicon, dinainte de succesiunea la tron a reginei Victoria. Se spune că adesea, în timpul lucrului, cei doi conversau în greaca clasică. Wilde ajungea la Oxford când Liddell and Scott’s Lexicon, dicţionarul grec-englez standard, era la dispoziţia studioşilor în cea de a şaptea ediţie! Ajungea la apogeul studiilor clasice, în epoca celebrului Benjamin Jowett, Master al Balliol College, erudit teolog şi traducător al operelor lui Platon. Numele colegiului Balliol, a cărui cea de a şapte suta cincizecea aniversare au marcat-o ceremonii somptuoase în 2013, poartă şi astăzi amprenta lui Jowett. Vi -
zitatorul contemporan va descinde în faţa celebrei Bodleian Library, pentru ca, în doar câteva minute de plimbare pe Holy -
well Street, să ajungă în Jowett Walk. La numai câţiva paşi, în Mansfield Road, se află Kings Mound, reşedinţa în care a locuit temutul clasicist. Despre el se vorbeşte încă pe un ton comic-sever, căci Benjamin Jowett este beneficiarul unui
„Balliol rhyme“, catren amuzant care surprinde perso na li tatea unui membru de mare portanţă al colegiului: „Here come I, my name is Jowett./ All there is to know I know it./ I am Mas -
ter of this College,/ What I don’t know is not knowledge!“
Este genul de erudiţie pe care îl visa Wilde, student la Mag -
dalen College. Ulterior, în De Profundis, deţinutul peniten -
cia rului şi prizonierul acestei lumi consemna cele două puncte de cotitură din viaţa sa, anume momentul în care tatăl îl 9
trimitea la Oxford şi clipa în care societatea îl trimitea la în -
chi soare. Unul, ridicarea de la pământ în paradisul lecturi -
lor, al dezbaterilor de idei, al libaţiunilor rituale şi al deliciilor
„iubirii greceşti“, de la συμπόσιον la ¢ γάπη, celălalt, căderea în infernul construit cu cărămizile bigotismului cultural şi ale miopiei sociale. Unul, interludiul existenţial în care mă -
sura lucrurilor o găsea prin încrucişarea de idei în dialogurile platonice, în Phaidros şi Banchetul, încredinţat că frumosul este principiu de cunoaştere şi de existenţă, filozofia fiind cunoaştere prin principii. Celălalt, aruncarea în hăul dan -
tesc, timp în care citea inegalabilul Inferno în original, con -
ştient de lecţia Francescăi da Rimini şi a lui Paolo Malatesta:
„Nessun maggior dolore/ che ricordarsi del tempo felice/
nella miseria“1. Timpul meditaţiei la zicerile fundamentale din Călătoria pelerinului scrisă de John Bunyan după gratii sau din Paradisul pierdut compus de John Milton ca versiune modernă a Căderii din Eden: „The mind is its own place, and in itself/ Can make a Heav’n of Hell, a Hell of Heav’n“2
sună puritanul adagiu.
Observaţiile wildiene, notele de lectură şi citatele strânse în intervalul oxfordian 1874-1878 şi publicate un secol şi ceva mai târziu ne dau imaginea unui perfecţionist necondi -
ţionat. Numele de care se leagă parcursul său universitar se întind de la Platon şi Aristotel la Baudelaire, Swinburne, Pater şi Ruskin, de la Hegel şi Ernest Renan la T.H. Huxley şi Herbert Spencer, de la Theodor Mommsen la Benjamin Jowett. Copioase citate din Biblie şi din scrierile lui Shake -
speare împart volumul Notelor de la Oxford 3 cu parafraze 1 Dante Alighieri, Divina Commedia, I, 121-123.
2 John Milton, Paradise Lost, I, 254-255.
3 Oscar Wilde’s Oxford Notebooks: A Portrait of Mind in the Making, Edited, with a Commentary, by Philip E. Smith II and Michael S.
